Când îți asumi postura de „tradiționalist” în Ortodoxie, adică de om evlavios și cu reverență față de Tradiția Bisericii, apare imediat problema adecvării sau a inadecvării tale. Și anume problema, dacă modul în care tu îți asumi sau promovezi Ortodoxia seamănă cu ceea ce au făcut ortodocșii din trecut, care au întrupat credința ortodoxă.

Dacă tu, azi, poți să faci ceea ce au făcut ei în trecut.

Pentru că  aducerea trecutului în prezent, în ființa ta, trebuie să se facă în mod organic și nu strident. Nu ca o nucă în perete…

Mai pe scurt, ortodoxul din postmodernitate trebuie să actualizeze 2.000 de ani de Ortodoxie în ființa lui și încă 5.500 de ani de revelație dumnezeiască, timpul de până la Hristos.

Ceva copleșitor, incomensurabil, care întrece orice putere umană!

Și pentru că e greu să le ții pe toate la un loc, adică istoria cu teologia, revelația cu știința, teologia cu evlavia, deschiderea spre universal cu înțelegerea particularului, cei care își arogă tradiționalitatea în Ortodoxie, adesea, îi aduc deservicii.

Pentru că reduc evlavia și teologia Bisericii, modul reactualizării vieții și al credinței Bisericii la vitrinificarea lor.

Și vitrinificarea teologiei și a vieții ortodoxe nu se face altcumva decât prin punerea în vitrină a cărților patristice și teologice, a Sfintelor Icoane, a obiectelor de cult, a Vieților Sfinților, a istoriei Bisericii, pentru a le privi, admira și cumpăra…dar nu pentru a le înțelege.

Dacă într-o revistă sclipoasă pentru adulți, femeile stau goale și ultra-goale, fără explicații și e de ajuns doar trupul expus, care trebuie să te excite, la fel stau și Sfintele Icoane sau imaginile evlavioase în revistele, cărțile și blogurile ortodoxe: ca imagini fără explicație, fără o teologie a lor, fără ca să ți se explice de ce, pentru ce, unde te duc imaginile.

A arăta Icoane, a le expune peste tot, nu înseamnă a le explica!

Sfintele Icoane au o imensă teologie în spate, în ele sunt pictate multe dogme, multe lucruri alese, după cum cărțile Sfinților Părinți au nevoie de oameni credincioși foarte specializați, foarte duși la școală, ca să înțeleagă subtilitățile lor.

Pentru că nici Icoanele, nici dogmele, nici cărțile de teologie nu se deschid în fața minților înguste de ortodocși ci în fața minților acelor ortodocși, care sunt plini de teologie și de viață sfântă.

Așa că nu e nicio mare scofală dacă ne umplem casa sau blogul de Icoane, de cărți sfinte, de povestiri evlavioase…dacă nu putem să le explicăm, dacă nu le putem înțelege, dacă ele nu sunt una cu noi.

*

Pe scurt: multe cărți, reviste și bloguri ortodoxe sunt apariții de tip glossy cu conținut religios. Sunt după același tipar cu revistele pentru adulți (imagini care îți scot ochii, sublinieri de prost gust, curiozități de tot felul) dar…cu alt conținut.

Ele sunt obiecte decorative, lucruri frumoase în casă dar nu realități care te personalizează. Pentru că fac ceva în tine toate acestea…numai dacă te învață să fii ortodox. Însă cine mai vrea să fie ortodox…când e mai ușor să pari ortodox?

Glossyul e postmodern.

Scliposul și vandabilul sunt postmoderne.

Imaginile rupte de persoană – pentru că nu ne interesează persoana, tocmai pentru că noi nu vrem să fim persoane duhovnicești ci consumatori de obiecte religioase – sunt realități postmoderne, adică realități fără proveniență.

Pentru că pe postmodern nu îl interesează să afle cum trăiesc cei din Irak sau din Serbia ci doar niște fotografii, imagini, filmulețe din alte țări. Ceva „drăguț”…sau funny.

Îl interesează știri fără noimă, senzații punctuale, excitări la secundă, ca și vindecări la secundă sau ieșiri din neștiință la minut.

Ceea ce tu ai dobândit în 30 de ani de cercetări…el vrea să îi spui în 3 minute…cât mai pe scurt și fără detalii.

*

Și când nu ești cineva, când nu ai muncit toată viața să fii cineva…când nu ai o specializare sau specializări, bineînțeles că îți place să îți travestești anonimatul.

Poți să spui că ești Costel Axinte, din Urlați, când tu vrei să fii…„un Maxim Mărturisitorul” fără operă?

Ce înseamnă să scrii un blog, ca ortodox și, în același timp, să fii anonim?

Ce înseamnă, de fapt, anonimitatea pentru cineva care vrea să „reactualizeze” dreapta credință în postmodernitate?

Însă anonimitatea e profund postmodernă.

Pentru că în societatea unde genul e „flexibil” (dacă vrei ți-l schimbi chirurgical), unde familia e „o vechitură” deplorabilă, unde impostura vocală înseamnă colajare de texte, de motive și de nuanțe, unde valorile sunt călcate în picioare pentru că publicul are nevoie de indivizi fulminați pentru o perioadă scurtă…a te da altul nu înseamnă „a fi nedemn” ci e calea către „succesul imediat”.

De aceea am tot atras atenția asupra imposturii ortodocșilor care se produc la nivel online, a celor care se cred „tradiționaliști” în ciuda anonimității și a nespecializării lor în ceva, pentru că ei nu actualizează nimic din Ortodoxie ci doar o vitrinifică spre râsul celorlalți.

Înainte și puțin după al doilea război mondial…ca și travestiții de azi din online, opiniile ortodocșilor „tradiționaliști” români, exhibate la nivel public, erau de un lamentabil dureros.

E de ajuns doar să citiți discursuri, predici, articole, cărți din acea vreme…ca să înțelegeți ce „mari idei” aveau, ce stil și ce propuneau în public ortodocșii noștri.

Trăgeau utopic spre trecut, vorbeau evaziv, aveau fobii extremiste ca și cei de acum, adică niște indivizi „pe care nu te puteai baza”.

Anonimitatea și heirupismul celor de acum, din online, parcă e tras la xerox cu cel din trecut…și în loc ca Ortodoxia să fie vârf de lance, steag, direcție pentru viitor, în loc să dea direcția, să entuziasmeze, să propună proiecte sociale de anvergură, proiecte culturale, proiecte de un reviriment enorm pentru națiune și pentru conștiința noastră europeană, ea pare, în discursul lor, de un anacronism și de o pisălogeală usturătoare.

De ce stau așa lucrurile?

Pentru că travestitul ortodox din online mimează credibilitatea.

El e un anonim cu popularitate dar nu un credibil.

Pe el îl știe toată lumea…dar nimeni nu s-a întâlnit cu el.

Anonimul travestit în „teolog” la nivel online are știri…dar n-are cărți.

Are cancanuri dar n-are operă.

Pe el nu îl poți acuza de nimic…pentru că el te acuză de toate lucrurile.

În timp ce el te descoase pe toate părțile…tu nu poți să-l apuci de nicăieri, pentru că el nu are identitate, nu are față, nu are operă, nu are păcate, nu are idei…

El e nulitatea care vorbește…

Este extremistul care „apară” Ortodoxia.

E impostorul care pute „a sfințenie” numai că nimeni nu și-a dat seama de asta.

*

Pentru că travestitul de online…se ascunde „smerit” sub autorități teologice. Sau inventează „autorități duhovnicești” care seamănă cu el.

Toate aceste comportamente „obscure” sunt învelite în fraze și în texte scripturale și patristice…iar omul neinformat, credul, nu prea știutor cade în capcana lui.

*

Însă Ortodoxia poate fi actualizată în postmodernitate uluitor de bine ca, de altfel, în orice epocă istorică!

Acum e timpul edițiilor scripturale și patristice critice, de înaltă ținută teologică, filologică și tipografică.

E timpul marilor sinteze teologice.

E timpul marilor descoperiri de sine și a relațiilor profunde dintre noi.

Cu tehnologia și cu mobilitatea lumii noastre a face teologie, a trăi ortodox, a propovădui Ortodoxia peste tot este o adevărată cruciadă fulger.

Pentru că putem înțelege și sintetiza atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt…încât nu a mai fost vreo perioadă atât de generoasă pentru Ortodoxie ca aceasta.

Și culmea culmilor, în timp ce acum, în clipa de față, am putea aprofunda și discuta cărțile Tradiției și viața ortodoxă la nivel foarte personal și pragmatic, în clipa de față, în mod lamentabil, noi punem cărțile în raft, le pozăm…și le arătăm și altora!

*

Nu anonimii salvează Ortodoxia, ci personalii!

Nu extremiștii sunt „viitorul” Ortodoxiei, ci oamenii cuprinzători, care știu cine sunt, care pot cuprinde enorm de multe lucruri și care nu se tem de întâlnirile cu oamenii de orice fel!

A încuraja travestiul, bădărănia, impostura, extremismul, anonimatul ortodox la nivel online înseamnă a da cu pietre în Biserică.

A încuraja incultura și unilateralitatea înseamnă a opta pentru imbecilizarea și mai mare a ortodocșilor.

Așa că, „tradiționaliștii” noștri sunt foarte ideologizați, foarte postmoderni, pentru că sunt foarte leneși și inepți.

Statul degeaba nu salvează Ortodoxia dar nici scrisul degeaba, fără profunzime, nu ne salvează.

E nevoie de o cunoaștere proprie, interioară, personală a Tradiției Bisericii, plină de echilibru și onestitate…singura care ne propulsează în viitor.

Did you like this? Share it: