S-au emis multe ipoteze critice despre semnificația versurilor: Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl… (Scrisoarea I).

Ele reprezintă perspectiva dascălului, a celui care: într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate.

Am susținut în mai multe rânduri și continui să susțin că și acest dascăl este un personaj, ca multe altele în opera lui Eminescu, și că nu tot ce spune el poate fi considerat drept concepția lui Eminescu despre cosmogeneză.

În fine, legat de versurile amintite (pe care le-am comentat și în alte ocazii[1], dar nu ne-a fost clară până acum o sursă)…am citit recent Divina comedie în traducerea lui Coșbuc și cu notele de subsol lămuritoare ale lui Ramiro Ortiz[2].

În cântul XXVII din Paradisul, Beatrice îi comunică lui Dante că a ajuns într-un punct din care: Ființa lumii care centru-l ține/ etern pe loc, dar totu-n jur mișcîndu-l,/ de-aici începe ca din dată fine[3].

Pentru ca, în cântul următor, al XXVIII-lea, să detalieze concepția teologico-filosofică despre Dumnezeu care poate fi simbolizat printr-un punct (ca Cel ce este indivizibil/ unitar) și despre primul mobil[4]:

Un punct văzui ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină
de-nfoacă ochii-i face orbi deodată. /…/

De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri, şi natură. /…/

Și-Osana le-auzeam [pe ierarhiile angelice] din cor în cor
spre punctul fix ce-i veșicul lor „ubi”[5].

Notele lui Ortiz[6] ne lămuresc că e vorba de teologia lui Toma d’Aquino[7], în care acesta a introdus filosofia lui Aristotel[8].

Se poate ca Eminescu să fi preluat această perspectivă religioasă din opera lui Dante.

Nu ar fi singurul caz, deoarece și construirea Paradisului în lună, de către Dionis (în Sărmanul Dionis), se datorează tot influenței dantești, după cum a precizat mai demult Călinescu.

Nu cred că Eminescu avea afinități cu Toma d’Aquino sau cu Aristotel. Cu Dante însă, da. Și epoca romantică aproape că îl obliga să îi acorde o atenție deosebită.

Este bine cunoscută venerația romanticilor pentru Dante (ca și pentru Milton, Cervantes sau Shakespeare).

Eminescu, intenționând să ofere o variantă românească de high romanticism și să rezume, prin urmare, romantismul european, într-o operă românească, nu l-a trecut cu vederea nici el pe marele florentin.

Căci pe marele brit știm că l-a admirat…

Mai mult decât atât, deși critica a bâjbâit, căutând să demonstreze influența filosofiei indiene și/ sau nihiliste și anticiparea teoriei Kant-Laplace[9], se pare că dascălul este – cum spuneam – un personaj romantic în galeria numeroasă a operei lui Eminescu.

Iar personaj romantic înseamnă: personalitate fie medievală, fie trăind parțial în trecut, reflectând nostalgic sau actualizând gândirea Evului de Mijloc (Evul Miez, cum frumos îi spunea Eminescu).

După cum și Ruben (Sărmanul Dionis) e un Mefistofel

Dincolo de deruta critică și de speculațiile vane, Nichita Stănescu, tăinuindu-și înțelegerea, oferea o replică poemului în Elegia I:

El începe cu sine și sfârșește / cu sine./ Nu-l vestește nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară / nimic; de aceea nu are chip/ și nici formă. /…/ El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit / în sine decât însuși punctul.

Eshatologia în viziunea dascălului urmează îndeaproape relatările scripturale[10].

În schimb, pentru cosmogeneză, dacă Heliade, în Anatolida, a apelat frecvent la Milton, Eminescu s-a gândit să-l contextualizeze în optica dascălului pe Dante.


[1] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche I. 2, Teologie pentru azi,  p. 116-132 și 144-149.

Cartea se poate downloada de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

[2] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

[3] Idem, p. 688.

[4] A se vedea p. 688-695.

[5] Idem, p. 691-692, 695.

[6] La p. 691 ne spune: „Un punct: cf. Aristotel, De anima, III : „Punctul și fiecare lucru indivizibil se cunoaște prin negația diviziunii ; fiindcă formele simple și indivizibile nu sunt în inteligența noastră, în act, ci numai în putință; că, dacă ar fi în act, nu s-ar cunoaște prin negație”. Tot astfel în Summa theologica, I, 1, 11 : „Punctul e acela care n-are părți. Deci prin el ne reprezentăm pe Dumnezeu” ”.

Iar la p. 693: „Cf. Aristotel, Metaphisica, XXX, 7: „De acest principiu deci atârnă atît cerul, cât şi firea, şi acest principiu e Dumnezeu” ”.

[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel.

Did you like this? Share it: