Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

Pentru autor, maturizarea copilului înseamnă „a avea inițiativa, curajul, solidaritatea a-filierii”[1].  Depinde la ce ne afiliem…pentru că inițiativa și curajul nu ne fac, în mod neapărat, niște maturi profunzi și responsabili.

Tot la fel, depinde ce înțelege Andrei Pleșu, în mod pragmatic, prin „flexibilitate”[2]. Pentru că, în text, el definește flexibilitatea comportamentală a unui om drept modul „de a sesiza corect oportunitatea și de a găsi tonul optim al con-sonanței cu ea”[3].

Vagul definiției se potrivește foarte bine și pentru un om al excelenței și pentru un profitor.

Pentru un om extraordinar în inventică, precum Ionuț Alexandru Budișteanu[4], a sesiza corect oportunitatea înseamnă a accepta ajutorul financiar și logistic care îl poate face mult mai productiv în munca sa. El nu are nevoie de pile pentru ca să gândească, pentru că și așa gândește mai mult decât mulți alții, ci are nevoie de bani și de spațiu în care să se desfășoare.

Însă, pentru un om incapabil, care vrea să parvină, și care se aciuează pe lângă Colegiul Noua Europă[5], care atrage bani europeni și, poate, și de altă proveniență, „a sesiza corect oportunitatea” înseamnă același lucru ca pentru Budișteanu?

Acesta e motivul pentru care explicațiile autorului se pliază și pe fața celor care fac mult dar și pe fața celor care „profită”, la fel de mult, de oportunitate.

A. Pleșu, ne explică, în continuare, de ce trebuie să fim flexibili. Pentru că „apelul nu vine întotdeauna în aceeași costumație, nu recurge mecanic la aceeași strategie, nu folosește aceeași stilistică[6].

Fraza pare ruptă dintr-un curs de contraspionaj. În care generalul de securitate își atenționează trupa trimisă în acțiune, că teroriștii au…costumații multiple. Ei pot ataca în diverse moduri și prin diverse persoane. Poți fi atacat din senin, fără să știi vreodată…de unde și de către cine

Dar, la fel de bine, „flexibilitatea” morală propusă de autor poate însemna și a juca la mai multe mese.

Astăzi mă poate apela USLul, mâine mă poate apela barca scufundată a lui Băsescu, poimâine barca extremistă. Sau toate în același timp.

Astăzi mă poate apela o editură pentru un contract de colaborare, mâine o alta. Concurentă.

Pentru că apelul îmbracă, mereu, o altă haină, strategiile (adică interesele vizavi de tine) sunt altele,  stilistica, pe ici pe colo, se poate schimba, dar, în esență, rămâne aceeași.

Dacă ești bun la ceva…ești bun pentru ca să facem bani cu tine și nu pentru ca să te iubim, stimăm, ajutăm în mod real

Mai pe scurt: mesajul domnului Pleșu are cameleonism capitalist în substanța lui. Lucru confirmat din destul de aceea, că a știut, cu multă „perspicacitate”, să decodifice la timp apelurile dar să și profite de ele.

Există mai multe căi, care nu se invalidează reciproc[7]. Tot în p. 110 îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur și, în singura notă de subsol a paginii, amintește de altă carte a sa și anume de Minima moralia.

În p. 111 face un reproș masiv Bisericii: „massa creștinilor și însăși instituția bisericească se epuizează de secole în exercițiul steril al dezbinărilor dogmatice și cred că dreapta credință e o specie de indispoziție, la egală distanță și de bucurie, și de lacrimi”. E începutul reproșului…

Adică, din punctul său de vedere, Biserica se epuizează/ își sleiește puterile în certuri principiale, ea se ocupă cu „dezbinarea dogmatică” și nu cu prezervarea dogmatică a sănătății credinței ortodoxe.

Cu alte cuvinte, Academia Română, dacă se ocupă cu păstrarea și explicarea limbii române și îi enervează pe unii și pe alții când explică un etimon sau când impune o regulă de scriere, se ocupă cu „distrugerea” limbii române și nu cu prezervarea ei.

Însă Biserica se ocupă cu sănătatea adevărului și a vieții ortodoxe.

O biserică bolnavă la adevăr se numește eretică, adică contrară adevărului deplin, una care preferă partea și nu întregul, după cum un om bolnav se numește pacient. Cei care tratează bolile, le și cunosc pe fiecare în parte. Dacă ai o problemă la dinți, nu îți vor face niciodată citostatice, după cum a taxa dogmatic un lucru anapoda, care încalcă tot bunul simț experiențial al Tradiției, nu înseamnă a produce indispoziție creștinilor autentici ai Bisericii Ortodoxe ci multă bucurie.

Eu mă bucur de fiecare carte patristică a Bisericii, pe care o citesc sau o traduc, pentru că mă bucur de oamenii care au spus cel mai profund adevărul Bisericii. Dar îmi produc o mare indispoziție oamenii care citează din Sfinți fără să-i citeze, ca domnul Pleșu, care învață de la ei…apoi ne revând ideile lor ca și când le-ar fi visat noaptea.

Și îmi produc indispoziție oamenii care profită de gândirea Sfinților dar nu au evlavie față de ei, pentru că plagierea ideatică a Sfinților, a filosofilor, a genialilor de tot felul, în fața celor care i-au citit și ei pe acești oameni unici ai lumii…nu poate decât să stârnească zâmbete.

Ortodoxia nu e o tristețe lamentabilă! Și nici o împărăție a exclusivismului. Ci o experimentare continuă a iertării și a bucuriei dumnezeiești. Pentru că e trăire în adevăr și bucurie în harul Prea Sfintei Treimi, Care, prin coborârea Sa harică în noi, ne certifică adevărurile Sale.

Cine vede în ea doar „palori [gălbeneli/ învechiri] didactice”[8], doar o instituție „preocupată de bunuri contingente”, cred că vorbește despre propria sa…perspectivă asupra Bisericii.

Și Andrei Pleșu spune că Biserica „a produs, în cazurile nefericite [de oameni ai credinței], un tip uman greu digerabil, capabil să practice în același timp perorația pioasă și lăcomia achizitivă, smerenia de suprafață și vanitatea de fond, distanțarea de lume și patima puterii și a instalării umane [în istorie]”.

Păcat însă, că domnul Pleșu, după un tablou atât de pregnant al modului de-a fi al unui „rebut eclesial” nu ne dă și numele lui. Sau al lor…Păcat că nu merge „la docomente”.

Dacă tot are o intensă aversiune față de patriarhul, episcopul, starețul, teologul, monahul, mireanul, cine-o fi el/ ei, la care dumnealui se referă, care sunt atât de duplicitari, care erodează, din interior, viața și teologia Bisericii, credibilitatea ei, de ce nu ne dă numele lor?

La fel în politică, cultură, învățământ, sport, afaceri, online, underground. De ce ne privează de sfârșitul confesiunii? Dacă are date, dacă cunoaște, dacă are surse de informare, dacă îi știe ca-n palmă, de ce nu ni-i spune? Așteptăm eventualele sale memorii/ jurnale pe această temă…

A lăsat în urmă Biserica…și continuă să-i vitrioleze pe cei duplicitari, fără nume în cartea sa. Prin singular…eu cred că înțelege pluralul. Sper să nu mă înșel.

Și iată ce spune: „aces tip uman [de impostor eclesial] își ia distanță față de orice îi apare drept prea „intens” și ia „căldicelul” prudenței sale drept „măsură” cuviincioasă, drept înțelepciune. Rezultatul [comportamentului său duplicitar] e banalizarea vocației [preoțești], „ortopraxia” mohorâtă, simultana absență din frumusețea lumii și din tragicul ei”[9].

La următoarea editare a cărții (că cererea e excedentară la Humanitas pentru „colecțiile de autor”), cred că autorul trebuie să rupă suspansul. Să ne dea unul, zece, 50 de nume din ăștia „ciumați”, din Biserica noastră, pentru ca oamenii credincioși…„să nu-i mai încurce” ca până acum. Și cum domnul Pleșu e o voce ascultată, o autoritate, când vor auzi credincioșii ortodocși câteva nume…vor ști de cine să se teamă…și ce „virtuți” ne-ortodoxe să nu mai cultive.

În finalul p. 111, citând un preot catolic fără nume, autorul trage o altă concluzie fără scrupule: nu există maturitate, oamenii nu sunt maturi, ci „există doar trepte diferite ale prunciei inconsistente”. Așa că, pe viitor, dacă voi considera imature/ irelevante/ puerile anumite conjecturi ale domnului Andrei Pleșu, dumnealui nu se va supăra, pentru că toți suntem, în fapt, niște copii prostuți, râzgâiați, care spunem ce ne trece prima dată prin cap.

Autorul consideră filialitatea „o livrare de sine”[10]. Pentru ca să nu spună: o dăruire de sine, așa cum a citit formularea, adesea, în cărțile teologice.

Căci Andrei Pleșu vrea să scrie „teologie”, dar, în același timp, să nu își piardă nici „alura filosofică”. Motiv pentru care face un melanj din cele două limbaje, în detrimentul teologiei, dar substanța cărții nu e de la filosofi ci de la teologi. De la teologi resemantizați de autor.

Mai pe înțelesul tuturor: ia ideea teologică de la Sfântul sau teologul cutare și o reformulează „în stil propriu”. Aportul la dezvoltarea ideii = zero.

Eu și alții ca mine, care ne ocupăm cu teologia zilnic, înțelegem cât de „original” e domnul Pleșu la idei, la cele „neasumate”. Dar „massa”, vorba dumnealui, nu știe. De aceea îl apreciază adulatoriu și chiar vehement adulatoriu.

În p. 120 autorul ajunge iarăși pe un teritoriu pe care îl cunoaște foarte bine: „Lucrătorii nevrednici ai viei nu sunt nici indiferenți, nici inadecvați față de mesajul care li se transmite. Nevrednicia lor devine vrednicia de a respinge, de a anula. Înainte de a înțelege sau nu ceea ce li se cere, ei vor suprimarea sursei, care li se adresează”.

„Intelectualii” nevrednici „nu sunt nici indiferenți” la ce se întâmplă în aria excelenței, chiar dacă se fac că nu văd sau nu-i interesează, după cum nu sunt „nici inadecvați” față de ce li se cere. Adică ar avea puterea să muncească, dar nu vor!

Dar pentru că nu vor să muncească, pentru ca nu cumva „să ajungă ca Eminescu”, ca să își apere nevrednicia…ei își arogă „vrednicia” „de a respinge, de a nula” pe cei care produc mai mult decât ei. Mai pe scurt: cine face mai mult decât noi e dușmanul nostru pe viață!

Numai că negarea, eliminarea din calcul, nerecenzarea celui care produce mult, mai mult decât „nevrednicia” multora, nu se reduce doar la literatură…ci e un atentat la viața scriitorului, a omului de cultură, a inventatorului, a valoricului.

Pentru că asta spune domnul Pleșu mai sus: „Înainte de a înțelege sau nu ceea ce li se cere, ei vor suprimarea sursei, care li se adresează”.

Mai înainte ca să îmi citească mie cărțile…există unii, zice domnul Pleșu, care mă vor mort…Acești unii, nu vor să citească nimic de la mine, pentru ca să nu se demoralizeze

Căci dacă citești in extenso cărțile mele, începi să îți pui întrebări. Întrebările încep să te împungă. Te uiți apoi la CVul meu, vezi că sunt preot, mai am și barbă, par cam „șters”, vin și de la țară…am nici 36 de ani…și am scris atât de mult.

Ceva începe să te enerveze rău de tot, atunci când ai orgoliul că ești „productiv” în materie de scris. Sau când nu mai aștepți niciun „extraordinar” pe lume, că și așa, cei de până acum, „ne-au înnebunit de cap”, pentru că „nu îi înțelegem”.

„Te apucă dracii”, vorba românului, și în loc să mă ajuți și să mă admiri, să mă sprijini cu rugăciunea, cu prietenia și cu banii tăi, mă tratezi ori ca pe „o inexistență” ori ca pe „un mort încă viu”, care trebuie eliminat.

Dar, după cum spune domnul Andrei Pleșu, aversiunea față de mine și de alții ca mine nu e pe motiv „de dreptate” ci pe motiv „de nevrednicie”. Te complexez, fără ca să o vreau, și în loc să admiți evidența, începi injuriile: „e îngâmfat, e nebun, e prost, e etcetera”.

Numai că injuriile nu îți sporesc opera! Pentru ca să fie operă, trebuie să fie muncă. Și munca, fără doar și poate, e observabilă. De aceea pentru toți cei care cred că opera lor „nu e pe măsura lor” există o singură soluție salvatoare: să facă în așa fel încât să o mărească…până ajunge la măsura proprie.

Iar munca pe fiecare zi, extenuantă, e un tratament de decomplexare. Produci, te bucuri de ceea ce produci și, cu timpul, îți trece „furia” pe alții, pentru că înțelegi că alții, care sunt „mari”, sunt mari pentru că „au muncit” și nu pentru că „s-au lăudat că pot să scrie” sau că „vor scrie”.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 109.

[2] Idem, p. 110.

[3] Ibidem.

[6] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 110.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 111.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Did you like this? Share it: