Teologia trupului

Trupul e prezenteist în postmodernitate. E o existență banală.

E pus pe toate zidurile și n-avem grijă de el când îl privim mergând pe stradă.

Într-o lume a imaginii despiritualizate, a imaginii cu trupuri goale de suflet, trupul e un fapt dogmatic, o existență pe care nu o mai dezbatem, dar care face ca sufletul să nu mai aibă relevanță ontologică.

Pe cine mai interesează sufletul omului, când se caută excitația în fața trupului? Când trupul e doar un obiect de excitare și nu o primă treaptă de înțelegere a sufletului?

Însă ceea ce a făcut pornografia din om a fost o consecință „normală” a științei și a filosofiei. Știința „a dovedit” că omul e „un animal evoluat”, pe când filosofia „a dovedit” că cel mai important lucru dintr-un om e faptul de a cugeta, de unde a rezultat că toate celelalte părți ale omului sunt…„fără sens înalt”.

Dar când reducem trupul la biologism, când îl vedem ca pe o carne fără personalitate, o facem tocmai pentru că nu gândim omul ca pe o persoană. Ca pe o persoană, care din prima clipă a zămislirii ei, are un suflet de la Dumnezeu, care susține și personalizează propriul trup și al cărei trup nu poate fi explicat fără sufletul său.

Numai că, pentru a ajunge la sufletul omului și la statutul său de persoană trebuie să recurgi la credința Bisericii. Pentru că Biserica cunoaște, din revelație dumnezeiască, că omul e trup și suflet, că omul e un tot unitar creat de Dumnezeu după chipul Lui.

E creat dinamic, e abisal și tinde ontologic spre asemănarea cu Dumnezeu, spre comuniunea cu El.

Așa că, dinspre Dumnezeu spre noi, omul are o statură impunătoare, specială în existența istorică și nu e o gâză oarecare.

Omul e fragil, are nevoie de înțelegere, are nevoie de iubire, are nevoie de împreună…

Dar tocmai pentru că, în tot ceea ce este el, are profunzimi care încep de la trup dar care sunt nebănuite în sufletul lui.

Pentru că în sufletul și în trupul lui coboară slava lui Dumnezeu, el se unește ființial cu Hristos Dumnezeu prin Trupul și Sângele Său, el, ca ființă eclesială, are statutul de simțitor și văzător de Dumnezeu și de aceea el, omul, e o taină imensă.

Salvador Dali sau Mihail Eminescu priviți de-afară, pe stradă, fără operă…pot fi niște bărbați interesanți, „sexy”, atractivi…

În tinerețe erau oameni frumoși, plini de vigoare, cu toate excesele lor creaționale epuizante. Însă cum ai putea să faci o mare operă, fără să te epuizezi zilnic pentru ea?

Dar cine îl poate explica pe Dali sau pe Eminescu fără opera lor? Pot trupurile lor, privirea lor într-o fotografie, să îți spună toate tablourile sau toate scrierile lor?

Da, întrebarea e copilărească! Dar tot la fel de copilărească e și atitudinea arogantă a postmodernității de a explica omul doar prin trupul lui. Prin imaginea trupului său.

O vedetă este „interesantă” pentru că și-a mărit sânii, și-a schimbat nasul, și-a alungit pielea. Alta e „interesantă” pentru că are rezistibilitate la căldură sau la frig, pentru că are organe genitale „rezistibile”, pentru că a avut multe aventuri sexuale, pentru că s-a îmbogățit rapid, pentru că a dat mâna cu o vedetă mai vedetă decât ea, pentru că, pe scurt, face o anume excentricitate.

Trupul, în toată vedetizarea lui, e pus în scenă fără grija față de suflet. Însă drama sufletului nu poate fi escamotată prin celebritate.

Celebritatea sporește duplicitatea, sporește ascunderea sufletului și omul cunoscut/ popular, devine un încarcerat în propriul său trup interesant/ frumos.

De aici și confesiunile de tot felul ale vedetelor. Una spune că a vrut să se sinucidă, alta a făcut avorturi în serie, dezamăgiri, abuzuri, singurătate, lipsă de sens…Toate sub poleiul machiajului, sub razele fotografiei, sub ochii a milioane de oameni.

De ce? Pentru că fotografia ascunde și nu dezvăluie! Ascunde sufletul, ascunde drama persoanei atunci când e prezentată doar ca trup, pentru că sufletul omului are nevoie de detalii, de o muncă care să îl exprime, de o cale de exprimare.

De aici multele interviuri ale persoanelor celebre. Dar cum interviurile seamănă cu fotografiile, aflăm lucruri minore despre ele.

Mai pe scurt: vedeta rămâne, adesea, o imagine neexplicată.

Ea stă peste tot, e „prietenă” cu tine, cu ochii tăi, o ai în gând, o știi fără să o cunoști, ai drag față de ea sau repulsie fără…să te intereseze la modul profund.

Pentru că numai când trupul e cu suflet…când sufletul explică și trupul, când sufletul îți face și trupul plin de demnitate…fotografia transcende materialitatea. Ea te duce atunci la taina omului, la cât de imens e omul acesta, atât de mic în aparență…dar atât de mare prin virtualitățile sale nebănuite.