Scopul imprudenței

Am găsit sare fără iod! Românească, naturală…

O mare descoperire la mijloc de București. În altă parte sarea stă în apă, pui găleata pe sobă…și rămâne sarea la fund: albă și frumoasă.

Însă eu, pentru naturalețe, trebuie să bat kilometri…ca să o cumpăr…sau măcar să o miros, să o ating, să o bag în seamă…

*

Dar, când mergeam eu pe stradă, spre facultate, un preot și un prieten al lui…stăteau la o masă…

Și când m-au văzut…și-au dat coate: „El e!”…

Eu i-am privit, ei m-au privit…

N-om fi proști să ne zicem ceva!

Numai că ei mă și citesc…în comparație cu mine, care i-am văzut pentru prima oară.

Dar dacă mă citesc, trebuie să mă și aprecieze? Mă citesc așa, din enervare, din pierderea timpului…și nu pentru că aș zice eu „ceva folositor” pentru ei.

*

Prin amabilitatea doamnei bibliotecar…am privit cărțile de la etaj.

Am găsit teza de doctorat a unui cunoscut…mi-am găsit teza în raft: umblată dar nu mâzgălită. Câteva lucruri de care am mare nevoie

Mi-a plăcut să văd studenți citind, conspectând…

Când văd așa ceva…e ca și cum aș fi martor la o minune.

Unul dintre ei stătea cu vreo 7 cărți pe masă, una peste alta…altul lucra la laptop…o tânără căuta în computerul bibliotecii.

Lucrurile s-au schimbat enorm…în comparație cu „pe vremea mea”.

Și bine e că…s-au schimbat!

Rămâne de văzut ce cărți produc…tinerii care stau cu stive de cărți pe masă.

Până acum, din păcate, le-am auzit foarte firav glasul…

Glasul public

Fără glas public…teologii și cărțile lor sunt morminte tăcute.

Lucru cu totul dezavantajant.

*

Doamna preoteasă a făcut pâine bună.

Cu diverse dedesubturi în ea.

Nimic comparabil cu ce poate să iasă din cuptor…când pui la un loc lucruri care îți plac.

*

De ce e cald la sfârșit de octombrie…dacă începutul a fost cu ploaie și vânt?

*

Pastorul Vladimir Pustan, astă seară (l-am ascultat pe Radio Cireșarii), le-a spus confraților lui să nu mai citească doar pasajele care le plac din Biblie…ci și pe cele care îi lovesc în moalele capului.

*

Astăzi mi-am dat seama că cineva a publicat Commonitorium în 2006. Prin 2002-2004 știam că o colegă a noastră, de la Clasice, îl tradusese și ea. În teza de licență…

*

Prudența, de multe ori, e imprudentă.

Greșește nu pentru că nu spune anumite lucruri…ci pentru că nu le spune la timp.

Când nu spui la timp lucrurile…nu mai au relevanță pentru cel care le așteaptă.

Prudența…pierde timpul cel mai adesea.

De aceea eu mizez pe imprudență…când trebuie să fac lucruri bune.

E mai bine să enervezi cu lucruri bune decât cu lucruri nefăcute.

Masajul și poliția

Azi e miercuri, aici e Bucureștiul, știrea e asta: „Zeci de saloane de masaj erotic din București sunt controlate, miercuri dimineaţa, de poliţişti. Autoritățile suspectează că în saloanele respective este practicată prostituția”.

Însă poliția nu suspectează, ci știe!

După cum poliția știe că se face trafic cu droguri, cu țigări, cu băutură, cu arme, prostituție, cerșetorie mafiotă în București…

Dar chiar dacă s-ar face sex sau nu…cu clienții…pe tot ce scrie „sex” scrie și „disponibilitate pentru sex”.

Problema e alta: de ce există „cerere” așa mare pentru sex, de oamenii trebuie să ilegalizeze prostituția sub sigla „masajului erotic”?

La fel: de ce avem nevoie atât de mult de țigări, de droguri, de bani…dacă suntem niște oameni „liberi”?

Predică la 36 de ani [31 octombrie 2013]

Mormantul bunicilor mei, Marin si Floarea Piciorus

Iubiții mei,

la fiecare Dumnezeiască Liturghie, ierarhul sau preotul care slujește binecuvintează Împărăția lui Dumnezeu. A Dumnezeului treimic…

Dar nu o binecuvintează ca pe o realitate care nu există…ci ca pe o realitate în care trăiește.

Pentru că noi trăim în slava lui Dumnezeu, simțind și văzând slava lui Dumnezeu și de aceea trăim…în Împărăția Lui.

Însă Împărăția Lui se tot lărgește în noi, pe măsură ce noi ne tot înduhovnicim din cauza ei.

Întreaga creație, pas cu pas, merge spre intrarea în Împărăția lui Dumnezeu…pentru că El iese în lumea Lui pentru a o transparentiza la modul copleșitor.

Asta neînsemnând că toți ne vom umple de slava Lui, că vrem sau că nu vrem…ci unii vom resimți prezența Lui ca pe un chin insuportabil.

De aceea, numai dacă ești înăuntru, dacă ești plin de slava Împărăției…poți să vezi Împărăția.

Dacă nu îți curățești simțirile pentru Împărăție…Împărăția nu va fi niciodată o prezență pentru tine ci o fantasmă.

La fel, dacă nu îți iei viața și vârsta în serios, timpul trece, oasele îmbătrânesc, ajungi un moș sau o babă plină de păcatele tinereții…și nu arăți prea multe.

Timpul nu te întreabă dacă îl vrei…societatea capitalistă, care minimalizează obscen de mult omul, nu te prea sprijină să fii ortodox și om de omenie, clipele, zilele, orele…se scurg atât de năucitor…încât ce ai pus în tine, ce ai lăsat în urmă, ce ai lăsat în alții…ești tu cel de ieri, de acum 5 ani, 14, 24…

E adevărat și faptul că oamenii te țin minte…până te uită.

Sau te țin minte în modul în care s-au implicat în cunoașterea ta.

Iar dacă unii te-au deformat, în mintea lor, încă de pe când trăiai, crezi că te vor vedea „strălucitor” după?

Credeți că lumea are să vă păstreze chipul așa după cum doriți?

Credeți că or să își piardă timpul cu noi oamenii viitorului, dacă noi suntem atât de egoiști unul cu altul, încât nu ne oferim nici cea mai mică atenție reciprocă?

Timpul care trece e o certitudine…una dureroasă…

La 36 de ani mă simt mult mai lucid, mai atent și mai împlinit…dar, în același timp, am multe regrete, multe neîmpliniri, multe conversații…neterminate, multe conversații…neîncepute, multe neiertări, multe întrebări…fără răspuns.

Nu mai sunt credul, râd mai puțin, râd doar cu cine…îmi permite…muncesc până la epuizare pe fiecare zi, dacă nu mă epuizez nu pot să dorm…pentru că sunt un suflet mereu în mișcare…iar când mă trezesc, tot șirul de nevoințe al preoției și al muncii mele intelectuale e ca o intrare în larg a corăbiei…

La 36 de ani am mai multe kilograme decât la 17, când eram șnur, dar am și mai multe ore pe scaun…pentru studiu și scris.

Îmi cade părul din cap și din barbă din cauza muncii intense. Tocmai de aceea a trebuit să mă tund scurt și la părul din cap și la cel din barbă.

Transpir abundent, trebuie să mănânc adesea pentru că îmi mănânc energia foarte repede, lucrez la mai multe cărți odată, mă plimb între mai multe orașe, am mai multe ocupații pe lângă preoție.

Dar mă simt…înăuntrul vieții mele!

Nu mă simt în afara mea, în afara Bisericii mele, în afara societății în care trăiesc, în afara lumii în care suntem.

Vorbesc cu tot felul de oameni, colaborez cu tot felul de oameni, scriu emailuri, iarăși, la tot felul de oameni…pentru că sunt avid de noutatea ontologică.

De oamenii ca surprize frumoase și profunde, în ciuda căderilor fiecăruia dintre noi…

Nu mă simt „vechi” dar actualizez zilnic vechiul plin de noutate.

Nu îmi place să mă cert…dar găsesc adesea motive de dispută.

Nu îmi place să fiu aprobat…fără să fiu înțeles.

Nu îmi place să fiu cinstit de cineva…dacă nu mă iubește.

Dar îmi place să remarc oameni, să îi descopăr, să mă las purtat de experiența lor, de modul lor de a vedea lucrurile.

Îmi place să mă îndrăgostesc de oameni, de firescul lor, de normalitatea existenței lor.

Îmi place să admir oameni și să mă bucur alături de oameni.

Îmi plac la culme oamenii care au idei, au vise, au proiecte, au simțiri și tresăriri sfinte.

Îmi plac oamenii pentru că eu cred, nesmintit, în puterea oamenilor de a se schimba.

Oamenii se pot schimba, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu!

Iar Dumnezeu vrea, ca mereu, pe fiecare zi, să simțim tot mai mult, prin pocăința și asceza noastră, că Împărăția Lui nu numai să „s-a apropiat” ci că ea este aerul vieții noastre.

Exigențele Ortodoxiei, exigențele dreptei teologii și ale dreptei evlavii, pe care le cere Dumnezeu de la noi, sunt abisale, copleșitoare.

Dumnezeu vrea să plonjăm, ca într-un ocean, în slava Sa necreată. Adică în ambianța Împărăției Lui.

Adică să nu fim afară…ci înăuntru!

Să fim în apa Lui, în lumina slavei Lui, care acoperă întreaga existență.

Iar dacă suntem cu El…aflăm că suntem și în viața noastră, înăuntrul ei, că o înțelegem în cursul ei firesc, lăuntric.

Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape, mie și doamnei preotese!

Vă mulțumesc pentru că, acolo unde sunteți, încercați să faceți ceea ce trebuie!

Vă mulțumesc pentru că vă pasă!

Și pentru că și nouă ne pasă de dumneavoastră, tocmai de aceea nădăjduim să fim aici, tot aici și pe viitor, pentru ca să ne purtăm unii altora așteptările și bucuriile. Amin!

Istorie 4. 39

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

Autorul conștientizează faptul că „a fi „între oameni” și a fi, totodată, „cu Dumnezeu” nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui”[1]. E o greutate imensă existențială, care presupune un mare efort, o mare pierdere de energie și de timp. Tocmai de aceea, cei care vor să trăiască „non-palpitant” nu se înhamă la o astfel de viață, la viața duhovnicească, pentru că e grea…și deloc ușoară.

Însă autorul nu citește corect parabola așteptării Mirelui, atunci când afirmă că „textele nu încurajează, totuși, vreo formă de „excepționalism”. Ceea ce ni se cere nu este să avem „geniul” așteptării ci, dimpotrivă, umilitatea ei”[2].

Numai că omul așteaptă pe Mirele Bisericii…după cum este el, după cum se construiește zilnic. Eminescu așteaptă ca Eminescu și Bănel Nicoliță ca…el însuși. Chiar dacă ai dori să aștepți „cu genialitate” sau „cu sfințenie”, fără să le ai ca posesiuni intime, nu ți-ar folosi la nimic.

De aceea așteptarea Mirelui e pe măsura conștientizării, a stării tale zilnice.

Poți să Îl aștepți pe Mire cu o indiferență marcantă, cu o frică imensă, terorizat de răspunsul Lui, după cum Îl poți aștepta plictisindu-te, imaginându-te altul, imaginându-te cu mai mult păr în cap și bani în cont…sau certându-te cu El, încercând să Îl minimalizezi prin tot ceea ce faci.

Toată creația Îl așteaptă pe Mirele Bisericii!

Chiar și cei care Îl neagă, chiar și cei care nu au timp de El…Îl așteaptă. Și nu Îl așteaptă „după cum și-ar dori” sau „după cum ar fi ideal” ci „după cum poate fiecare”.

Iarăși e o eroare să credem, că dacă Domnul a folosit în parabolele Sale pe sclavi, fetele din escorta nuntașilor și portari[3], doar ei reprezintă postura trecerii, a trecătorului. Domnul putea să aleagă orice alt statut social și să scoată, din el, trăsătura de care avea nevoie pentru a ne transmite o înțelegere profundă a vieții duhovnicești.

Adică nu trebuie să Îl reducem pe Dumnezeu doar la formele parabolice pe care El le-a folosit, pentru că Dumnezeu ne inspiră, pas cu pas, la tot felul de astfel de imagini, care să indice înțelegeri duhovnicești.

Și vedem asta din scrisul și din vorbirea Sfinților, cum ei sunt luminați de Dumnezeu să formuleze diverse parabole, diverse ilustrări, prin care ne introduc în interiorul experiențelor mistice.

Domnul Andrei Pleșu are dreptate atunci când spune, că titulatura de rob al lui Dumnezeu nu înseamnă „o condamnare la servilitate”[4]. Pentru că robia lui Dumnezeu e autentica noastră libertate.

Robul privește în sus[5] iar așteptarea Lui este „facultatea de a te mișca privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte”[6].

Însă „intervalul „absenței Stăpânului””[7] nu înseamnă absența Lui ci prezența Lui de interioritate. Dacă Hristos ar fi absentat o clipă din Biserica Lui și din lume întreaga existență s-ar fi transformat în…inexistență. Pentru că tocmai prezența Lui de adâncime, fundamentală și fondatoare, proniatoare și atotsusținătoare reprezintă viața și existența creației.

E adevărat: ierarhia Bisericii nu „stăpânește” lumea ci o slujește[8]! Noi n-avem pe pământ „rolul Său”[9], nu Îl înlocuim pe El, ci avem o activitate „subalternă”[10] Lui.

De aceea, membrul ierarhiei bisericești, pentru „comportamentul de vătaf brutal, ademenit de plăcerile șefiei, […] plătește cu viața și cu sufletul”[11].

În p. 154, fără doar și poate, Andrei Pleșu se referă la media recentă a Patriarhiei Române. Care e formată din „publicații religioase sau posturi de televiziune „de profil”, [ce] adoptă tonul și limbajul discursului omagial[12]. Se referă, desigur, la discursul omagial comunist

Iar „o sumedenie de parohi și teologi vorbesc despre „Biserica noastră”, cum vorbeau activiștii de pe vremuri despre partid sau cum vorbesc gaițele patriotice despre țărișoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen”[13].

Activiștii vorbeau despre partid ca despre secta lor. Printre „gaițele patriotice”, în primul rând, cred că îl vizează pe Corneliu Vadim Tudor, care își asumă patriotismul ca pe deviză de partid.

Însă, dacă „parohi și teologi” vorbesc despre Biserică la modul exclusivist, și eu cunosc, aud, văd…cu durere, intelectuali români care vorbesc despre „știință”, „cultură” sau „gândire” în termeni sectari. Adică având impresia că ceea ce fac ei „nu poate fi înțeles” de către alții.

Și dintr-o autosuficiență greu de înțeles, care e tot de sorginte comunistă la noi, ca și discuțiile fals-omagiatoare, „intelectualii” la care eu mă refer acum, preferă non-dialogul onest cu publicul, cu publicul larg, o închidere în sine păguboasă, pe care o tratez…ca pe o toană amuzantă.

Însă problema de fond e aceasta: dacă teologii și non-teologii pot și vor să aibă dialoguri profunde? Dacă ar dori…s-ar nărui multe dintre preconcepțiile ambelor tabere.

A fi pregătit, da, înseamnă a avea „o constantă „prezență de spirit””[14].

Însă, din p. 159, îmi dau seama că autorul nu știe ce înseamnă „apofatic” pentru experiența ortodoxă. Pentru că Pleșu afirmă: „apofatismul e tocmai adaptarea minții la misterul Ființei Supreme, la indicibilul ei noptatic”.

Adevărul e tocmai invers: apofatismul experienței mistice ortodoxe înseamnă bulversarea/ copleșirea/ inundarea minții și a întregii ființe umane de slava lui Dumnezeu, din care experimentatorul vederii dumnezeiești înțelege foarte puțin din ceea ce vede. Tocmai de aceea vederea lui dumnezeiască/ extatică e apofatică: pentru că presupune o cunoaștere la nesfârșit a ceea ce a trăit, cândva, într-o vedere extatică.

Cunoașterea lui Dumnezeu e apofatică pentru că nu are limite terestre. Aici și în veșnicie Îl vom cunoaște din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, pentru că descoperirile de Sine ale lui Dumnezeu nu sunt finite ci infinite și veșnice.

Întreaga experiență și teologie ortodoxă e apofatică și mistică pentru că presupune experimentări extatice, personale, directe și detalieri nesfârșite ale experienței.

Din spusa autorului rezultă că noi avem o minte așa de „puternică” și de „capabilă”, încât ne adaptăm la realitatea lui Dumnezeu după cum băgăm ștecherul în priză. Numai că asta crede cineva foarte orgolios, cineva foarte încrezător în „capacitățile” minții „autonome”, pentru care cunoașterea e reducerea la propriile deducții.

Întâlnirea reală și nu imaginară cu Dumnezeu, adică întâlnirea extatică, e bulversantă.

De la prima experiență de acest fel, înțelegeți nu numai că nu vei putea înțelege vreodată pe Dumnezeu fără rest ci, chiar și ceea ce vezi, din mila Lui, rămâne o taină pentru tine, dacă El nu te luminează asupra ei. Motiv pentru care citim revelațiile Sfinților și nu înțelegem nimic din ele. Sau le înțelegem fantezist.

Adică lucrurile văzute extatic sunt de o asemenea înălțime experimentală și depășesc atât de mult liniaritatea minții noastre încât nu avem nicio analogie, pentru o astfel de experiență, în viața noastră.

Fapt pentru care experiența mistică e dumnezeiască, e revelarea slavei Lui în noi și nu un efort al nostru de cunoaștere, implicit un rezultat mulțumitor de cunoaștere.


[1]  Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 151.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 152.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 154.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 155.