Predică la Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2013]
Iubiții mei,
într-o teză doctorală recentă, autorul ei spunea că în postmodernitate, „moartea, ca evidență fizică a persoanei umane, este mușamalizată, cosmetizată, anesteziată ridicol și negată stăruitor chiar și în cazurile terminale” [Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 33].
Pentru că nu mai dorim să ne asumăm sfârșitul istoric al omului și nici veșnicia lui.
De ce ni l-am asuma pe om la sfârșit, când moare…și pleacă de aici, dacă până la moarte l-am negat sistematic?
Unde să mai fie omul om, când tot ceea ce mai înseamnă…omul pentru noi…e doar o caricaturizare a lui?
Consolăm familia, o ajutăm „să depășească” momentul (pentru că moartea o percepem, tot mai mult, doar ca pe „o inexplicabilă” a vieții), îi punem cruce sau monument la mormânt, ne ocupăm de uitarea lui…dar nu de mântuirea lui.
„Ce pomeni? Ce rugăciuni pentru morți? Ce, mai mănâncă mortul? Biserica „a inventat” toate astea, ca să ne stoarcă de bani!”.
Bineînțeles că astfel de răcnete poate scoate doar unul, care…n-a iubit pe nimeni în viața lui.
Căci chiar dacă Biserica n-ar fi avut rugăciuni de pomenire și n-ar fi învățat că milostenia pentru cei adormiți și rugăciunea pentru ei sunt o ajutare iubitoare a lor…omul care i-a iubit și îi iubește pe cei adormiți ai lui…s-ar fi rugat, ar fi plâns, ar fi cerut mântuire pentru ei, pentru că iubirea dorește tot binele celui îmbrățișat de ea.
Te uiți la Dansez pentru tine sau la X Factor și vezi câte eforturi fac niște tineri ca să…danseze și să cânte.
Ce eforturi imense…și inutile în același timp!
Eforturi pentru ca să pari plăcut…ca să fii plăcut…ca să fii aplaudat, să câștigi un premiu…
Vă dați seama cât efort ar trebui să facem noi, pentru cei adormiți ai noștri, ca să le arătăm recunoștința și iubirea noastră netrecătoare?
Vă dați seama la ce excelență a rugăciunii și a iubirii, a intensității iubirii ar trebui să trăim noi, pentru ca să ne rugăm pentru cei care ne-au învățat lucruri fundamentale în viața noastră?
Puhoi de lume la Sfântul Dimitrie, Cuviosul…
Bulgaria ni l-a făcut român pe Sfântul Dimitrie…dacă de 4 secole românii se închină lui la Catedrala Patriarhală.
Și cum spuneam și altădată…ciobanul satului, Sfântul Dimitrie Basarabov, a ajuns să fie căutat și sărutat de toți…pentru că Sfintele sale Moaște nu reprezintă „un cadavru de ascuns” ci o podoabă duhovnicească a Bisericii, care îi strânge și îi unește pe oameni.
Vin oameni de pretutindeni, care nu se cunosc, care nu se așteaptă să se regăsească unul lângă altul…dar pe care îi strânge un singur om: Sfântul Cuvios Dimitrie, Părintele nostru.
Pentru că Sfinții îi lămuresc pe oameni și îi încredințează asupra aspectului mistic al vieții ortodoxe.
Adică asupra faptului, că există posibilitatea reală a unirii duhovnicești a tuturor oamenilor în Biserica Prea Sfintei Treimi, pentru că acesta e sensul vieții și al pelerinajului ortodox.
Viața e un pelerinaj, o călătorie sfântă, o călătorie cu Dumnezeu.
A fi împreună cu alții, în aceeași iubire și înțelegere și evlavie, înseamnă a ne regăsi pe același drum…către aceeași țintă a Împărăției lui Dumnezeu.
Detaliile contează!
Detaliile vieții…ale comuniunii reale…
Există ideea de „comuniune de la sine”, alături de „comuniunea în forță”…
„Comuniunea de la sine” e o concluzie „romantică”, pe care unii o trag…după ce citesc cărți teologice.
Adică află acolo faptul, că dacă ne-am botezat cu toții și dacă ne-am făcut fiii lui Dumnezeu prin har, indiferent de ce facem sau nu facem noi după…suntem „cu toții, în comuniune”.
Reprezentăm „comuniunea Bisericii”.
Alături de această „comuniune” la nivel de imaginație, există și o altă abordare a comuniunii…în care comuniunea „e cerută” sau „impusă” de Sfântul Sinod al unei Biserici naționale, de mai mulți ierarhi, de teologi, de oameni duhovnicești…
Însă „comuniunea în forță” e ca iubirea cu forța…
Pentru că nu putem fi în comuniune, nu ne putem iubi, nu ne putem ajuta și respecta reciproc decât în măsura în care acționăm în mod concret în acest sens.
De aceea, comuniunea stipulată doar pe considerente liturgice sau jurisdicțional-canonice, fără implicarea directă, reală și entuziasmată a membrilor reali ai comunităților Biserici este o caricaturizare a comuniunii.
Comuniunea reală, evidentă, lucrătoare și bulversantă e acolo unde oameni reali…fac lucruri reale împreună.
Acolo unde ierarh, preot, diacon, cântăreț, profesor, mamă, fiică, soră, ginere…muncesc împreună, se roagă împreună, traduc împreună, se prețuiesc reciproc, se ascultă reciproc, își dau întâietate unii altora.
Altfel rămân doar declarații oficioase de „colaborare, comuniune și întrajutorare”…în care nu crede nimeni…nici măcar cel care le rostește…
Însă venitul la Sfântul Dimitrie Basarabov nu e „inventat” de cineva…ci oamenii vin de la sine!
Dacă am dori noi să-i aducem…și să le cerem, în mod strict, asta și asta…nu am putea să strângem nici măcar pe sfert.
Tot la fel, dacă i-am pune în frig și în picioare ore în șir…dacă le-am impune-o cu forța…n-am strânge mare populație…
De aceea, atunci când vrem să vorbim despre „comuniune” și despre „unitate eclesială”, ar trebuie să citim cu atenție resorturile interioare ale pelerinajului.
De ce vin oamenii ca să se închine la Sfinți?
Ce vor de la ei?
De ce îi cred vii?
De ce se raportează la cei morți ca la vii iar pe noi, cei vii, ai Bisericii…ne tratează ca pe niște morți?
Cât de „morți” ar trebui să fim și noi față de tentațiile lumii și față de modele ei, pentru ca oamenii să vină la noi ca la niște vii, ca la niște înviați din morți?
Bineînțeles, ar fi o copilărie să credem că atâtea mii de oameni vin…la Sfinți fără o experiență directă a prezenței Sfinților în viața lor.
E ca și cum am spune că mii de oameni se duc să își cumpere ultimul tip de telefon mobil…tocmai pentru că nu știu la ce le folosește.
Ei dau buzna la reduceri, cumpără lucruri cărora le știu importanța…după cum dau buzna ortodocșii la Sfinți, pentru că știu…nu presupun!…ei știu că de la ei le vine viață!
Vin la Sfântul Dimitrie pentru că au mai fost și la alți Sfinți.
Vin la Sfântul Dimitrie, la Patriarhie, pentru că au mai fost la el…
Venirea lor înseamnă plecarea cu ceva…
Plecarea cu ceva în ei…
Că dacă n-ar primi nimic în dar, în mod tainic, de la Sfântul pentru care au înghețat ore în șir…n-ar mai veni și la anul…sau n-ar mai călca pe la Biserică.
Da, nu idealizez!…
Știu că nu toți cei care se pun la rând…și trăiesc așa ceva…
Însă grosul rândurilor…grosul celor care vin la Biserică…vin pentru că, la nivelul lor, ei au simțit, au trăit, au înțeles ceva fundamental din viața cu Dumnezeu în Biserică.
Comuniunea reală…se face între oameni schimbați.
Schimbați de Dumnezeu…și nu spălați pe creier!
Oamenii pe care îi schimbă Dumnezeu…se pot uni unii cu alții, se pot respecta și iubi reciproc, pentru că schimbarea și atracția spre unire e în ei…și nu în afara lor!
„Comuniunea din afară”…cerută, cerșită, poruncită, publicitată, „explicată” teologic…lasă Biserica să se dărâme.
Pentru că nu se poate face iubire, carte, Biserică, rugăciune, milostenie, fericire…decât dacă vrem, cu toată inima, acest lucru.
Dacă nu vrem…nu vrem!
Dar dacă vrem…atunci lucrurile sunt întotdeauna surprinzătoare și nu previzibile.
Și viața oricărui Sfânt am lua…și am analiza-o cu pătrundere duhovnicească…am vedea că ea e o minune de la cap la coadă…tocmai pentru că Sfântul respectiv s-a implicat total în ceea ce a făcut, a spus, a trăit…
Așa că nu putem inventa Sfinți, teologi, slujitori ai Bisericii „devotați”, „cu iubire de Biserică și de patrie, de neam și de pământul strămoșesc”…ci putem doar crea cadru pentru ca ei să se nască.
Însă creăm noi cadrul…pentru oamenii lui Dumnezeu?
I-a creat cineva lui Dimitrie Basarabov „cadru de dezvoltare duhovnicească”, când el a murit între două pietre…și ni l-a adus apa?
L-a ajutat cineva, în mod semnificativ, pe când trăia…când a murit ca un anonim?
Întrebările dure…nu sunt prietene cu nimeni.
Cert e, că în schimbul indiferenței oamenilor față de el…Sfântul Dimitrie se dăruie continuu…își dăruie iubirea, sfințenia și rugăciunea oamenilor…miilor de oameni care vin la el, și care se gândesc la ei…și mai puțin la el.
Însă delicatețea duhovnicească – o, virtute prea mare pentru mulți dintre contemporanii mei! – îți cere să te gândești în primul rând la altul…când te gândești la tine.
Poate că ne vom gândi și la alții, la toți, când ne împingem…și ne călcăm în picioare la Sfintele Moaște sau în Biserică.
Poate ne vom gândi…
Poate vom dovedi că timpul nu se scurge…degeaba…prin noi și că învățăm ceva din ceea ce numim viață…
Poate vom avea timp să ne prețuim reciproc și să nu ne incomodăm unii pe alții.
Speranțe bune, pe care vă rog să le puneți la minte, în conștiința dumneavoastră, ca să nască reflecții profunde asupra lucrurilor. Amin!