Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

În p. 99 autorul face aluzie la încremenirea în proiect. O temă a sa predilectă dar și pe care o practică.

Pruncii sunt permeabili la nou tocmai pentru că sunt „infinit modelabili”[1].

Însă iarăși nu pot fi de acord cu domnul Andrei Pleșu atunci când afirmă, că spiritul critic e „opac”[2]. Tocmai pentru că nu e opac, spiritul critic, omul străvăzător, poate să vadă ce e bun și ce nu e bun dintr-o carte, acțiune, persoană.

Pentru că maturii nu sunt impotenți să vadă adevărul mântuirii, după cum nici pruncii nu pot, de la sine, să-l vadă. Ci toți putem vedea ce ne e de folos, cu harul lui Dumnezeu, dar nu toți vrem să facem asta.

Dacă cei în vârstă ar fi opaci la convertire, nu se explică mulțimea celor care s-au convertit la vârste mature sau venerabile. Iar dacă pruncii și copiii ar fi, de la sine, monumente de sinceritate și de adevăr, nu se explică de unde atâta ură și răutate la mulți copii.

Însă alegerea lui Dumnezeu ține de înțelegerea faptului că în El e adevărata viață, adevărata perspectivă a împlinirii interioare.

Întâietatea e a celor care își „vor interioriza smerenia, umilitatea copiilor”[3]. Iar Domnul nu refuză nimănui Împărăția „oricât de precar, oricât de „mic””[4] ar fi.

Da, e adevărat, în lumea creștină, copiii nu sunt niște „perfecți”, niște desăvârșiți ci, „mai curând, …deținători ai unei exemplare plasticități”[5]. Ai unei genuine plasticități interioare. Pentru că desăvârșirea e rodul conlucrării ascetice, neîntrerupte, cu Dumnezeu și nu o stare de pasivitate lamentabilă.

Drumul nostru spre desăvârșire, în Ortodoxie, trece prin curățirea de patimi, prin contemplări multiple ale monumentelor Tradiției și ale cosmosului, prin vederi dumnezeiești tot mai copleșitoare, pentru a rămâne în slava Lui neîncetat.

În p. 106, după o largă digresiune pe subiectul copiilor, autorul ajunge la concluzia că cei din piață, copiii din piață, sunt „embleme ale adulților imaturi, mereu „exteriori” marelui „joc” al revelației”.

Pe baza paginii 107, înțeleg că autorul consideră spiritul critic, în sine, adică puterea de judecată, ca pe o realitate „neformată”, care are nevoie de „orientare”. Pasajul la care mă refer e acesta: „refuzul visceral, spiritul critic dezordonat trebuie să capete o orientare, să se alinieze unei opțiuni”[6].

Din punctul meu de vedere, nu poți avea spirit critic fără o opțiune religioasă, filosofică sau existențială profundă, fermă, constantă. Tocmai pentru că crezi în ceva, pentru că ai experimentat ceva, te și pronunți cu multă pătrundere pe tema acelui subiect.

Critica teologică, literară, filosofică, politică etc. are în spate o opțiune de viață, o alegere dar și o bogată experiență în domeniul în care se pronunță.

De aceea nu cred că trebuie să numim producții ale spiritului critic manifestările prostuțe ale nihilismului/ exclusivismului de orice fel. Cel care neagă de dragul negării, gică contra, zeflemistul de profesie nu are de-a face cu critica ci cu pierderea timpului. Ca să critici trebuie să ai în spate o experiență, o operă, o asumare și înțelegere existențială a lucrurilor pe care le dezbați și pe care le vezi mai bine decât alții.

În capul paginii 108, Pleșu enunță o altă temă de fond a sa: marginalitatea.

Ca și încremenirea în proiect (care reprezintă o batjocură la adresa celor cu operă de lemn sau cu operă…mereu amânată) sau ca obscenitatea publică (care înseamnă tot ceea ce nu-i place), marginalitatea e coșul de gunoi unde el își aruncă, adesea, preopinenții nedoriți.

„Marginalitatea” nu e doar un substantiv la Andrei Pleșu, după cum adjectivul vag nu e o întâmplare pusă cu furca într-o carte anume a lui Gabriel Liiceanu.

Pentru Pleșu, marginalitatea reprezintă toți acei intelectuali, pe care el nu i-a bifat, nu i-a ajutat să parvină, care nu sunt publicați de editurile „indicate” de el/ ei… adică: ceilalți/ restul/ proștii.

De aceea „marginalii” sunt anumiți autori, care o zic verde în față…implicit și opera lor.

Căci, cităm, „cântărirea distantă a împrejurărilor sfârșește prin a deveni marginalitate[7]. Cine stă la distanță de noi, cei care „manageriem” cultura…devine o marginalitate.

O, da, contextul de aici e altul!

Numai că această carte a domnului Andrei Pleșu, ca și cea despre Îngeri, nu sunt cărți „de teologie” și nici nu sunt monotematice, adică nu se ocupă doar de ce e în titlu, ci cărți cu mai multe paliere de mesaj. Iar dacă nu citești „bine” cartea, dacă o citești „cu entuziasm” orb, nu vei ajunge niciodată la persoana autorului cât și la adevărata sa implicare socială. Îl vei idealiza…dar nu întâlni!

Pornind de la jocul copiilor din parabolă, Andrei Pleșu își sprijină opțiunea politică chiar și acolo unde nu te-ai fi așteptat deloc. Cine din România prezentului nu știe sintagma „președinte jucător”?

Iată că în începutul paginii 108 avem o discuție despre judecător pornind…de la joacă. Judecătorul, spune autorul, „prin definiție…nu joacă[8]. Adică potrivit statutului său profesional.

Depinde însă, care judecător nu joacă/ nu se joacă cu viețile oamenilor…sau care președinte nu își iese din atribuții. Că legea, constituția, bunul simț…îți cer să nu te joci de-a dumnezeu când ești pus într-o funcție de utilitate publică…dar realitatea cotidiană, frapează legea, bunul simț, constituția.

Iar dacă nu joacă, judecătorul, la domnul Pleșu, doar „comentează”[9]. Însă comentariul judecătorului e de un kantianism pur: „comentariul [judecătorului], în loc să asume și să îmbogățească lumea, ajunge să o substituie[10].  Mai concret: „Salariile bugetarilor vor fi tăiate, începând cu 2014, cu 50%. Am văzut că, din experimentul prim, ați scăpat. Să vedem dacă mai scăpați și din ăsta!”.

Căci judecătorul se substituie lumii, realității, lui Dumnezeu…și dictează „în locul lor”. E un fel de papă al tribunalului.

Judecătorul, continuă autorul nostru, „trăiește închis în cercul idiosincrasiilor sale, își confirmă, la nesfârșit, prosta dispoziție: nu are neutralitatea de primă instanță a reflecției analitice, ci o neutralitate umorală, constantă, devenită fel de a fi, pasivitate”.

Idiosincrasia, în accepțiunea primă, vorbește despre urticarie. Când nu suporți medicamentul…te scarpini. Ești gata să îți jupoi pielea de pe tine.

Însă, fără doar și poate, autorul a ridicat termenul la sens temperamental, vorbind despre râcile judecătorului…cu diverși…

Ca să îl traducem pe autor, judecătorul e un zbanghiu pus într-o funcție cheie, care în loc să gândească mai înainte să scoată ceva pe gură…el vorbește din umorile lui/ din glandele lui…temperamentale.

Pentru că există nu numai pasivitatea ca lene ci și pasivitatea ca inconturnabilitate.

Omul se manifestă după caracterul lui, după mojicia lui învățată de-acasă, după cum e el, de fapt, sub pielea lui.

Așa că, dacă unii sunt pasivi pentru că nu fac nimic…alții sunt pasivi…pentru că nu se schimbă din modul lor nefiresc de existență.

Încetățeniți în rău. Îmbătrâniți în rele. Care nu dau doi bani pe principii, pe valori, pe conștiință.

Vă rog să rețineți sintagma pleșiană: „neutralitate umorală”! Ea este un paradox aparent.

Umoralul = exprimare nervoasă.

Neutralitatea = stai pe loc, trecere de pietoni!

Când Andrei Pleșu iese la televizor sau scrie în Dilema veche sau pe Adevărul…scrie din postura de „neutru umoral”. Dumnealui, în aparență, „nu se implică” în politică, nu are „afaceri” pe sub mână, nu are interese „oculte” ci doar…opinii.

Te îmbraci la patru ace, vorbești atent, spui opinii…numai că ceva, ceva, un lucru anume…nu singurul…enervează! Ce?

Gândirea sa…umorală. Gândirea sa instinctuală, bine ascunsă sub „opinii”. Gândirea sa instinctual de gașcă. Gândirea sa atentă la „detaliile” care aduc bani…și nu la detaliile care exprimă adevărul.

