Anul trecut, când Părintele Florin Marica dorea să facem revederea de 10 ani, mi-a fost teamă că ne vom reîntâlni…imaturi.

Pentru că am oroare de oamenii care nu se comportă…conform cu vârsta lor…

Și am scris predica despre revedere, inclusă în Praedicationes (vol. 5).

Însă, ca și când toți colegii mei, cu care m-am întâlnit ieri, ar fi citit acele rânduri…niciunul nu mi-a dat impresia de imaturitate.

Toată lumea era schimbată. Era gravă. Fiecare cu problemele și bucuriile lui. Dar ne-am rugat, am fost împreună, ne-am regăsit și…am zâmbit. Chiar am râs împreună.

Ne-am simțit cu inimă largă, am fost confesivi. Și la întrunirea din facultate…și la masă.

Ne-am reîntâlnit în adâncul nostru…ne-am recunoscut ca oameni cunoscuți…dar fiecare venea cu noutatea, cu prospețimea lui.

Păcat că nu am fost și mai mulți…După cum e păcat că nu au fost părinți profesori foarte mulți.

Părintele decan Ștefan Buchiu, Părintele Gheorghe Holbea, Părintele Vasile Răducă, Părintele Adrian Gabor, Părintele Ionuț Moldoveanu, alături de Părintele Radu Mureșan, care l-a înlocuit pe Părintele Petru David…au fost cu noi.

Regretul principal, pentru mine, personal, a fost lipsa Părintelui Marcel Hancheș de la eveniment.

Și că, pentru colegii noștri din străinătate…nu ne-am gândit la o mediere a lor prin online.

Puteam să avem înregistrări de la ei, dacă nu puteau veni…sau, măcar, file audio, prin telefon, pentru ca să le auzim glasul.

La fel, Părinții Profesori absenți…ne puteau trimite un mesaj, ca el să fie citit sau ascultat în timpul întrunirii.

Însă revederea, pe scurt, a fost un succes!

Un succes al maturității.

N-am putut noi discuta foarte mult unii cu alții, din cauza timpului redus…dar cel puțin ne-am putut privi în față cu deschidere și cu prietenie.

Am învățat multe lucruri de la colegii mei în ziua de ieri…

Mai întâi de toate, că nu trebuie să ne lăsăm dezamăgiți atât de ușor.

Că nimic nu e ușor, că trebuie să insistăm, să avem curaj, să ne ajutăm, să dialogăm cu oamenii.

Că totul se face cu bună înțelegere și cu tact.

Zâmbetul lor, realizările lor, speranțele lor, grijile lor…mi-au fost prietene.

Au făcut parte din mine, pentru că și eu le simt ca și ei.

Și pentru că mai mulți au avut onestitatea să îmi mărturisească faptul cum că mă citesc și că se bucură de eforturile noastre, asta mă face să mă simt dator față de ei cu și mai multă responsabilitate.

De aceea le mulțumesc tuturor pentru ceea ce au devenit.

Le mulțumesc pentru slujirea lor, pentru curajul lor, pentru demnitatea lor.

Au crescut cu toții în iubirea mea și în respectul meu…pentru că mi-au dovedit, fără să o facă cu ostentație, că au rămas și au devenit oameni cu preocupări profunde…chiar dacă prezența și lucrarea multora dintre ei nu e vizibilă la nivel larg.

Le-am spus-o în sala întrunirii, o repet și aici: trebuie să fim și mai vizibili în lumea de azi!

Și mai vizibili prin valorile noastre, prin crezurile noastre, prin munca noastră, prin onestitatea noastră.

Dacă fiecare dintre ei, așa cum mi-au arătat-o ieri, ar activa online, măcar cu trei articole pe săptămână, o predică și cinci fotografii…fața onlineului românesc…dar și parohiile noastre ar fi altele.

Trebuie să fim prezenți…la modul matur și potrivit vocației pe care o avem.

Mulți au nevoie de sfaturile, de experiența, de direcția pe care o putem da.

Nu le știm pe toate…nu le putem pe toate…avem limitele și scăderile noastre fiecare…însă, atât cât putem, putem să facem mai mult decât până acum.

Dacă, adesea, oamenii mă surprind…în mod dezamăgitor…colegii mei mi-au făcut o surpriză bună. Fapt pentru care m-am simțit foarte bine alături de ei…și demn

Demn…pentru ceea ce reprezintă generația mea.

Iubiți și apreciați colegi, vă mulțumesc frumos încă odată și vă doresc numai bine!

Oricând doriți să vă auziți glasul pe Teologie pentru azi…vă stau la dispoziție.

Cu gratitudine!

Did you like this? Share it: