Și toamna oamenii mănâncă prăjituri

  • am putut vedea un Patapievici trist, extrem de dezamăgit de modul în care a fost măturat din fruntea ICR”.
  • De curând aflam că Tristan Tzara a ajuns în Brazilia a fi modelatorul unei noi culturi, unei revitalizări care a însemnat în Brazilia, la începutul secolului XX, în anii 1920, de fapt, 1930, o dinamică absolut remarcabilă”.
  • Prăjiturile, ca și toamna, sunt comestibile…dacă le mănânci cu oameni iubiți.
  • Soborul Sfinților portughezi.
  • Mortul de la mall.
  • Cultul roman al lui Mithra.
  • îţi urez succesuri maxime pe această spinoasă şi găunoasă şi răpciugoasă cale a jurnalismului online (sic şi sick) pe care ai ales-o”.
  • Program gratuit pentru evidență contabilă și de stocuri.
  • Mă uit în caietele lui fii-miu, dintr-a cincea.  D-zeule câte teme poate sa aibă în fiecare zi?!
  • „în Europa, vânzările de biciclele le-au depășit pe cele de mașini”.
  • „Săptămîna asta a murit, la 80 de ani, Kadir Nurman, imigrantul turc care în 1972 a deschis în Berlinul de Vest primul stand cu kebab”.
  • „Sunt multe indicii potrivit cărora puternica dezvoltare a exploatării șisturilor din America de Nord nu se va repeta și în Europa”.
  • „Poporul îşi exprimă dispreţul sau chiar scârba pentru orice Informator, indiferent cărei instituţii îi aparţine: SRI, Poliţiei, Securităţii, CIA, Siguranţă”.
  • Popescu îi răspunde lui Patapievici la cote admirabile.

Temperatura nu avea contact

Mai multe găini și chiar mai multe semne de întrebare
stăteau tupilate pe sub tot felul de anemone,
asfințeau,
erau elogioase,
când temperatura creștea la maximum în limba română.

Castraveți murați, adjectivați din cale afară,
se enervau că oamenii de la rând,
oamenii din rând,
oamenii pentru care rândul avea relevanță,
toată relevanța lui movă,
ar fi zis
sau s-ar fi domesticit cumva
în noaptea largă.

Tăcerile erau pedestre.
Tăcerile erau la ele acasă.
Chemările erau subliminale.
Frunzele de cafea…și cele două boabe de strugure erau
un careu de ași,
pe care o doamnă, printre alte doamne,
îi dezlega la integrame toată ziua.

Unde ești tu, peste care seara cădea
ca o prietenie?

Unde ești tu, a cărui emoție, oricând virilă,
mă făcea să înțeleg că încrețirile frunții nu sunt
ca descrețirile ei?

Unde ești tu, când toată lumea
trage a somn,
când toată lumea bea de neștire,
când toată lumea își înfiripă în inimi vise necuvioase?

Niciun câine nu mai lătra.
Blocurile stăteau ca niște năluci secătuite de lumină.
Seara, ca o coasă barbară,
îți tăia liniștea cu promiscuitate.

Cine și-ar fi pus problema că cele două muște,
înviate de puțina căldură, vor fi atât de intruzive?

Cine ar fi zis că eu mai scriu acum la încă o carte
și la o altă carte, chiar 20…fără să am timp să obosesc
întreaga oboseală de care aș dispune?

Fii atent, te rog, oamenii îți rup aripile
mai înainte ca zborul să îți
fie lin!

Fii calm!

Celelalte găini nu erau curci,
nici măcar vapoare,
ca să nu mai zic: scobitori de unică folosință.

7 omilii patristice în traducerea Părintelui Marcel Hancheș [3]

Omilii pentru Postul Mare, ale Sfinților Anastasie Sinaitul, Grigorie al Nyssei, Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, trad. din lb. gr. veche de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Sofia, București, 2013, 139 p.

***

Prima parte…și a doua.

*

Al 5-lea text patristic al cărții: Sfântul Anastasie Sinaitul, Omilie la Psalmul 6, cf. PG 89, col. 1115-1144, p. 74-105.

despre pocăința sinceră, p. 77/ smerirea și întoarcerea celor care păcătuiesc, p. 77/ ziua a 8-a = ziua veșniciei, p. 78/ Dumnezeu știe toate cele ascunse ale noastre, p. 79/

În n. 1, p. 80, traducătorul nostru afirmă că ceea ce noi traducem adesea prin „a mustra” ar trebui înțeles, mai degrabă, ca: „a da în vileag”. Însă mustrarea cuiva este o dezvăluire implicită a lui. Conținutul mustrării e format din motivele pentru care e vrednic de ea.

„sunt tiranizat de voia mea cea rea”, p. 83/ „Vindecă-mă, că vicleanul șarpe m-a făcut neputincios”, p. 84/ „La mila Ta scap, neavând nimic să-Ți aduc. Milă cer de la Tine; nu-mi cere prețul acesteia”, p. 87/

lacrimile și umilința pocăinței văzute ca alt botez, p. 92.

Iar explicația Sfântului Anastasie e pragmatică și se regăsește și la alți Sfinți Părinți: „harul pe care îl primim prin Botez, când suntem botezați copii, pe acesta, pierzându-l prin ușurătate și negrija de lucrarea celor bune, îl luăm înapoi prin pocăință și prin izvorul lacrimilor”.

Ceea ce înseamnă că întreaga noastră asceză e o reactualizare continuă a Botezului nostru. De aceea asceza nu e un lux ci o nevoie constantă, care vine din continua noastră păcătuire. Iar a primi înapoi harul înseamnă a-l simți în noi. Lucru care nu se poate petrece decât dacă suntem oameni ai ascezei, ai atenției și ai rugăciunii continue.

„am îmbătrânit împreună cu toate păcatele”, p. 92/ există lacrimi firești (ca cele pe care le vărsăm pentru cei adormiți) dar și lacrimi drăcești (din slavă deșartă sau din dragoste satanică), p. 95/ „puterea lacrimilor celor după Dumnezeu”, p. 96/ Sfântul Împărat Manase a fost iertat de Dumnezeu după 52 de ani de idolatrie, p. 96/

Părintele Marcel ne amintește, în n. 2, p. 104, că milostenia față de săraci „e o mare favoare” a lui Dumnezeu față de noi și nu o greutate.

*

Al 6-lea text: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 6, cf. PG 55, p. 107-130.

Când vorbim de mânie și iuțime la Dumnezeu vorbim în mod antropomorf, p. 107/ desfrânarea în trup ca aprindere a cuptorului, p. 119/ „flacăra păcatului”, p. 119/ curățirea păcatelor se face aici pentru ca să avem îndrăznire la Judecata Lui, p. 121/

„ochi al sufletului” = „puterea străvăzătoare și rațională” a sufletului nostru, p. 124/ „nimic nu este mai împărătesc ca omul care, chiar și înlănțuit fiind, a dobândit virtutea”, p. 127/ răutatea e asemuită cu un foc, care cuprinde sufletul nostru, p. 130.

*

Al 7-lea text și ultimul al cărții: Sfântul Grigorie al Nyssei, Tâlcuire la Psalmul 6; despre a opta [zi], cf. Gregorii Nysseni opera, vol. 5, Leiden, 1962, p. 187-193, apud p. 131-139.

„piatra care taie necurăția” = Hristos Dumnezeu, p. 132/ „rușinarea pentru relele făcute în viață se face prăpastie adâncă, ce desparte prin sine păcatul de om”, p. 139.