Pentru că la domnul Pleșu „credibilitatea” sa stă în popularitatea pe care o are…și nu în mărimea și valoarea operei sau în bulversarea produsă de ritmul editorial.

Dumnealui produce atent „opinia”, adică cartea, interviul, prezentarea de carte, sejurul publicitar.

Se scuză că „nu are timp” să scrie, că e „înrobit” de atâta chemări la șuiete și zâmbete mici, că oameni „răi” îi discută opiniile cu aceeași…nonșalanță cu care și dumnealui le răstălmăcește pe ale altora, însă cartea, când produce cartea…ea nu bulversează prin conținut ci prin tam-tamul entuziast pe care, oameni care nu îl citesc sau îl citesc fără să îl…descoase, îl fac.

De aceea, eu mă uit…și dincolo de copertă, de stil, de pagini…La idei, la înlănțuirea lor, la de unde sunt furate sau nu, la cât de original sau neoriginal e, la cât de gânditor e sau mai puțin…la faptul dacă am dat banii pe carte degeaba…sau doar pentru câteva pagini…așa, strânse frază cu frază…frunză cu frunză.

Neutralitatea umorală a domnului Pleșu însă, după înfrățirea băsesciană, se lasă tot mai necitită. Dacă entuziasmul confraților ortodocși nu ar fi fost negândit de mare pentru ultima sa carte, ea ar fi rămas în colțul…celorlalte…

Dar titlul cărții și „înfrățirea” cu Biserica, după înfrățirea cu Băsescu, a dat „roade”. Poate că va fi inclusă și ca studiu „de neînlăturat” la NT…

Însă, în strategia de marketing de a vinde cărți în coproducție cu Biserica, domnul Pleșu l-a avut drept înaintemergător pe domnul Dan Puric. După actorul devenit peste noapte „teolog” ortodox și care a făcut nu puține descinderi în provincie de popularizare a cărților sale, și domnul Andrei Pleșu a mers cu cuvântul, nu numai cu cartea, în provinciile istorice ale României.

Cărțile s-au vândut, teatrul mimicogestual a fost văzut și de „habotnicii” ortodocși, care nu merg la teatru, intelectualitatea „a coborât” în Biserică prin domnul Pleșu, ne-a spus cum stă treaba cu parabolele   (așteptăm un comentariu la întreaga Scriptură, de ce nu?), ortodocșii au fost entuziasmați, chiar au râs copios la prezentările sale de carte…și asta e!

Și asta pentru că, judecătorul „nu găsește niciodată motive să intre în horă și ratează, de altfel, toate alternativele[11].

O altă atenționare importantă! Toți trebuie să intrăm „în horă” (termen neelucidat încă!) pentru că „alternativele” sunt multiple. Pentru detalii asupra „alternativelor”, vă rog să apelați la autor! Cu încredere…

Pe judecător „îl irită, în egală măsură[12], bucuria și tristețea, reproșează bucuriei că e prea veselă și tristeții că e prea sumbră”[13]. Și acum vine bomba: judecătorul nu activează în serviciul public ca un „exponent al unei juste „măsuri”, ci ca profesionist al dezamăgirii și al inadecvării[14].

Cu alte cuvinte, autorul știe că „opiniile” din umoralitate și profesionalizarea în inadecvare și în catastrofism sunt o dramă vie…dar a făcut lobby politic, de 8 ani de zile, pentru dramă…Șoc și dramă.

Adică, interesul joacă fesul…Iar cărțile și discursurile sale o dau la întors ca la Ploiești, nu din neștiință…ci din „intrarea în horă”.

Acum, ca scriitor postdecembrist, care „joacă în horă”, domnul Pleșu ce mai poate să spună despre Mihail Sadoveanu sau despre Tudor Arghezi? A venit comunismul, au intrat și oamenii „în horă”…și domnul Pleșu a intrat „în horă”…posibilitățile au fost „diverse” și „este” diverse, deși unul mai sărac și mai lipit pământului nu face atâtea compromisuri pentru a trăi, în comparație cu cei „iconali” ai României.

Dacă intri „în horă”…te pot lătra și câinii, pot trage concluzii și „marginalii”, cât și cei cu păreri „vagi”despre multe lucruri…dar care simt ridicolul de situație. Care? Acela de a te da „iconic”, când „nu te duce” posibilitățile și nici dăruirea către public.

Bineînțeles, domnul Pleșu este o somitate, cel mai bun scriitor și teolog al României, un trimis al nostru în delegații ecumenice, care „înlocuie”, la o adică, pe toți teologii României la un loc, deși dumnealui e „critic de artă”, un om pe care l-am privit de aproape fără să intru „în horă” (adică n-am făcut bani niciodată împreună) și despre care, în această umilă carte, scriu fraze „pline de invidie și de miopie”.

Un gest „iresponsabil” din partea mea…

Dar dacă, până acum, am avut „bădărănia” să mă dărui atât de mult, pe gratis, la nivel editorial, de ce să nu fac cărți în care să admir, în mod critic, pe oameni care mă întrec cu mult…Și de la care, în mod indubitabil, am învățat foarte multe lucruri.

Tocmai de aceea, cu luciditate, comentez cartea de față, pentru ca să nu mai fiu „pasiv” ci, cât de cât, să intru „în varianta apofatică”[15] a existenței. Adică în aceea în care, pe fiecare zi, crești spre noi înțelegeri. Tot mai profunde, tot mai duhovnicești.

Momentul unic trebuie valorificat. Citat chintesențiat din aceeași p. 108. Numai că trebuie să ai luminare de la Dumnezeu ca să știi când…se petrece acest moment. Sau când te întâlnești cu un om al lui Dumnezeu…

Și regăsim, iarăși, câteva trăsături de caracter ale duplicității: „e bolnav de retractilitate, opac la toate apelurile, la toate semnele vremii”[16].

Cu citirea „semnelor vremii”, în prezentul de-acum, se ocupă o serie de extremiști ortodocși, care, de dimineață și până seara, online, reduc Ortodoxia la o discuție despre masoni, despre cum vor fi ei „cipuiți” de „noua ordine mondială” peste câteva săptămâni sau 3-4 ani, despre cum satanismul o să ne mănânce „sufletele”, despre cum Dumnezeu, deși prezent, nu ne cam „bagă în seamă”, că dacă ne-ar băga…pe sataniști i-ar mânca, pe homosexuali i-ar bombarda, pe eretici i-ar desființa și pe masoni i-ar electrocuta, bineînțeles, cu fulgere din cer.

Retractilitatea ține însă de „rezistența prin cultură”. Există rezistența prin martiriu cât și rezistența prin umilință continuă, după cum există și „rezistența” prin fofilare, prin pactizare, prin maimuțărire a principiilor.

Când din jucarea la barbut a principiilor ies money poți, post factum, să numești acest lucru „rezistență prin cultură”. Asta, în situația, când ar fi murit toți cei de-atunci…și vorbești unor copii care n-au de-a face cu comunismul. Nu știu cu ce s-a mâncat comunismul.

Dar nu prin cărți…„s-a rezistat” în comunism…ci prin „colaborare strânsă” cu Securitatea!

Ca „să te lași” publicat…ieșit la studii…reintrat în țară…dus la congrese…trebuia să te lași și „prelucrat”.

Sau te făceai că ești „prelucrat” până în unghii în materie de ideologie marxistă, pentru ca să nu zică cineva că nu ești „om de încredere al noii societăți democratice și socialiste”.

„Prelucrarea” fierului, ocupație din străbuni, era ridicată la acțiune de lucru și practicată pe oameni.

Numai că cele mai bune dintre metalele de preț ale României, platina României…a ajuns la închisoare. Ani grei de temniță pentru acuzații fantasmagorice sau nu atât de „periculoase” pe cât se pretindea.

„Rezistența prin cultură” a fost retractilă. Adică a fost făcută de oameni care au trebuit „să se retragă” în ei…ca să spună numai „ce trebuia spus”. A fost făcută cu frică, cu supușenie, cu atenție iepurească…

De aceea, Herta Müller[17] i-a atras atenția, respectuos, lui Gabriel Liiceanu, că ea a primit niște șuturi în fund…din cauza literaturii pe care a scris-o…și au expulzat-o. Pentru că literatura se face și astfel…prin rezistența rezistență…și nu doar prin rezistența ascunsă sub fusta literelor.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 101.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 102.

[4] Idem, p. 104.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 107.

[7] Idem, p. 108.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Uneori mai pun virgule de la mine, ca aici, pentru că autorul nu le pune întotdeauna…iar corectorul nu le-a sesizat lipsa.

[13] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, ed. cit., p. 108.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

Did you like this? Share it: