Istorie 4. 38

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

De la Descartes la persoana întâi[1] la „riscul autoritarismului”[2]. Iar „autoritatea adevărată e cea pe care o recunoști în mod liber”[3].

Autoritatea are capacitatea de a umbri[4], subliniază autorul. De a umbri în mod duhovnicește, adică de a umple haric.

Pe când „refuzul autorității te situează între a fi neîntemeiat și a fi neterminat: fără punct de sprijin și fără țintă”[5].

Demonii și dorința de uzurpare a autorității lui Dumnezeu[6].

Din p. 140, Andrei Pleșu începe să vorbească despre „tema absenței”.

Însă punând problema credinței, autorul spune enormitatea (pe care numai un non-teolog o putea spune) cum că credința „nu construiește pe evidențe”[7]. Și asta tocmai când evidențele credinței, adică ale revelației și ale experienței mistice, sunt însăși fundamentul vieții noastre ortodoxe. Ci, la Pleșu, credința e o formă fără fond, ceva vag, fără concretețe interioară: „ea [credința]…este un pariu pe inevidență, un mod de a trăi în lipsa garanțiilor ultime, în tensiunea unei expectative fără termen. Credința merge pe încredere, speranță, arvună și răbdare”[8].

Însă „credința” autorului, care nu are evidențe interioare și, implicit, certitudini personale, e o fantasmă de adolescent. E un fel de „iubire” fără sentimente împărtășite și fără relație cu o persoană. Adică iubești femeia așa…în general, în mintea ta plină de fantasme, pentru care faci multe coșuri pe față și nu într-o persoană anume, cu care ai o relație.

„Credința” despre care vorbește Andrei Pleșu este credința fără experiență mistică, fără evidențe personale, adică o ideologie despre credință, proprie azi foarte multor oameni fără experiență eclesială reală. E „credința” lipsită de simțiri, contemplații și vederi dumnezeiești. Adică e „credința” care crede că crede…dar nu are niciun răspuns de la Cel în care afirmă că crede.

Însă, dacă nu ai răspunsuri personale, actuale, în viața ta, de la Dumnezeul în Care crezi, bineînțeles că ceea ce tu numești „credință” „e dialog calm cu o promisiune”[9]. Adică cu o inexistență. Vorbești cu pereții…aștepți promisiuni…dar nu certitudini.

Numai că ortodocșii, care se curățesc de patimi și care au tot felul de experiențe mistice, îndumnezeitoare, nu trăiesc „cu promisiuni”, cu „imaginații despre viitor” sau „despre viața veșnică” ci ei experiază, în mod tainic, de acum, însăși viața veșnică cu Dumnezeu, pentru că văd slava Lui și știu cum vor trăi, la parametri și mai înalți, în veșnicie. De aceea, pentru ei, pentru astfel de oameni, care sunt adevărații ortodocși, care știu ce înseamnă a crede, credința este experiabilă, e plină de evidențe, adică de certitudini dumnezeiești și ei așteaptă moartea pentru a intrat cu totul…în comuniunea veșnică cu Dumnezeu, care e o realitate și o certitudine copleșitoare pentru ei încă de acum.

Nu mai are rost, după această explicație, să polemizăm cu afirmația autorului, cum că Dumnezeu este „absența care devine prezentă prin așteptarea ta”[10]. Însă, după cum se observă, eu, omul, par „mai viu” decât Dumnezeu, în definiția pleșiană, pentru că eu sunt un prezent care așteaptă, pe când Dumnezeu e o absență Care nu-mi vorbește.

Ca și în cazul credinței, și nădejdea, o altă virtute dumnezeiască, plină de realitate și de certitudine experiențială, devine o pungă goală la Andrei Pleșu.

În termenii autorului, „așteptarea”, adică nădejdea, este „prezentificarea inactualului, substanțierea unui imediat potențial. Prin așteptare ești, într-un anumit sens, creatorul Creatorului tău”[11].

Pentru că nădejdea, la Pleșu, nu e un dor plin de descoperiri dumnezeiești, nu e starea dumnezeiască în care suporți toate, chiar și moartea, pentru Cel în care crezi, în care nădăjduiești și pe care Îl iubești fără sațiu, fără limită, fără amendamente ci o așteptare vagă. În care, așteptând, dai „o concretețe” lui Dumnezeu, „Îl faci important” pe Dumnezeu, „Îl faci” să existe, când nădejdea e tocmai modul în care Dumnezeu te face pe tine, cel care crezi în El, un om cu sens, un om cu traiectorie, un om care nu îți ratezi împlinirea interioară.

