Zi: 18 octombrie 2013
Autorul, cartea și receptarea
Cineva a postat cartea mea despre Nichita Stănescu în contul său din Scribd…unde a fost văzută de 801 ori și am primit și 15 likeuri.
Din contul nostru de pe Archive au downloadat-o doar…628 de persoane.
Și bineînțeles, nu am primit niciun semnal de apreciere sau comentariu de încurajare din partea celor care s-au folosit de ea.
E numai un exemplu…pentru că atitudinea se perpetuează.
Ni se spune în față, cu alte cuvinte, că sunt bune cărțile noastre, că ei au nevoie de materia cărților, dar că autorii sunt…dispensabili.
Asta din partea unor oameni care se pretind duhovnicești sau de cultură, care postulează că ar înțelege și ar respecta personalitatea umană.
Aveți nevoie de oameni sau aveți nevoie doar de materiale pentru a mai fura niște idei și niște pagini…pentru niște referate/ teze…sau pentru a vă susține un discurs extremist?
Dacă nu aveți nevoie de autori – oricum s-ar numi ei – înseamnă că nu ați înțeles absolut nimic nici din teologia despre persoană, a Părintelui Stăniloae, despre care spuneți că îl iubiți și îl înțelegeți foarte bine.
Și nici din toată teologia ortodoxă, care înseamnă focalizare pe persoana în comuniune și nu pe o comunitate fără persoane în ea.
Dacă vă place substanța cărților, dar nu simțiți nicio dorință de a sta în fața celor care le scriu, în mod real/ comunicativ, pentru a învăța cum gândește și simte cel care a putut naște o carte…înseamnă că nu aveți, de fapt, nicio legătură nici cu cartea.
Pentru că orice carte e o fărâmă din munca de concentrare spirituală și reflexivă a unui autor.
Dacă aveți ceva să ne reproșați, dacă aveți răspunsuri să ne dați…le așteptăm.
Însă până acum nu am primit decât bosumflare și replicile unor vanități ofensate, nu și discuții reale, aplicate la ceea ce am scris.
Dacă ați avea critici constructive, ne-am bucura să le auzim, în locul ofticării că nu ne raliem la proiecte facile și găunoase.
E ușor să te fotografiezi lângă icoane, să publicitezi icoane și cărți dar fără să știi cum e…să ajungi o icoană sau să scrii o carte grea.
Care e diferența față de de cei care se pun lângă vedete…și se cred vedete?
Unde e diferența și delimitarea de lumea postmodernă și de societatea consumistă?
Icoana sau cartea sunt instrumente…manualul de utilizare e în fiecare dintre noi.
Dacă le pui pe postament sau le folosești ca pe obiecte moarte, nu îți ajută cu nimic.
Idolatria e o formă de autoidolatrizare.
Numai comunicarea vie și autentică evită respectul fals, pentru că e transmitere de experiență și de viață de la unul către celălalt.
E comod să te faci că iubești…privind și…descărcând ce îți trebuie și când îți trebuie, fără să participi, fără să te manifești în relație.
Noi vorbim aici, pe această platformă, de 7 ani…și nu am auzit încă decât tăcere. O tăcere groasă.
În același timp, numărul celor duhovnicești din țara asta sporește pe fiecare zi…
Admirația care mistifică
Doamna Olga Marinescu, o admiratoare a Părintelui Savatie Baștovoi, își făcuse un cont de Facebook cu numele Olga Baștovoi. Pentru că era o comentatoare TPA, a venit să discutăm și pe Facebook. Am discutat…și discuția va apărea în începutul viitoarei mele cărți Vorbiri de Facebook (vol. 2).
Însă nu i s-a părut deloc aiurea…să pretindă că e o persoană…care nu e. După cum n-a socotit peste mână să laude pe cineva împotriva evidențelor.
Dacă eu mi-aș fi luat un nume fals și aș fi pretins că sunt altul, aș fi fost taxat imediat cu o puternică ironie…pentru că „m-aș fi dat mai mult decât sunt”.
Tot la fel, a încălca evidențele…și a vorbit despre Părintele Savatie Baștovoi ca despre „cea mai generoasă ființă din lume”, când el face o carte mică și repede și o vinde la prețul…unei teze doctorale, nu are de-a face cu admirația.
Ci cu orgoliul de a mistifica.
Și am pornit de la cazul ei pentru a vorbi despre…limitele admirației.
Pentru că a admira pe cineva înseamnă a-l admira pentru ceea ce face, pentru ceea ce este…și nu pentru ceea ce nu face și nu este.
Iar când admirația pentru cineva începe să fabuleze despre acea persoană, adică să îi mistifice existența, admirația devine un viciu.
Pentru că e un viciu…să minți în ciuda tuturor evidențelor.
*
Despre o admirație viciată, megalomană și fabulatorie putem vorbi și în cazul extremismului ortodox dar și în cazul minimalismului teologic practicat în relațiile cu alte culte sau religii.
Idealizarea legionarismului, care are „numai părți bune” și „deloc rele” sau a vreunui Părinte adormit recent, doar pe premisa popularității și nu a operei sale, e o admirație viciată.
După cum tot un viciu e să crezi într-un ideal de unitate eclesială, pe care nu-l aproximezi și pentru el să calci în picioare Sfinți, cărți, dogme, canoane, sfințenie, istorie, bun-simț…
De aceea a inventa/ a presupune/ a rectifica biografia unui om…pentru ca să arate mai bine…e o escrocherie anti-valorică.
Și de aceea în munca noastră de cercetare, a celor care ne ocupăm cu teologia și istoria Bisericii, trebuie să fim atenți și să amendăm toate exagerările/ rectificările/ bombasticizările unei persoane, pe care le-a primit tocmai pentru că a fost populară sau pentru că a ocupat o poziție înaltă în Biserică.
Trebuie să privim opera omului. Ce a făcut în mod real un teolog. Cine s-a făcut prin ce-a făcut.
Idealizările nu țin de foame.
Însă datele concrete, organice, coerente sunt cele care ne dau un sens sigur muncii noastre de cercetare.
*
Când avem de-a face cu oameni care admiră trebuie să le observăm luciditatea și sinceritatea mărturisirii.
Pentru că admirația e cu probe. Trebuie probată.
Iar dacă putem proba pentru ce îl admirăm pe cineva (pentru că a făcut asta, asta și asta; în mod punctual)…și dăm dovadă că înțelegem valoarea lui în sine și valoarea lui la nivel larg, atunci admirăm bine.
Surprinderea bună
Anul trecut, când Părintele Florin Marica dorea să facem revederea de 10 ani, mi-a fost teamă că ne vom reîntâlni…imaturi.
Pentru că am oroare de oamenii care nu se comportă…conform cu vârsta lor…
Și am scris predica despre revedere, inclusă în Praedicationes (vol. 5).
Însă, ca și când toți colegii mei, cu care m-am întâlnit ieri, ar fi citit acele rânduri…niciunul nu mi-a dat impresia de imaturitate.
Toată lumea era schimbată. Era gravă. Fiecare cu problemele și bucuriile lui. Dar ne-am rugat, am fost împreună, ne-am regăsit și…am zâmbit. Chiar am râs împreună.
Ne-am simțit cu inimă largă, am fost confesivi. Și la întrunirea din facultate…și la masă.
Ne-am reîntâlnit în adâncul nostru…ne-am recunoscut ca oameni cunoscuți…dar fiecare venea cu noutatea, cu prospețimea lui.
Păcat că nu am fost și mai mulți…După cum e păcat că nu au fost părinți profesori foarte mulți.
Părintele decan Ștefan Buchiu, Părintele Gheorghe Holbea, Părintele Vasile Răducă, Părintele Adrian Gabor, Părintele Ionuț Moldoveanu, alături de Părintele Radu Mureșan, care l-a înlocuit pe Părintele Petru David…au fost cu noi.
Regretul principal, pentru mine, personal, a fost lipsa Părintelui Marcel Hancheș de la eveniment.
Și că, pentru colegii noștri din străinătate…nu ne-am gândit la o mediere a lor prin online.
Puteam să avem înregistrări de la ei, dacă nu puteau veni…sau, măcar, file audio, prin telefon, pentru ca să le auzim glasul.
La fel, Părinții Profesori absenți…ne puteau trimite un mesaj, ca el să fie citit sau ascultat în timpul întrunirii.
Însă revederea, pe scurt, a fost un succes!
Un succes al maturității.
N-am putut noi discuta foarte mult unii cu alții, din cauza timpului redus…dar cel puțin ne-am putut privi în față cu deschidere și cu prietenie.
Am învățat multe lucruri de la colegii mei în ziua de ieri…
Mai întâi de toate, că nu trebuie să ne lăsăm dezamăgiți atât de ușor.
Că nimic nu e ușor, că trebuie să insistăm, să avem curaj, să ne ajutăm, să dialogăm cu oamenii.
Că totul se face cu bună înțelegere și cu tact.
Zâmbetul lor, realizările lor, speranțele lor, grijile lor…mi-au fost prietene.
Au făcut parte din mine, pentru că și eu le simt ca și ei.
Și pentru că mai mulți au avut onestitatea să îmi mărturisească faptul cum că mă citesc și că se bucură de eforturile noastre, asta mă face să mă simt dator față de ei cu și mai multă responsabilitate.
De aceea le mulțumesc tuturor pentru ceea ce au devenit.
Le mulțumesc pentru slujirea lor, pentru curajul lor, pentru demnitatea lor.
Au crescut cu toții în iubirea mea și în respectul meu…pentru că mi-au dovedit, fără să o facă cu ostentație, că au rămas și au devenit oameni cu preocupări profunde…chiar dacă prezența și lucrarea multora dintre ei nu e vizibilă la nivel larg.
Le-am spus-o în sala întrunirii, o repet și aici: trebuie să fim și mai vizibili în lumea de azi!
Și mai vizibili prin valorile noastre, prin crezurile noastre, prin munca noastră, prin onestitatea noastră.
Dacă fiecare dintre ei, așa cum mi-au arătat-o ieri, ar activa online, măcar cu trei articole pe săptămână, o predică și cinci fotografii…fața onlineului românesc…dar și parohiile noastre ar fi altele.
Trebuie să fim prezenți…la modul matur și potrivit vocației pe care o avem.
Mulți au nevoie de sfaturile, de experiența, de direcția pe care o putem da.
Nu le știm pe toate…nu le putem pe toate…avem limitele și scăderile noastre fiecare…însă, atât cât putem, putem să facem mai mult decât până acum.
Dacă, adesea, oamenii mă surprind…în mod dezamăgitor…colegii mei mi-au făcut o surpriză bună. Fapt pentru care m-am simțit foarte bine alături de ei…și demn…
Demn…pentru ceea ce reprezintă generația mea.
Iubiți și apreciați colegi, vă mulțumesc frumos încă odată și vă doresc numai bine!
Oricând doriți să vă auziți glasul pe Teologie pentru azi…vă stau la dispoziție.
Cu gratitudine!