Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 26 octombrie 2013

Predică la Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2013]

Sfantul Dimitrie Basarabov

Iubiții mei,

într-o teză doctorală recentă, autorul ei spunea că în postmodernitate, „moartea, ca evidență fizică a persoanei umane, este mușamalizată, cosmetizată, anesteziată ridicol și negată stăruitor chiar și în cazurile terminale” [Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 33].

Pentru că nu mai dorim să ne asumăm sfârșitul istoric al omului și nici veșnicia lui.

De ce ni l-am asuma pe om la sfârșit, când moare…și pleacă de aici, dacă până la moarte l-am negat sistematic?

Unde să mai fie omul om, când tot ceea ce mai înseamnă…omul pentru noi…e doar o caricaturizare a lui?

Consolăm familia, o ajutăm „să depășească” momentul (pentru că moartea o percepem, tot mai mult, doar ca pe „o inexplicabilă” a vieții), îi punem cruce sau monument la mormânt, ne ocupăm de uitarea lui…dar nu de mântuirea lui.

„Ce pomeni? Ce rugăciuni pentru morți? Ce, mai mănâncă mortul? Biserica „a inventat” toate astea, ca să ne stoarcă de bani!”.

Bineînțeles că astfel de răcnete poate scoate doar unul, care…n-a iubit pe nimeni în viața lui.

Căci chiar dacă Biserica n-ar fi avut rugăciuni de pomenire și n-ar fi învățat că milostenia pentru cei adormiți și rugăciunea pentru ei sunt o ajutare iubitoare a lor…omul care i-a iubit și îi iubește pe cei adormiți ai lui…s-ar fi rugat, ar fi plâns, ar fi cerut mântuire pentru ei, pentru că iubirea dorește tot binele celui îmbrățișat de ea.

Te uiți la Dansez pentru tine sau la X Factor și vezi câte eforturi fac niște tineri ca să…danseze și să cânte.

Ce eforturi imense…și inutile în același timp!

Eforturi pentru ca să pari plăcut…ca să fii plăcut…ca să fii aplaudat, să câștigi un premiu…

Vă dați seama cât efort ar trebui să facem noi, pentru cei adormiți ai noștri, ca să le arătăm recunoștința și iubirea noastră netrecătoare?

Vă dați seama la ce excelență a rugăciunii și a iubirii, a intensității iubirii ar trebui să trăim noi, pentru ca să ne rugăm pentru cei care ne-au învățat lucruri fundamentale în viața noastră?

Puhoi de lume la Sfântul Dimitrie, Cuviosul…

Bulgaria ni l-a făcut român pe Sfântul Dimitrie…dacă de 4 secole românii se închină lui la Catedrala Patriarhală.

Și cum spuneam și altădată…ciobanul satului, Sfântul Dimitrie Basarabov, a ajuns să fie căutat și sărutat de toți…pentru că Sfintele sale Moaște nu reprezintă „un cadavru de ascuns” ci o podoabă duhovnicească a Bisericii, care îi strânge și îi unește pe oameni.

Vin oameni de pretutindeni, care nu se cunosc, care nu se așteaptă să se regăsească unul lângă altul…dar pe care îi strânge un singur om: Sfântul Cuvios Dimitrie, Părintele nostru.

Pentru că Sfinții îi lămuresc pe oameni și îi încredințează asupra aspectului mistic al vieții ortodoxe.

Adică asupra faptului, că există posibilitatea reală a unirii duhovnicești a tuturor oamenilor în Biserica Prea Sfintei Treimi, pentru că acesta e sensul vieții și al pelerinajului ortodox.

Viața e un pelerinaj, o călătorie sfântă, o călătorie cu Dumnezeu.

A fi împreună cu alții, în aceeași iubire și înțelegere și evlavie, înseamnă a ne regăsi pe același drum…către aceeași țintă a Împărăției lui Dumnezeu.

Detaliile contează!

Detaliile vieții…ale comuniunii reale…

Există ideea de „comuniune de la sine”, alături de „comuniunea în forță”…

„Comuniunea de la sine” e o concluzie „romantică”, pe care unii o trag…după ce citesc cărți teologice.

Adică află acolo faptul, că dacă ne-am botezat cu toții și dacă ne-am făcut fiii lui Dumnezeu prin har, indiferent de ce facem sau nu facem noi după…suntem „cu toții, în comuniune”.

Reprezentăm „comuniunea Bisericii”.

Alături de această „comuniune” la nivel de imaginație, există și o altă abordare a comuniunii…în care comuniunea „e cerută” sau „impusă” de Sfântul Sinod al unei Biserici naționale, de mai mulți ierarhi, de teologi, de oameni duhovnicești…

Însă „comuniunea în forță” e ca iubirea cu forța

Pentru că nu putem fi în comuniune, nu ne putem iubi, nu ne putem ajuta și respecta reciproc decât în măsura în care acționăm în mod concret în acest sens.

De aceea, comuniunea stipulată doar pe considerente liturgice sau jurisdicțional-canonice, fără implicarea directă, reală și entuziasmată a membrilor reali ai comunităților Biserici este o caricaturizare a comuniunii.

Comuniunea reală, evidentă, lucrătoare și bulversantă e acolo unde oameni reali…fac lucruri reale împreună.

Acolo unde ierarh, preot, diacon, cântăreț, profesor, mamă, fiică, soră, ginere…muncesc împreună, se roagă împreună, traduc împreună, se prețuiesc reciproc, se ascultă reciproc, își dau întâietate unii altora.

Altfel rămân doar declarații oficioase de „colaborare, comuniune și întrajutorare”…în care nu crede nimeni…nici măcar cel care le rostește…

Însă venitul la Sfântul Dimitrie Basarabov nu e „inventat” de cineva…ci oamenii vin de la sine!

Dacă am dori noi să-i aducem…și să le cerem, în mod strict, asta și asta…nu am putea să strângem nici măcar pe sfert.

Tot la fel, dacă i-am pune în frig și în picioare ore în șir…dacă le-am impune-o cu forța…n-am strânge mare populație

De aceea, atunci când vrem să vorbim despre „comuniune” și despre „unitate eclesială”, ar  trebuie să citim cu atenție resorturile interioare ale pelerinajului.

De ce vin oamenii ca să se închine la Sfinți?

Ce vor de la ei?

De ce îi cred vii?

De ce se raportează la cei morți ca la vii iar pe noi, cei vii, ai Bisericii…ne tratează ca pe niște morți?

Cât de „morți” ar trebui să fim și noi față de tentațiile lumii și față de modele ei, pentru ca oamenii să vină la noi ca la niște vii, ca la niște înviați din morți?

Bineînțeles, ar fi o copilărie să credem că atâtea mii de oameni vin…la Sfinți fără o experiență directă a prezenței Sfinților în viața lor.

E ca și cum am spune că mii de oameni se duc să își cumpere ultimul tip de telefon mobil…tocmai pentru că nu știu la ce le folosește.

Ei dau buzna la reduceri, cumpără lucruri cărora le știu importanța…după cum dau buzna ortodocșii la Sfinți, pentru că știu…nu presupun!…ei știu că de la ei le vine viață!

Vin la Sfântul Dimitrie pentru că au mai fost și la alți Sfinți.

Vin la Sfântul Dimitrie, la Patriarhie, pentru că au mai fost la el…

Venirea lor înseamnă plecarea cu ceva

Plecarea cu ceva în ei…

Că dacă n-ar primi nimic în dar, în mod tainic, de la Sfântul pentru care au înghețat ore în șir…n-ar mai veni și la anul…sau n-ar mai călca pe la Biserică.

Da, nu idealizez!…

Știu că nu toți cei care se pun la rând…și trăiesc așa ceva…

Însă grosul rândurilor…grosul celor care vin la Biserică…vin pentru că, la nivelul lor, ei au simțit, au trăit, au înțeles ceva fundamental din viața cu Dumnezeu în Biserică.

Comuniunea reală…se face între oameni schimbați.

Schimbați de Dumnezeu…și nu spălați pe creier!

Oamenii pe care îi schimbă Dumnezeu…se pot uni unii cu alții, se pot respecta și iubi reciproc, pentru că schimbarea și atracția spre unire e în ei…și nu în afara lor!

„Comuniunea din afară”…cerută, cerșită, poruncită, publicitată, „explicată” teologic…lasă Biserica să se dărâme.

Pentru că nu se poate face iubire, carte, Biserică, rugăciune, milostenie, fericire…decât dacă vrem, cu toată inima, acest lucru.

Dacă nu vrem…nu vrem!

Dar dacă vrem…atunci lucrurile sunt întotdeauna surprinzătoare și nu previzibile.

Și viața oricărui Sfânt am lua…și am analiza-o cu pătrundere duhovnicească…am vedea că ea e o minune de la cap la coadă…tocmai pentru că Sfântul respectiv s-a implicat total în ceea ce a făcut, a spus, a trăit…

Așa că nu putem inventa Sfinți, teologi, slujitori ai Bisericii „devotați”, „cu iubire de Biserică și de patrie, de neam și de pământul strămoșesc”…ci putem doar crea cadru pentru ca ei să se nască.

Însă creăm noi cadrul…pentru oamenii lui Dumnezeu?

I-a creat cineva lui Dimitrie Basarabov „cadru de dezvoltare duhovnicească”, când el a murit între două pietre…și ni l-a adus apa?

L-a ajutat cineva, în mod semnificativ, pe când trăia…când a murit ca un anonim?

Întrebările dure…nu sunt prietene cu nimeni.

Cert e, că în schimbul indiferenței oamenilor față de el…Sfântul Dimitrie se dăruie continuu…își dăruie iubirea, sfințenia și rugăciunea oamenilor…miilor de oameni care vin la el, și care se gândesc la ei…și mai puțin la el.

Însă delicatețea duhovnicească – o, virtute prea mare pentru mulți dintre contemporanii mei! – îți cere să te gândești în primul rând la altul…când te gândești la tine.

Poate că ne vom gândi și la alții, la toți, când ne împingem…și ne călcăm în picioare la Sfintele Moaște sau în Biserică.

Poate ne vom gândi

Poate vom dovedi că timpul nu se scurge…degeaba…prin noi și că învățăm ceva din ceea ce numim viață

Poate vom avea timp să ne prețuim reciproc și să nu ne incomodăm unii pe alții.

Speranțe bune, pe care vă rog să le puneți la minte, în conștiința dumneavoastră, ca să nască reflecții profunde asupra lucrurilor. Amin!

7 omilii patristice în traducerea Părintelui Marcel Hancheș [2]

Omilii pentru Postul Mare, ale Sfinților Anastasie Sinaitul, Grigorie al Nyssei, Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, trad. din lb. gr. veche de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Sofia, București, 2013, 139 p.

*

Prima parte

*

Păcatul la arătare și pocăința ascunsă, p. 27/ „pocăință făptuitoare”, p. 28/ Iuda a primit Sfintele Taine cu nevrednicie și de aceea a intrat Satana în el, p. 29/ Cf. n. 1, p. 30: păzirea celor mici ne face „să primim ca răsplată [pe] cele mari”.

*

Al doilea text: Sfântul Anastasie Sinaitul, Cuvânt de mult folos la pomenirea celor adormiți, cf. PG 89, col. 1192-1202, p. 31-41.

cei adormiți pleacă și ne lasă orfani, p. 32/ pe când erau cu noi, ei „aveau mintea la Dumnezeu”, p. 32/ zborul sufletelor către ceruri asemuit cu zborul rândunelelor, p. 33/ „și animalele plâng la despărțirea de cele de un neam cu ele, fiindcă și boii mugesc căutând pe tovarășul lor de jug”, p. 33/

cumplit e locul de trecere”, p. 34 = clipa morții/ sufletul despărțit de trup e întâmpinat „în văzduh, unde stau începătoriile și stăpâniile [Iadului], osânditorii noștri cei cumpliți, unde îl întâmpină vameșii cei groaznici și „funcționarii” și cei ce cer bir, cerându-i socoteală, ținându-l, osândindu-l, aducându-i înainte păcatele omului și zapisurile cele din tinerețe, cele de la bătrânețe, cele de voie, cele fără de voie, cele prin fapte, cele prin cuvinte, cele prin gânduri. Multă este acolo frica, mult cutremurul ticălosului suflet. Nepovestită este nevoia pe care o trăiește din pricina vrăjmașilor [demoni] care îl împiedică, îl opresc să nu suie la cer, să nu intre în țara celor vii”, p. 39/

să lepădăm ușurătatea cu care ne-am trăit viața până acum, p. 39/ avem multe nădejdi deșarte…pe care moartea le umilește, p. 40/ să ne facem făptuitori ai lucrurilor ascultate, p. 40/ străpungerea noastră de cuvintele predicii, p. 40/

*

Al 3-lea text patristic: Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre ieșirea sufletului și despre a Doua Venire, cf. PG 77, col. 1072-1089, p. 43-64.

Primele fraze ale predicii: „Mă tem de moarte, că este amară. Mă tem de gheenă, că este fără de sfârșit. Mă tem de tartar, că nu se împărtășește de căldură. Mă tem de întuneric, că nu se împărtășește de lumină. Mă tem de viermele cel otrăvitor, că este fără de sfârșit. Mă tem de Îngerii care vor fi la Judecată, că sunt nemilostivi”, p. 43/

mustrarea conștiinței, p. 44/ Iadul „își cască gura” după noi, p. 45/ „dracii cei înfricoșători și sălbatici și grozavi și nemilostivi și crunți”, p. 46/ sufletul celui adormit, în mergerea lui către cer, „află vămi care păzesc urcușul, care opresc și împiedică sufletele ce urcă. Fiecare vamă aduce [la cercetare] păcatele specifice ei”, p. 46.

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește despre următoarele vămi ale văzduhului: 1. a grăirii de rău, 2. a privirilor ochilor, 3. a auzului, 4. a mirosului, 5. a pipăitului mâinilor, p. 46-47.

„Puterile dumnezeiești stau față în față cu duhurile necurate și aduc lucrurile bune săvârșite de om în cuvânt, faptă, gând și cuget”, p. 48.

Sufletul stă între Îngeri și demoni, privind „cu mintea, în frică și cutremur, până când, din lucrurile, faptele și cuvintele lui este fie osândit și legat, fie îndreptățit și eliberat”, p. 48.

„închisorile Iadului”, p. 49/ vom da seama, la Judecata Lui, „pentru fiecare lucru pe care l-am făcut, fie mare, fie mic”, p. 51/

„Cei curați cu inima văd slava lui Dumnezeu, iar cei pătați la minte îl văd ca în oglindă pe diavolul”, p. 60.

„tulburarea adulterului” și „groapa homosexualității”, p. 61/ fără post suntem asaltați de lăcomia pântecelui, de desfrânare și adulter, p. 62/ „cei ce se îndepărtează de Biserică și de Împărtășanie se fac vrăjmași ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”, p. 62/ „erezia lipsiților de Dumnezeu eretici”, p. 62/ Cel ce ne judecă pe noi este „Judecător al cugetelor și al gândurilor”, p. 62-63.

„diavolul, tatăl morții”, p. 64.

*

Al 4-lea text: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre împărtășirea cu Sfintele Taine, cf. PG 61, col. 230-235, p. 65-76.

postirea și trezvia de după împărtășirea cu Domnul, p. 65/ „să prelungești cumpătarea” după împărtășire, p. 66/

Iar traducătorul român accentuează faptul, că „după Împărtășanie omul nu ar mai trebui să aibă vreun gând lumesc”, p. 66, n. 2.

Însă nu mai ai gânduri lumești…numai când ești foarte teologic. Oamenii cu experiență puțină și cu dragoste de Dumnezeu pe măsură, nu pot să nu mai aibă gânduri de tot felul, pentru că ei nu se odihnesc, nu tac în slava lui Dumnezeu.

Numai când gândurile sunt oprite de măreția slavei lui Dumnezeu care coboară în tine, poți să fii un fără gânduri din lumea aceasta.

Cei care încearcă însă, printr-o „blocare” a simțurilor și printr-o „rigiditate” nefirească a trupului, pe care ei o numesc „asceză”, să își oprească gândurile, simțămintele, fantezia…nu fac decât să ajungă niște paiațe umblătoare, care cred că trăiesc în ei ritmurile despătimirii.

sărbătoarea nu e un prilej de păcătuire, p. 68/ „Cheamă-L pe Hristos la prânz. Dă-I din ale tale, sau, mai bine zis, din ale Lui. Acest lucru [al milosteniei] are o plăcere nemărginită și care e necontenit în floare”, p. 69.

apropierea de Sfânta Euharistie „cu conștiință curată”, p. 71/ vom fi pedepsiți pentru împărtășirile cu nevrednicie pentru că nesocotim „mărimea darului” primit, p. 72-73/ De aceea, cu acuitate duhovnicească, traducătorul nostru spune: „această indiferență a minții și a inimii noastre [atunci când ne împărtășim cu Domnul] este mult mai primejdioasă decât păcatele pe care le facem”, p. 73, n. 1.

În n. 1, p. 74, Părintele Marcel vorbește despre „osândirea sinceră a păcatelor” noastre, singurul lucru pe care îl cere Domnul de la noi. Pentru că, subliniază el, „Hristos a dat pe Cruce plata pentru ele [pentru păcatele noastre]. Dar omul trebuie să-și asume roadele Crucii la nivel personal și prin efort continuu”, cf. Ibidem.

Prin ceață

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno