Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: noiembrie 2013 Page 1 of 17

Predică la pomenirea Sfântului Profet Naum [1 decembrie 2013]

Sfantul Profet Naum

Iubiții mei,

luna lui decembrie e luna Sfinților Profeți, pentru că ei sunt înaintemergătorii Domnului!

Dacă astăzi îl vom pomeni pe Sfântul Profet Naum al Elcheseului [Naum 1, 1, LXX], pe 2 decembrie îl vom pomeni pe Sfântul Profet Amvacum [Amv. 1, 1].

Pe 3 decembrie pe Sfântul Profet Sofonias, cel al lui Husi, fiul lui Godolias [Sof. 1, 1], pe 9 decembrie pe Sfânta Prorociță Anna [I Sam. 1, 5, LXX], mama Sfântului Profet Samuil [I Sam. 3, 1], pe 16 decembrie pe Sfântul Profet Angheos [cunoscut de noi ca Agheu, din ediția sinodală și din calendar], iar pe 17 decembrie pe Sfântul Profet Daniil, dimpreună cu Sfinții trei tineri: Anania, Misail și Azaria [Dan. 1, 19, LXX].

Pentru că Sfinții Profeți ne introduc în starea de așteptare a Celui Dorit, a lui Hristos Dumnezeu, Care Se face om pentru ca pe om să-l renască cu putere de sus și să-l îndumnezeiască.

În Viețile Sfinților, în ediția românească, datele despre Sfântul Naum sunt puține…din păcate.

Aflăm însă lucruri importante. Și primul dintre ele este că el i-a urmat Sfântului Proroc Ionas [Iona] (așa cum și sunt cărțile lor în LXX: după Ionas urmează Naum) și că a propovăduit celor din Ninevi [Ninive] să se pocăiască, pentru că, în caz contrar,  „cetatea lor se va pierde cu apă şi cu foc”.

Profeția sa s-a împlinit…

Pentru că „ninivitenii, care se pocăiseră puţină vreme prin propovăduirea lui Iona, văzând că nu s-a împlinit asupra lor prorocirea acestuia, iarăşi s-au întors la faptele lor cele rele, dintâi, şi iarăşi au pornit spre mânie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Deci i-au ajuns pe ei această pierdere în chipul următor: era lângă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, şi, făcându-se cutremur mare de pământ, s-a scufundat cetatea în iezerul acela; iar o parte a cetăţii, care rămăsese pe munte, ieşind foc din pustie, a ars-o”.

Ninive a fost ultima capitală a Imperiului asirian și cetatea era situată în Irakul de azi.

Profeția s-a împlinit…și am aflat și cum s-a împlinit…

Al 3-lea lucru și ultimul pe care îl aflăm de aici este că Sfântul Naum a adormit în pace la vârsta de 45 de ani. Adică în plină maturitate.

Pentru noi, ortodocșii, Viețile Sfinților fac parte din Tradiția Bisericii. Și de aceea eu îmi încep predicile cu ele, pentru că ele sunt normative pentru noi. Numai că unele date, din traducerile noastre românești, mai trebuie verificate, lămurite…

Tot la fel, slujbele Bisericii fac parte din Tradiția Bisericii.

De aceea vom merge la Sinaxarul zilei, adică în Mineiul pe decembrie, în ziua întâi, pentru ca să vedem ce ne spune despre Sfântul Naum.

În Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, datele despre Sfântul Naum sunt la p. 9.

Tot puține: numai 3 paragrafe.

De aici aflăm că Naum înseamnă 4 lucruri: odihnă, mângâiere, minte sau pricepere. Nu ni se spune însă în ce limbă înseamnă toate acestea sau dacă nu cumva în mai multe limbi.

Era din seminția lui Simeon, a trăit cu 460 de ani înainte de Hristos (fără să știm dacă sunt 460 de ani de la nașterea sau de la adormirea sa), se amintește despre distrugerea Ninivei, și că a murit în pace și a fost îngropat în pământul lui.

