Istorie 4. 39

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

Autorul conștientizează faptul că „a fi „între oameni” și a fi, totodată, „cu Dumnezeu” nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui”[1]. E o greutate imensă existențială, care presupune un mare efort, o mare pierdere de energie și de timp. Tocmai de aceea, cei care vor să trăiască „non-palpitant” nu se înhamă la o astfel de viață, la viața duhovnicească, pentru că e grea…și deloc ușoară.

Însă autorul nu citește corect parabola așteptării Mirelui, atunci când afirmă că „textele nu încurajează, totuși, vreo formă de „excepționalism”. Ceea ce ni se cere nu este să avem „geniul” așteptării ci, dimpotrivă, umilitatea ei”[2].

Numai că omul așteaptă pe Mirele Bisericii…după cum este el, după cum se construiește zilnic. Eminescu așteaptă ca Eminescu și Bănel Nicoliță ca…el însuși. Chiar dacă ai dori să aștepți „cu genialitate” sau „cu sfințenie”, fără să le ai ca posesiuni intime, nu ți-ar folosi la nimic.

De aceea așteptarea Mirelui e pe măsura conștientizării, a stării tale zilnice.

Poți să Îl aștepți pe Mire cu o indiferență marcantă, cu o frică imensă, terorizat de răspunsul Lui, după cum Îl poți aștepta plictisindu-te, imaginându-te altul, imaginându-te cu mai mult păr în cap și bani în cont…sau certându-te cu El, încercând să Îl minimalizezi prin tot ceea ce faci.

Toată creația Îl așteaptă pe Mirele Bisericii!

Chiar și cei care Îl neagă, chiar și cei care nu au timp de El…Îl așteaptă. Și nu Îl așteaptă „după cum și-ar dori” sau „după cum ar fi ideal” ci „după cum poate fiecare”.

Iarăși e o eroare să credem, că dacă Domnul a folosit în parabolele Sale pe sclavi, fetele din escorta nuntașilor și portari[3], doar ei reprezintă postura trecerii, a trecătorului. Domnul putea să aleagă orice alt statut social și să scoată, din el, trăsătura de care avea nevoie pentru a ne transmite o înțelegere profundă a vieții duhovnicești.

Adică nu trebuie să Îl reducem pe Dumnezeu doar la formele parabolice pe care El le-a folosit, pentru că Dumnezeu ne inspiră, pas cu pas, la tot felul de astfel de imagini, care să indice înțelegeri duhovnicești.

Și vedem asta din scrisul și din vorbirea Sfinților, cum ei sunt luminați de Dumnezeu să formuleze diverse parabole, diverse ilustrări, prin care ne introduc în interiorul experiențelor mistice.

Domnul Andrei Pleșu are dreptate atunci când spune, că titulatura de rob al lui Dumnezeu nu înseamnă „o condamnare la servilitate”[4]. Pentru că robia lui Dumnezeu e autentica noastră libertate.

Robul privește în sus[5] iar așteptarea Lui este „facultatea de a te mișca privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte”[6].

Însă „intervalul „absenței Stăpânului””[7] nu înseamnă absența Lui ci prezența Lui de interioritate. Dacă Hristos ar fi absentat o clipă din Biserica Lui și din lume întreaga existență s-ar fi transformat în…inexistență. Pentru că tocmai prezența Lui de adâncime, fundamentală și fondatoare, proniatoare și atotsusținătoare reprezintă viața și existența creației.

E adevărat: ierarhia Bisericii nu „stăpânește” lumea ci o slujește[8]! Noi n-avem pe pământ „rolul Său”[9], nu Îl înlocuim pe El, ci avem o activitate „subalternă”[10] Lui.

De aceea, membrul ierarhiei bisericești, pentru „comportamentul de vătaf brutal, ademenit de plăcerile șefiei, […] plătește cu viața și cu sufletul”[11].

În p. 154, fără doar și poate, Andrei Pleșu se referă la media recentă a Patriarhiei Române. Care e formată din „publicații religioase sau posturi de televiziune „de profil”, [ce] adoptă tonul și limbajul discursului omagial”[12]. Se referă, desigur, la discursul omagial comunist…

Iar „o sumedenie de parohi și teologi vorbesc despre „Biserica noastră”, cum vorbeau activiștii de pe vremuri despre partid sau cum vorbesc gaițele patriotice despre țărișoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen”[13].

Activiștii vorbeau despre partid ca despre secta lor. Printre „gaițele patriotice”, în primul rând, cred că îl vizează pe Corneliu Vadim Tudor, care își asumă patriotismul ca pe deviză de partid.

Însă, dacă „parohi și teologi” vorbesc despre Biserică la modul exclusivist, și eu cunosc, aud, văd…cu durere, intelectuali români care vorbesc despre „știință”, „cultură” sau „gândire” în termeni sectari. Adică având impresia că ceea ce fac ei „nu poate fi înțeles” de către alții.

Și dintr-o autosuficiență greu de înțeles, care e tot de sorginte comunistă la noi, ca și discuțiile fals-omagiatoare, „intelectualii” la care eu mă refer acum, preferă non-dialogul onest cu publicul, cu publicul larg, o închidere în sine păguboasă, pe care o tratez…ca pe o toană amuzantă.

Însă problema de fond e aceasta: dacă teologii și non-teologii pot și vor să aibă dialoguri profunde? Dacă ar dori…s-ar nărui multe dintre preconcepțiile ambelor tabere.

A fi pregătit, da, înseamnă a avea „o constantă „prezență de spirit””[14].

Însă, din p. 159, îmi dau seama că autorul nu știe ce înseamnă „apofatic” pentru experiența ortodoxă. Pentru că Pleșu afirmă: „apofatismul e tocmai adaptarea minții la misterul Ființei Supreme, la indicibilul ei noptatic”.

Adevărul e tocmai invers: apofatismul experienței mistice ortodoxe înseamnă bulversarea/ copleșirea/ inundarea minții și a întregii ființe umane de slava lui Dumnezeu, din care experimentatorul vederii dumnezeiești înțelege foarte puțin din ceea ce vede. Tocmai de aceea vederea lui dumnezeiască/ extatică e apofatică: pentru că presupune o cunoaștere la nesfârșit a ceea ce a trăit, cândva, într-o vedere extatică.

Cunoașterea lui Dumnezeu e apofatică pentru că nu are limite terestre. Aici și în veșnicie Îl vom cunoaște din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, pentru că descoperirile de Sine ale lui Dumnezeu nu sunt finite ci infinite și veșnice.

Întreaga experiență și teologie ortodoxă e apofatică și mistică pentru că presupune experimentări extatice, personale, directe și detalieri nesfârșite ale experienței.

Din spusa autorului rezultă că noi avem o minte așa de „puternică” și de „capabilă”, încât ne adaptăm la realitatea lui Dumnezeu după cum băgăm ștecherul în priză. Numai că asta crede cineva foarte orgolios, cineva foarte încrezător în „capacitățile” minții „autonome”, pentru care cunoașterea e reducerea la propriile deducții.

Întâlnirea reală și nu imaginară cu Dumnezeu, adică întâlnirea extatică, e bulversantă.

De la prima experiență de acest fel, înțelegeți nu numai că nu vei putea înțelege vreodată pe Dumnezeu fără rest ci, chiar și ceea ce vezi, din mila Lui, rămâne o taină pentru tine, dacă El nu te luminează asupra ei. Motiv pentru care citim revelațiile Sfinților și nu înțelegem nimic din ele. Sau le înțelegem fantezist.

Adică lucrurile văzute extatic sunt de o asemenea înălțime experimentală și depășesc atât de mult liniaritatea minții noastre încât nu avem nicio analogie, pentru o astfel de experiență, în viața noastră.

Fapt pentru care experiența mistică e dumnezeiască, e revelarea slavei Lui în noi și nu un efort al nostru de cunoaștere, implicit un rezultat mulțumitor de cunoaștere.