Mai pe scurt: autorul ne arată din plin că nu e prea dus la Biserică dar că nici nu înțelege, la modul personal și experimental, viața ortodoxă. Se încrede în propriile deducții fără experiență, așa după cum își imaginează domnișoara…că se va produce prima noapte de după și nașterea. Numai că realitatea bate fantezia iar experiența ortodoxă îți distruge tot imperiul de idoli mentali, pe care ți i-ai făcut în afara ei. Iar Andrei Pleșu e bogat în fantezii despre experiența ortodoxă, numai că fanteziile teologice, în  Ortodoxie, nu te fac o autoritate teologică.

Discutând parabola fecioarelor, autorul admite că așteptarea are destinatar, pe Mirele Bisericii, dar că „personajul [Hristos] și (re)apariția Lui [a doua Sa venire]…sunt date în modalitatea absenței”[12].

Admite și faptul că „așteptarea [Mirelui] nu e o formă de pasivitate, de moțăială flască, petrecută cu ochii spre orizont”[13], că nu suntem puși „să practicăm așteptarea în sine”[14] ci să „așteptăm slujind”[15]. Termenii parabolei l-au constrâns să admită aceste nuanțe.

Dar pentru a nu discuta așteptarea, autorul se concentrează asupra lucrului pe care trebuie să-l faci, fără să pierzi din vedere transcendența existenței[16]. Adică lasă așteptarea…în absență.

De la sămânță la ascunsul istoriei[17]. Însă, subliniază el, „sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat”[18].

Dar a credita pe Dumnezeu, a accepta ce spune El despre sensul istoriei și al cosmosului și anume cum că toate se împlinesc în El și se transfigurează, nu exclude cunoașterea acestui fapt.

În experiența mistică a Bisericii, fiecare dintre noi tocmai asta experimentăm: modul cum noi, în sufletul și în trupul nostru, în întreaga noastră persoană, ne schimbăm, ne înduhovnicim, ne îndumnezeiem.

Pe măsură ce ne umplem de har și toate ale noastre încep să se schimbe interior spre sensul și împlinirea noastră eshatologică, pe atât înțelegem ce virtualități duhovnicești are ființa umană și cosmosul în general și cum ne vom schimba noi și întreaga creație în slava Lui.

A credita pe Dumnezeu, deci, nu exclude pe a experimenta traseul împlinii noastre eshatologice. Tocmai de aceea Îl credităm pe Dumnezeu întru toate: pentru ca să trăim, pe viu, revelațiile Lui.

În p. 146 autorul pune problema libertății. Și după ce afirmă că libertatea trebuie să țină cont „de ritmurile naturii”[19], adică de firea omului, pentru că libertatea de a alege e proprie omului, ne spune că „respirația”[20] libertății umane „nu are nimic de-a face nici cu zelul insomniac, nici cu vreo amorțeală utopică”[21].

Însă zelul care nu doarme e un parametru al libertății, al libertății entuziaste, fără de care nu poți să faci lucruri mari, pe când „amorțeala utopică”, unde cred că vizează un ascetism dubios, în care omul presupune că e neispitit de rele dar lucrurile stau altfel, ține tot de libertate dar cu consecințe sterile pentru cel care îl alege.

Autorul trebuie să ne precizeze ce înseamnă pentru el „respirație” a libertății. Pentru că libertatea poate să respire și când i se pune pumnul în gât și când e pusă la zidul de execuție și când e lăsată să moară de foame. Libertatea respiră în sine și nu contextual. Tocmai de aceea și judecarea faptelor noastre ține de cum am decis, interior, asupra a ceea ce e bine sau rău și nu după contextul în care am acționat.

În p. 146, autorul începe să vorbească despre timp iar în pagina următoare afirmă: „timpul lumii ocultează timpul Împărăției, adică timpul mare”[22]. În aparență așa par a sta lucrurile! Postmodernitatea îți oferă delicii, care să te facă să te uiți și să Îl uiți. Însă, în fapt, cine dorește să vadă prezența lui Dumnezeu în lume și cine are nevoie de adevăratul sens al omului, nu se lasă dus de nas de timpul și de ritmul decadent al lumii.