De la utopie la sub-obiect

Comunismul ne omora cu utopia egalitarismului. Trebuia, cu toții, să fim niște nulități anonime care ridicăm poduri, case ale poporului, canale Dunăre-Marea Neagră.

Nu contau inginerii, arhitecții, mințile mari…ci realizarea. Faptul că, al nostru conducător mult iubit, stimabilul, agramatul, omul care ne făcea să ne simțim puținătatea biologică la maximum, își asuma realizarea.

Era „realizarea lui”…în numele poporului.

Poporul aplauda frenetic, făcea poeme de esență religioasă, ușor modificate, pentru cuplul prezidențial, își închipuia că o să scape…dar trăgea la jug.

Erai tovarăș, mamă eroină, pionier de frunte, om de nădejde al utopiei.

Și după ce ajunsesem foarte bine ideologizați, chiar instalați în utopie…capitalismul a venit și ne-a spus că nu ne așteaptă un viitor de aur, nici măcar un loc de muncă…ci o întrecere sportivă cu accente mercantile…unde te vinzi, mai întâi, apoi faci „lucruri bune”.

Mergeam azi spre firma de cablu, ca să plătesc pe luna asta…și am văzut panourile publicitare cu Oana Pellea și cu Dumitru Prunariu pentru Cosmote. O mai văzusem pe doamna Pellea în ușa unui magazin, în formă naturală…dar din plastic.

Și atunci a început articolul de acum…când am tras concluzia dureroasă, a venirii noastre de la utopie spre…a fi un sub-produs, adică o imagine pentru un telefon.

Ca să cumpăr un telefon trebuie să am bani, doar bani, indiferent dacă i-am muncit sau i-am furat…și plec de-acolo cu telefonul și nu cu Oana Pellea!

Nu mă interesează Oana Pellea ca să cumpăr un telefon. Nu mă convinge să cumpăr. Mă convinge doar…nevoia de a avea un telefon…și dacă îmi permit să îl am.

Iar dacă nu îmi place…îl arunc…oricât mi-ar plăcea Oana Pellea ca actriță și ca om.

Însă Pellea pe panou înseamnă: Nu ne interesează teatrul tău, nu ne interesează cine ești tu, nu dăm doi bani pe faptul că ești fiica lui Amza și că ești bună în ceea ce faci, ci doar mă folosesc de imaginea ta, pentru că te știe lumea, ca să-mi vând marfa.

Îmi vând marfa profitând de tine…iar ție îți dau să mănânci…mai mult decât primești tu de la teatru.

Eu, Cosmote, sunt mai important și mai profitabil pentru tine, decât îți e teatrul, publicul, familia.

Asta e ideologia capitalistă: sunteți niște sărăntoci de care noi profităm! Pe care vă vindem ca pe vite. Vă punem în toate pozițiile, facem tot ce vrem cu voi…după care vă aruncăm niște bani în ochi, după ce v-ați călcat pe demnitate.

După ce v-am anulat…stima de sine.

Comunismul poleia mirajul în așteptări. Capitalismul te despoaie pentru a da mâna cu viitorul.

Capitalismul e „omenos” cu tine pentru că îți dă iluzia că „toți proștii vor ajunge bogați dacă perseverează”. Însă nu ne spune ce fel de „proști” perseverează…și „ce fac” pentru a se îmbogăți.

Comunismul te strângea cu frigul și cu foamea pentru ca să muncești și îți spunea că toți suntem egali. Tu nu știai că unii sunt mai egali decât alții. Iar dacă știai…la ce-ți folosea?

Acum, în plină debandadă capitalistă, știi că unii sunt bogați, putred de bogați, ei se afișează cu bogăția lor…dar nu știi ce au făcut pentru asta. Ce ascund. Cât de pușcăriabili sunt pentru „marile lor succese pe toate planurile”.

Cine te apără cetățene, dacă ești muritor de foame?

Care stat te apără?

Și comunismul, și democrația, te apără în scripte. Dau legi bune pentru tine…

Dar legile nu dau viață. Viața o primești de la Dumnezeu și de la părinți, ți-o protejează familia, sănătatea ta e aia care e, la fel și potențele tale.

Cine să îți dea…ceea ce nu poți pricepe?

Cine să te ajute…dacă nu te vinzi?

Iar dacă te vinzi…cine mai ești?

Și dacă te gândești la cine ești…pe cine interesează?

Așa că, mai pe scurt: învață să te vinzi, învață să te uiți, învață să îți placă banii, să îi adori, să faci toate drăciile de pe lume pentru ei…și vei avea parte de „deliciile” capitalismului!