Volumele de după război [Vineri (1971)[1] și Un dor fără sațiu (1976-1978)], nu arată o modificare substanțială a opticii poetice a autorului.

De aceea am preferat să-l studiem în mod nefracturat. Iar sensibilitatea lui poetică – privind acum retrospectiv – ni se pare că aparține mai mult postbelicului decât perioadei anterioare.

Botta nu se deplasează spre alte orizonturi ale poeziei, nici nu își înnoiește foarte mult garderoba lirică. Poate doar la nivelul stărilor de spirit…ceea ce era firesc.

Poemul care deschide întâiul volum postbelic[2], ne face o mărturisire care poate fi considerată o definiție a întregii lirici bottane:

totul
părea o viziune cumplită
a unei minți rătăcite.
Rătăcite
într-un dor
de o infinită măreție.

(Pământ)

Tot o artă poetică poate fi considerată și poezia următoare (Muzeul), în care autorul pretinde că își vede portretul de tinerețe ca pe un alter necunoscut („un extraordinar de frumos portret,/ portret din tinerețe al meu,/ al Necunoscutului”), atârnat într-un muzeu.

Evident, e vorba de muzeul literaturii române, de faptul că avea senzația că ajunsese un exponat.

Idealurile artistice (și existențiale) ale tinereții erau totuși erodate.

De aceea, „am spart sticlosul perete,/ acea dimensiune care mă fascina,/ am spart zidirea care mă sufoca/ și am fugit/ din închisoarea hermetică”.

Această închisoare hermetică a poeziei o denumește: „acel Louvre[3] /…/ acea Lupărie”.

Numai că schimbă o închisoare hermetică pe altă închisoare hermetică.

Chiar dacă muzeul frumos ale poeziei interbelice s-a baricadat/ s-a închis undeva în trecut…autorul nu a făcut niște pași decisivi într-o altă direcție.

Dimpotrivă, își reamenajează poetica anterioară…

Poate că, la nivel lăuntric, alta e așezarea poetului…și poate că detașarea lui de trecut, în termenii experienței personale, e una reală.

Ca formă a discursului poetic însă, lirica sa conservă foarte mult datele esențiale ale distincției care l-a impus.

E de discutat dacă poetul nu a vrut să modifice această conformație poetică…

Dar eu cred că această poetică este cea care îl reprezintă în afară. Despre care a simțit că i se potrivește: o robă pe care nu vrea s-o mai schimbe.

Din această perspectivă, evoluția lui nu e spectaculoasă.

Rămâne de văzut dacă interior au avut loc combustii semnificative.

După autodefiniri poetice și declarația renunțării la o anumită perspectivă trecută asupra poeziei, al treilea poem (Lucrarea ta) reprezintă reliefarea unui ideal…poetic-ascetic.

El vorbește despre „scribi umili” ai Domnului care: „pe movila încrustată de lună,/ în sfințenie învăluita movilă,/ acolo ne-am rugat, ne rugăm”.

Pe acești „scribi umili din cancelariile sale”, El: „ne-a izgonit aproape”.

Atitudinea învederează același medievalism-romantism despre care aminteam mai devreme.

Enunțările poetice par niște reproduceri după un Letopiseț laconic…un fel de Ureche tradus în poezie modernă.

Continuarea poemului ne determină să credem că Botta a înțeles ceva esențial despre confuzia nopții romantice, a lui Eminescu în speță:

Lucrarea ta, Noapte, se numește confuzie;
fost-a luna, oare? Poate că nu,
ci tu, Iubire, poate că tu.

Am arătat, în mai multe rânduri, că luna lui Eminescu este de fapt un simbol al ultimelor iradieri de lumină ale Soarelui dumnezeiesc în noaptea lumii.

Descifrarea, dacă ne uităm mai bine, o oferă chiar poetul în Memento mori. Și de altfel, simbolul lunii cu această semnificație exista în literatura noastră, înaintea pașoptismului.

Versurile lui Botta, fiind poezie hermetică modernistă, lasă loc de interpretări, dar parcă aceste semnificații sunt mai clare în acest context, în care scribii-poeți se roagă pe o movilă încrustată de lună și se simt izgoniți aproape de Dumnezeu.

I-a devenit mai limpede, lui Botta, rolul poeziei?

Pe urmele interpretărilor lui Unamuno[4], într-o alegorie la fel de livrescă, în poezia consecutivă:

„Fiți foarte atenți/ cu acest manuscris./ Fiți atenți cu literat T,/ cu înțelesu-i profund, cu fragila-i structură./ Eu evoc un secol de aur,/ un instrument de tortură:/ între eroare și teroare/ stă subtila, suava literă T./ Pe o cruce în formă de T, a fost răstignită Himera:/ Nuestro Señor / Don Quijote/ EL Cristo español (Cervantes).

Răstignirea lui Don Quijote poate să echivaleze cu ideea de artă spiritualizată.

Himera poeziei poate să sufere…crucificare dacă poetul însuși, creatorul acestei himere, al ficțiunii poetice, este cel care trece prin experiențe care îl mortifică.

Nu mi se pare însă că se îndepărtează  de o anumită optică modernistă, care a fost totuși îndelung teoretizată și ilustrată în poezie.

Sigur, există coarde foarte personale ale acestui lirism și o respectabilă tentativă de autohtonizare a unor prestigioase idei și fenomene culturale și poetice.

Însă, cel mai adesea, poeții noștri care încearcă să asume tradiția, nu prea au pe ce să grefeze erudiția lor în materie de poezie/ literatură/ cultură europeană și universală, pentru că nu cunosc decât experiența relativ recentă a tradiției lor.

Din păcate, așa cum constatam și altădată, în comparație cu Eminescu, poeții noștri, care se vor tradiționaliști[5], pică la examenul cunoașterii în profunzime a tradiției lor literare.

Așa încât, primele poeme, din primul volum postbelic al lui Botta, reprezintă încercări de redefinire poetică. Deși, oricât de mari i se par poetului transformările, nu vedem o reinventare de sine de-a dreptul surprinzătoare.

Marea reformă a poeziei, însumând, însă, sugestii însemnate (ca stil și atitudine) din lirica lui Botta, o face Nichita Stănescu.


[1] Volumul a apărut cu titlul Versuri în 1971, dar ediția de Poezii din care cităm menționează că „titlul Vineri apare însă în Gazeta literară odată cu primele poezii publicate în revistă la reintrarea poetului în viața literară, în 1967”, p. 232.

[2] În ediția pe care o urmez.

[3] A se vedea: http://www.louvre.fr/.

[5] Nu folosesc termenul în accepțiunea lui limitată.

Did you like this? Share it: