Predică la Duminica a 24-a după Rusalii [2013]
Iubiții mei,
în varianta MGK a Evangheliei de azi [Lc. 8, 41-56], existentă și în ed. BOR 1988, Sfântul Evanghelist Luca spune [v. 54]: „Iar El i-a scos afară pe toți [ecvalon exo pantas]”…
I-a scos afară pe toți…pentru că „râdeau de El, cunoscând că a murit” [v. 53, GNT].
Fiica lui Iairos murise, era o realitate asta…
Dar cei de afară, adunați la ușa moartei, râdeau de Domnul, râdeau de „naivitatea” Lui…pentru că El a spus că ea „doarme” [v. 52].
Pentru ei, moartea…era moarte.
Însemna neînviere, putrezire, descompunere…
Pentru ei moartea era…deznădejde.
Pentru Ziditorul vieții însă…moartea însemna somn, ceva de scurtă durată…în comparație cu veșnicia.
Și auzind, așa, de peste veacuri…râsul lor prostesc, râsul lor infatuat, râsul lor disprețuitor…înțelegem că seamănă, adesea, cu râsul nostru…minimalizator…
Noi privim omul după ce are și nu după cine este.
Nu îl prețuim în sine…tocmai de aceea nici nu vrem să cunoaștem oamenii.
Noi îl cunoaștem, vrem să îl cunoaștem doar pe cel care a apărut la televizor, care are o funcție mare, care e renumit, care pare a fi „mai bun” ca noi.
Nu vrem să cunoaștem orice om…pe tot omul…
Și pornind, din start, cu ideea asta exclusivistă, de aceea avem și prea puține cunoștințe despre oameni.
Însă Domnul cunoștea realitatea celei adormite! Îi cunoștea și pe cei care râdeau…ne cunoaște și pe noi. Pe fiecare în parte, în mod indubitabil…
După cum cunoscuse faptul că…ieșise din El o putere [v. 46].
Puterea slavei Sale…slava Sa…care o vindecase pe femeie de boala ei.
Pentru că Dumnezeul Cel atotcunoscător, prin lumina slavei Sale, e peste tot și cuprinde toate…și știe toate…și ne ajută întru toate.
Dar El Își descoperă tainele Sale celor care nu râd…ci sunt serioși cu totul în viața lor!
Celor care nu iau lucrurile ușor…așa, într-o doară…
Dumnezeu Se descoperă ca Cel prea minunat și Prea frumos celor care sunt avizi de El, de cunoașterea Lui, de simțirea Lui, adică celor care sunt goi…de ei înșiși.
Celor care se fac goi de părerea de sine, goi de dorințe perverse, goi de idealuri prostești…Dumnezeu le descoperă măreția incalculabilă a prezenței Lui, arătându-le cum i-a sfințit El pe cei de dinaintea lor și cum îi sfințește și pe ei.
De aceea…ca să vezi, ca să vezi profund oamenii, cărțile, lucrurile, trebuie să ai slava lui Dumnezeu în tine…să vezi, împreună cu Dumnezeu…cum sunt lucrurile.
Pentru că toate lucrurile stau în slava lui Dumnezeu, sunt pline de harul Său și fără harul Său nu le poți vedea în simplitatea și în rațiunea lor prea abundentă.
De aceea, oamenii de știință, de cultură, inventatorii și privitorii în și prin materie, vor ajunge la înțelegeri și la descoperiri din ce în ce mai mari despre structura materiei și virtualitățile ei…pe măsură ce nu vor mai ironiza, prostește, revelația lui Dumnezeu și prezența Lui în creația Sa.
Cât timp vor bagateliza credința și viața Bisericii…nu vor privi tot mai înăuntru ci tot mai periferic lucrurile.
La fel stă treaba și cu noi, oamenii Bisericii, care venim la Biserică…
Pe cât vom considera că vom înțelege ceva din viața și din teologia Bisericii fără să ne sfințim viața în mod continuu…pe atât vom ajunge la păreri și opinii despre Biserică și viața ei din ce în ce mai lamentabile.
Pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!
Dumnezeu nu Se lasă furat de înțelegerile și revelațiile Lui!
Poți ajunge preot, poți scrie la nesfârșit despre teologie și viața Bisericii, poți asculta la nesfârșit ce spun Sfinții…dar prin asta…să nu ai niciun semn de la Dumnezeu și să nu înțelegi nimic în mod minunat.
Pentru că Dumnezeu nu se uită la cine am ajuns noi în Biserică, nu dă doi bani pe cât de deștepți sau de sfinți ne credem, nu e impresionat de „multa noastră asceză auto-idolatră” ci El se uită la cum e inima noastră, ființa noastră în fața Lui.
El Se deschide numai sincerității, numai căutării reale, numai fecioriei sufletului și trupului, numai minții smerite, numai omului care împlinește, din dragostea Lui, poruncile Sale.
De aceea și atât de multe surprize în viața Bisericii.
Teologii se nasc și se creează când și cum vrea Dumnezeu. Sfinții sunt foarte diverși. Vin din neamuri și din familii foarte surprinzătoare.
Nimic nu poate fi aproximat…
Nu ne putem da cu părerea cum va fi cu unul sau cu altul…pentru că toată dezvoltarea interioară a unui om e surprinzătoare, e plină de uimire, de noutăți și de transformări imprevizibile.
De ce i-a dat afară Dumnezeu…pe niște râzători neștiutori…când nimeni nu poate fi în afara ochilor Lui?
A apucat-o de mână pe tânără…și i-a vorbit ca unei vii.
I-a spus să se ridice [v. 54]!
Să se ridice din moarte…
Căci cine are putere asupra vieții și asupra morții, poate să scoată din moarte…sufletele noastre.
O înviată din morți…
Nu și-au cerut scuze…în urma minunii…râzătorii…
Râzătorii nu își cer niciodată scuze…
Ei își bagă nasul între umeri, își înfundă nesimțirea pe cap…și merg mai departe.
Pentru că râzătorii sunt buni la văzut negreața sub unghii, sunt buni la comentarii de pe margine, ei n-au soluții, nu vor să scape pe nimeni…și îi lasă pe alții să se zbată cu oamenii și pentru ei…pentru ca să îi vindece împreună cu Dumnezeu…
Când râzi…n-ai timp pentru învieri.
Pentru învieri trebuie să ai dragoste multă. Trebuie să îți pierzi timpul, sănătatea, banii…
Învierile sunt făcute de „oameni luați în râs”. De „indivizi visători”.
Cei „așezați”, oamenii „echilibrați”, oamenii „cu ceafă groasă”…n-au timp de „rebuturi umane”.
Ei profită doar de cei aflați în putere, de cei care pot…cât pot, de cei virili…din punct de vedere economic sau imaginal.
Însă Domnul strică ploile, afacerile, tăcerile, negocierile noastre!
El scoate din piatră seacă pe omul Lui și îl pune în centru. Da, hodoronc-tronc!
Fără ca să fie anunțat de multe condeie…și fără să fie urmat de vreo coadă de cometă.
Dumnezeu ridică un neam, un popor, o Biserică, o lume din…neașteptare!
Așa s-a format Biserica și așa o duce mai departe Dumnezeu: ca pe o minune neașteptată, incredibilă!
Cine se aștepta, ca dintr-o Cincizecime „banală”, de undeva, de la Ierusalim…o să iasă așa puhoi de convertiți?
Cât de „nebuni” au fost considerați Sfinții Apostoli de contemporanii lor, de mulți dintre contemporanii lor, când se uitau la ei, la zelul lor…pentru ceva care părea „nebunie pură”?
Și azi însă…viața cu Dumnezeu e „nebunie pură”!
Și azi, a învia morții e „o tâmpenie” dar a-i lăsa așa, în satanismul și banala lor viață, e „un lucru bun, cool”.
Și acum râdem cu gura până la urechi…când credem că Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, are „infatuarea” de a se crede singura Biserică a lui Hristos, când „biserica” se poate „reinventa” oricând, de către orice halucinat de demoni.
Râdem, râdem de noi, râdem bine, râdem degeaba, râdem omorând credința și nădejdea în oameni, îi ideologizăm, râdem, râdem prostește, râdem de noi, ne prefacem că ne e „bine”, așa suntem noi, de felul nostru, niște „râzători”, niște „zâmbăreți”…
Oamenii mor de vii, oamenii mor în neștiința lor…dar nouă ni se pare „o prostie” ca să ne mai îngrijim de oameni.
Pentru că, dacă nu ne îngrijim de ei…ci doar umflăm cifrele sondajelor, care spun că religiozitatea românească e la cote mari…așa și e de fapt.
Însă, în fapt, suntem afară…
În afara înțelegerii Bisericii lui Hristos, atunci când nu ne pasă…așa după cum Îi pasă lui Dumnezeu de ea.
Dacă ne pasă…atunci nu mai râdem!
Dacă ne pasă…atunci promovăm oameni care știu, pot și vor să hrănească mulțimile cu viața lui Dumnezeu.
Promovăm oameni în Biserică care pot să dinamizeze Biserica, să o facă vie, să o scoată…din adormire.
Pentru că adormirea e…zâmbăreală, e picoteală, e acreală, e miștocăreală…adică e lipsă de credință. Puțină credință. Rece credință. Dezertare de la scopul vieții noastre: îndumnezeirea.
O femeie a simțit puterea Lui…și fiica lui Iairos la fel.
Două femeie binecuvântate…care s-au întâlnit față în față cu Mântuitorul lor.
Se întâlneau mulți cu Dumnezeu întrupat, cu Dumnezeu printre oameni, cu Dumnezeul trăitor în mijlocul oamenilor.
Dar cum Dumnezeu Se vede numai dacă Îl pui în centru și pe tine te vezi lângă El, în apropierea Lui…nu mulți L-au văzut pe Dumnezeul Care conlocuia cu oamenii.
Și acum, Dumnezeu este și nu este cu noi!
Zicem că este…pentru că vorbim despre El…dar câți L-au văzut în slavă și Îl simt neîncetat?
El e la nivel de discurs, Sfintele Taine, neexperimentate, par doar „simboluri”, Bisericile sunt frumoase, cu mulți Sfinți…dar nu vedem pe niciun Sfânt printre noi…nu vedem nici pe Dumnezeu coborând la oameni…așa că Dumnezeu este…dar „nu L-a văzut nimeni”.
Și iarăși râsul…râsul nostru părut „inteligent”, batjocura noastră zilnică…
Pentru că unde nu e simțirea și vederea Lui…sunt doar păianjeni prin colțuri…
Așa stând lucrurile, iubiți confrați, viața e mult prea complexă…iar adevărul nu e prieten cu nimeni.
Nici nu mine și nici cu dumneavoastră, dacă, în fața Lui, ca niște pești fără de glas…n-avem nimic de spus.
A ne scuza, a ne fofila, a ne mângâia, admirativ, lipsa de viață duhovnicească, nu e loz câștigător.
A câștiga în fața lui Dumnezeu…înseamnă să te cunoască și El, după cum pretinzi că Îl cunoști tu.
A fi al Lui înseamnă să Te vadă și El, după cum pretinzi că Îl vezi tu.
De aceea, să nădăjduim că vom face din râsul nostru și din pierderea timpului deja celebră…puțină înțelepciune, puțină milostivire față de noi și de ceilalți.
Căci dacă noi nu ne milostivim de noi…și nu ne pocăim pentru păcatele noastre și nu ne îndreptăm…Dumnezeu așteaptă să ne învieze din morți…dar noi n-avem timp pentru El.
Să ne facem timp, vă rog!
Să ne facem timp pentru Dumnezeu!
E păcat, mare păcat, să Îl lăsăm să ne aștepte atât de mult…până terminăm noi râsul. Amin!