Mai multe găini și chiar mai multe semne de întrebare
stăteau tupilate pe sub tot felul de anemone,
asfințeau,
erau elogioase,
când temperatura creștea la maximum în limba română.

Castraveți murați, adjectivați din cale afară,
se enervau că oamenii de la rând,
oamenii din rând,
oamenii pentru care rândul avea relevanță,
toată relevanța lui movă,
ar fi zis
sau s-ar fi domesticit cumva
în noaptea largă.

Tăcerile erau pedestre.
Tăcerile erau la ele acasă.
Chemările erau subliminale.
Frunzele de cafea…și cele două boabe de strugure erau
un careu de ași,
pe care o doamnă, printre alte doamne,
îi dezlega la integrame toată ziua.

Unde ești tu, peste care seara cădea
ca o prietenie?

Unde ești tu, a cărui emoție, oricând virilă,
mă făcea să înțeleg că încrețirile frunții nu sunt
ca descrețirile ei?

Unde ești tu, când toată lumea
trage a somn,
când toată lumea bea de neștire,
când toată lumea își înfiripă în inimi vise necuvioase?

Niciun câine nu mai lătra.
Blocurile stăteau ca niște năluci secătuite de lumină.
Seara, ca o coasă barbară,
îți tăia liniștea cu promiscuitate.

Cine și-ar fi pus problema că cele două muște,
înviate de puțina căldură, vor fi atât de intruzive?

Cine ar fi zis că eu mai scriu acum la încă o carte
și la o altă carte, chiar 20…fără să am timp să obosesc
întreaga oboseală de care aș dispune?

Fii atent, te rog, oamenii îți rup aripile
mai înainte ca zborul să îți
fie lin!

Fii calm!

Celelalte găini nu erau curci,
nici măcar vapoare,
ca să nu mai zic: scobitori de unică folosință.

Did you like this? Share it: