Predică la 36 de ani [31 octombrie 2013]

Iubiții mei,

la fiecare Dumnezeiască Liturghie, ierarhul sau preotul care slujește binecuvintează Împărăția lui Dumnezeu. A Dumnezeului treimic…

Dar nu o binecuvintează ca pe o realitate care nu există…ci ca pe o realitate în care trăiește.

Pentru că noi trăim în slava lui Dumnezeu, simțind și văzând slava lui Dumnezeu și de aceea trăim…în Împărăția Lui.

Însă Împărăția Lui se tot lărgește în noi, pe măsură ce noi ne tot înduhovnicim din cauza ei.

Întreaga creație, pas cu pas, merge spre intrarea în Împărăția lui Dumnezeu…pentru că El iese în lumea Lui pentru a o transparentiza la modul copleșitor.

Asta neînsemnând că toți ne vom umple de slava Lui, că vrem sau că nu vrem…ci unii vom resimți prezența Lui ca pe un chin insuportabil.

De aceea, numai dacă ești înăuntru, dacă ești plin de slava Împărăției…poți să vezi Împărăția.

Dacă nu îți curățești simțirile pentru Împărăție…Împărăția nu va fi niciodată o prezență pentru tine ci o fantasmă.

La fel, dacă nu îți iei viața și vârsta în serios, timpul trece, oasele îmbătrânesc, ajungi un moș sau o babă plină de păcatele tinereții…și nu arăți prea multe.

Timpul nu te întreabă dacă îl vrei…societatea capitalistă, care minimalizează obscen de mult omul, nu te prea sprijină să fii ortodox și om de omenie, clipele, zilele, orele…se scurg atât de năucitor…încât ce ai pus în tine, ce ai lăsat în urmă, ce ai lăsat în alții…ești tu cel de ieri, de acum 5 ani, 14, 24…

E adevărat și faptul că oamenii te țin minte…până te uită.

Sau te țin minte în modul în care s-au implicat în cunoașterea ta.

Iar dacă unii te-au deformat, în mintea lor, încă de pe când trăiai, crezi că te vor vedea „strălucitor” după?

Credeți că lumea are să vă păstreze chipul așa după cum doriți?

Credeți că or să își piardă timpul cu noi oamenii viitorului, dacă noi suntem atât de egoiști unul cu altul, încât nu ne oferim nici cea mai mică atenție reciprocă?

Timpul care trece e o certitudine…una dureroasă…

La 36 de ani mă simt mult mai lucid, mai atent și mai împlinit…dar, în același timp, am multe regrete, multe neîmpliniri, multe conversații…neterminate, multe conversații…neîncepute, multe neiertări, multe întrebări…fără răspuns.

Nu mai sunt credul, râd mai puțin, râd doar cu cine…îmi permite…muncesc până la epuizare pe fiecare zi, dacă nu mă epuizez nu pot să dorm…pentru că sunt un suflet mereu în mișcare…iar când mă trezesc, tot șirul de nevoințe al preoției și al muncii mele intelectuale e ca o intrare în larg a corăbiei…

La 36 de ani am mai multe kilograme decât la 17, când eram șnur, dar am și mai multe ore pe scaun…pentru studiu și scris.

Îmi cade părul din cap și din barbă din cauza muncii intense. Tocmai de aceea a trebuit să mă tund scurt și la părul din cap și la cel din barbă.

Transpir abundent, trebuie să mănânc adesea pentru că îmi mănânc energia foarte repede, lucrez la mai multe cărți odată, mă plimb între mai multe orașe, am mai multe ocupații pe lângă preoție.

Dar mă simt…înăuntrul vieții mele!

Nu mă simt în afara mea, în afara Bisericii mele, în afara societății în care trăiesc, în afara lumii în care suntem.

Vorbesc cu tot felul de oameni, colaborez cu tot felul de oameni, scriu emailuri, iarăși, la tot felul de oameni…pentru că sunt avid de noutatea ontologică.

De oamenii ca surprize frumoase și profunde, în ciuda căderilor fiecăruia dintre noi…

Nu mă simt „vechi” dar actualizez zilnic vechiul plin de noutate.

Nu îmi place să mă cert…dar găsesc adesea motive de dispută.

Nu îmi place să fiu aprobat…fără să fiu înțeles.

Nu îmi place să fiu cinstit de cineva…dacă nu mă iubește.

Dar îmi place să remarc oameni, să îi descopăr, să mă las purtat de experiența lor, de modul lor de a vedea lucrurile.

Îmi place să mă îndrăgostesc de oameni, de firescul lor, de normalitatea existenței lor.

Îmi place să admir oameni și să mă bucur alături de oameni.

Îmi plac la culme oamenii care au idei, au vise, au proiecte, au simțiri și tresăriri sfinte.

Îmi plac oamenii pentru că eu cred, nesmintit, în puterea oamenilor de a se schimba.

Oamenii se pot schimba, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu!

Iar Dumnezeu vrea, ca mereu, pe fiecare zi, să simțim tot mai mult, prin pocăința și asceza noastră, că Împărăția Lui nu numai să „s-a apropiat” ci că ea este aerul vieții noastre.

Exigențele Ortodoxiei, exigențele dreptei teologii și ale dreptei evlavii, pe care le cere Dumnezeu de la noi, sunt abisale, copleșitoare.

Dumnezeu vrea să plonjăm, ca într-un ocean, în slava Sa necreată. Adică în ambianța Împărăției Lui.

Adică să nu fim afară…ci înăuntru!

Să fim în apa Lui, în lumina slavei Lui, care acoperă întreaga existență.

Iar dacă suntem cu El…aflăm că suntem și în viața noastră, înăuntrul ei, că o înțelegem în cursul ei firesc, lăuntric.

Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape, mie și doamnei preotese!

Vă mulțumesc pentru că, acolo unde sunteți, încercați să faceți ceea ce trebuie!

Vă mulțumesc pentru că vă pasă!

Și pentru că și nouă ne pasă de dumneavoastră, tocmai de aceea nădăjduim să fim aici, tot aici și pe viitor, pentru ca să ne purtăm unii altora așteptările și bucuriile. Amin!