În p. 6 din Mineiul citat, găsim următoarea cântare închinată Sfântului Naum: „Naum, de Dumnezeu insuflate, bucurându-ne, fericim darul cel dumnezeiesc al minții tale, celei primite de la Dumnezeu și luminate de harul lui Dumnezeu; o, de Dumnezeu insuflate” și, tot în această pagină, și pe aceasta: „Organ atins de pana Duhului te-ai arătat, lăudând pe Dumnezeu Cel plin de râvnă și spunând tuturor că judecata Lui este nepărtinitoare, vrednicule de laudă”.

Iar dacă din prima vedem că mintea de la Dumnezeu și luminată de El e cea care primește darul Său dumnezeiesc, în a doua se face referire la Naum 1, 2, la zelul/ râvna lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e „Teos zilotis” [Dumnezeu zelos/ râvnitor]…iar El Se răzbună cu mânie pe potrivnicii [tus ipenantius] Lui [Ibidem].

Așa că am început cu Sfânta sa Icoană, pusă în capul predicii, pentru că Sfintele Icoane fac parte din Tradiția Bisericii, am continuat cu Viața sa, apoi cu Slujba sa din Minei, adică cu alte documente ale Tradiției, pentru ca să ajung la „cartea vedeniei” sale din Scriptură, care face parte, de asemenea, din Tradiția Bisericii și care are 3 capitole în LXX.

Cum arată Dumnezeul treimic propovăduit de către Sfântul Naum?

Potrivit LXX, El este un Dumnezeu zelos/ râvnitor și Care răzbună păcatul [1, 1]. El este mult-îngăduitor și are mare tărie. Iar calea Lui este în desăvârșire și în cutremur…„și norii [sunt] praful picioarelor Lui” [1, 3].

În Biblia de la 1688, pentru sintelia, avem concenire. Adică distrugere, nimicire.

Însă sintelia înseamnă două lucruri, care, în viața duhovnicească, nu sunt antagonice. Înseamnă, deopotrivă, și terminare, isprăvire, încheiere…dar și desăvârșire, perfecționare, împlinire.

Iar când am tradus Evanghelia după Matei, la 28, 20, p. 108, am tradus versetul ultim așa: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la desăvârșirea/ împlinirea/ sfârșitul veacului [tis sintelias tu eonos]”.

Pentru că Biserica nu vorbește despre „sfârșitul lumii”, în sensul că după venirea Domnului lumea aceasta ar pieri cu desăvârșire, ci că lumea se transfigurează prin slava lui Hristos, a Celui care vine să judece lumea cu dreptate.

Cum, tot la fel, moartea unui Sfânt nu este terminare a vieții lui, ci împlinire a vieții lui, pentru că el trece la un mod de viață tot mai umplut de slava lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care am tradus astfel sintelia de la Naum 1, 3: „în desăvârșire și în cutremur [este] calea Lui”. Pentru că sfințenia e plină de cutremurare dumnezeiască, de bucurie dumnezeiască.

Munții se cutremură din cauza lui Dumnezeu [Naum 1, 5]…iar pămânul se retrage/ se pleacă de la fața Lui [Ibidem]. Însă Domnul este bun cu cei care Îl îndură pe El în ziua necazului și El îi cunoaște pe cei care au evlavia Lui [Naum 1, 7]. Pentru că Dumnezeu are relații reale, profunde, veșnice cu Sfinții Lui.

În Naum 2, 1 se vorbește despre munți ca despre stabilitatea în Dumnezeu. Căci, „iată!, pe munți, sunt picioarele celui care binevestește [evanghelizomenu] și ale celui care vestește pacea”.

Și Cel care binevestește bucurie mare și care ne vestește pacea veșnică e Hristos Dumnezeu, Cel care stă pe munții sfințeniei. Pentru că El a venit și ne-a vorbit despre cele dumnezeiești, despre ce a vrut Preacurata Treime să ne vestească și care ne sunt folositoare nouă.

De aceea persoana, viața și învățătura Lui sunt adevărata veste pentru noi și cine vrea să audă vestea Lui, trebuie să vină la loc înalt, în Biserica Sa, ca nu numai să audă cele ale Lui…ci și să se unească, în mod curat și lăuntric, cu El, cu Dumnezeul nostru, mâncându-L și bându-L pe El, Cel euharistic.

În 2, 14 avem sintagma Domnul Pantrocratorul/ Atotțiitorul. Pentru că El este Cel ce ține toate prin puterea Sa. Și El „arde în fum mulțimea” [Ibidem] păcatelor noastre. Oricât de multe ar fi…dacă noi ne pocăim, dacă ne întoarcem la El cu toată inima.

Iar dacă vrem viață cu Dumnezeu, atunci trebuie să biruim toate greutățile cu harul Lui.

Nu de unii singuri…ci împreună cu El!

Căci altfel „nu este vindecare [iasis]” pentru ființa noastră prăbușită în păcate [3, 19].

Părintele Emilian Cornițescu ne spunea, la un curs al său, că numele Naum nu a mai fost purtat de altcineva în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament…și că el a profețit după 761 și înainte de 612 î. d. Hr.

Nu știu de unde a preluat intervalul istoric…însă numele Naum nu este unic în VT. La Neemia 7, 7, în LXX, găsim un bărbat numit Naum, situat, în acest verset, între Vagi și Vaana.

Însă mesajul, pentru noi, al Sfântului Naum, care suntem tot o Ninive nepocăită, care este?

Nu mai dormitați! Nu mai amânați schimbarea! Nu mai stați în păcatele tinereților toată viața…ci eliberați-vă de ele continuu!

Pentru că a venit Hristos, Cel care le face pe toate noi, frumoase și sfinte.

Căci schimbarea e lăuntrică, e ontologică…pentru că tocmai de aceea El S-a făcut om, pentru ca să ne schimbe din lăuntrul nostru…și nu din afară.

Să nu mai stăm afară de noi, iubiții mei, ci să coborâm în lăuntrul nostru, dimpreună cu harul Treimii, pentru ca să izvorască izvor de apă vie în noi!

Pentru că întreaga Treime, prin harul Ei, este în noi și ne învață la tot adevărul, pe noi, mădularele Bisericii, dacă ne lăsăm conduși de Dumnezeul treimic spre toată fapta Împărăției Sale. Amin!

De la cununa de spini la mitra de aur [2]

Prima parte…

***

Corneliu C, Simuț, De la cununa de spini la mitra de aur. O istorie selectivă a Bisericii de la Isus Cristos la declinul puterii papale, 30 d. Cr.-1418 d. Cr., Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 333 p.

Autorul consideră, în mod curios, că deciziile Sinodului de la Ierusalim, din anul 50 d. Hr., deși au fost „luate sub călăuzirea Duhului Sfânt…nu trebuie înțelese ca fiind hotărâri infailibile”, p. 61. Însă ce înseamnă atunci „soluții” la unele probleme, p. 61, dacă astfel de decizii, divino-umane, nu sunt considerate infailibile?

Iar „spiritul înțelegerii frățești”, cum altfel s-ar putea demonstra, decât printr-o decizie conciliară unanimă? Tot cu referire la o afirmație din p. 61.

Dogma „trebuie trăită și aplicată în spiritul dragostei lui Cristos”, p. 61.

În p. 65, pentru că nu are încotro, autorul apelează la „tradiția bisericească” pentru a vorbi despre sfârșitul martiric al Sfântului Apostol Petru. Care nu apare „în Scriptură”…

Însă e corectă, din punct de vedere teologic și științific, această citare mofturoasă, doar a ceea ce ne convine, din Tradiție? Nu! În nicio știință, și nu mai vorbim în teologie, nu poți cita doar ceea ce îți convine din istorie…despre un subiect anume, ci, dacă vrei să fii onest și serios, trebuie să ții cont de toată mărturia istorică.

Biserica și-a păstrat datele Tradiției cu atenție și de aceea ele sunt o realitate istorică pentru oricine vrea ca să le consulte.

În notele de la subsol, autorul citează foarte mulți autori, dar nerelevanți pentru perioadele istorice tratate. Pentru că nu sunt persoane sursă ci teologi confesionali recenți.

Nu are, la bibliografia citată, niciun istoric sau teolog din vechime al Bisericii ci numai teologi recenți, fără nicio autoritate pentru perioada tratată.

Însă un astfel de demers pseudo-istoric e făcut pe premisa postmodernă a introducerii mentalității curente în spațiul istoric studiat pentru „a aplatiza” diferențele dintre atunci și acum. Și când ți se pare că poți să cunoști antichitatea sau evul mediu fără să te „scufunzi” în sursele lor nu faci altceva decât să plutești pe deasupra datelor istorice.

 Iarăși apelează la Tradiția Bisericii pentru moartea martirică a Sfântului Iacov, p. 66, dar fără să citeze vreo sursă teologică din primele secole ale Bisericii. Semn că nu cunoaște sursele istorice ale Tradiției Bisericii. Sau că le desconsideră în bloc.

Altfel nu se poate explica de ce nu apare niciun Sfânt Părinte sau istoric al Bisericii în aceste pagini, care să dea mărturii de primă mână despre perioadele istorice discutate.

Dacă teologia baptistă „se ține” de Scriptură, de ce autorul nostru speculează în materie de istorie? Ca spre exemplu: „Apoi, e posibil ca Pavel să fi vizitat insula Creta”, p. 74. De ce să presupunem lucruri care nu sunt „scrise”? Sau dacă apelează la Tradiția Bisericii, să apeleze cu încredere, să citeze masiv din ea, să citeze sursele ei în ediții critice sau manuscriptice, și să admită faptul că predecesorii săi, baptiști, au fost limitați în cunoașterea istorică a Bisericii.

De ce să cităm numai Scriptura în ediții critice și în codexuri, dar când vine vorba de istoria Bisericii din secolul 1, 2, 4, 10, 15, 20…să cităm din surse recente…și nu din sursele secolelor pe care le discutăm?

Pentru că ceea ce face Corneliu C. Simuț aici nu se numește istorie științifică ci istorie ideologizată.

Dacă vreau să știu ce crede Platon sau Herodot sau Sfântul Dionisie Areopagitul despre ceva anume, atunci mă duc la ei…și nu la autorul X din secolul meu, care și-a dat cu părerea despre ei.

Tot potrivit „tradiției bisericești”, Pavel „a fost arestat din nou și trimis la Roma”, p. 74. Deci sola Scriptura cade în materie de istorie…dar și de credință…pentru că ea, Scriptura, nu poate să se explice fără cei care au scris-o și au păstrat-o.

Însă, pe când autorul citează continuu din Scriptură, cu trimiteri exacte, nu citează deloc din istoria Bisericii, cu surse exacte.

De unde știm că „niciuna dintre cărțile Noului Testament nu fusese scrisă înainte de convocarea Conciliului de la Ierusalim în anul 48 d. Cr.”, p. 75. Și de unde știm că a fost în 48?

Cine din vechime ne-a spus, că în anul 68 d. Hr., „cele mai multe dintre cărțile Noului Testament erau deja scrise și circulau prin biserici”, p. 76?

Și de ce autorul nu a vrut să cunoască și cum arătau Bisericile de atunci, potrivit datelor Tradiției? Nu face față adevărului istoric? Adevărul istoric apelează foarte mult la conștiința teologului baptist și îl face să se rușineze, pentru că fabulează în materie de realitate istorică?

Cine ne-a spus că Ierusalimul a căzut în 70 d. Hr., p. 78? Istoricul evreu, vorbitor de limbă latină, contemporan cu evenimentele, e tradus în română. Autorul putea să îl citeze imediat. Căci și așa, toți ceilalți și-au luat datele de la el.

Iată însă o citare, totuși, din Eusebiu de Cezareea (Idem, p. 83, n. 10), citat dintr-o ediție englezească, deși avem una în română, în PSB, însă…Eusebiu nu pare „de încredere”. Autorul spune despre informația lui, atunci când o preia: „dacă ar fi să-l credem pe Eusebiu de Cezareea…”, p. 83. Însă cum sunt „credibili” atunci istoricii de secol 20, care vorbesc despre secolul 1 al Bisericii?

În p. 87, autorul nostru vorbește despre „trăsăturile fundamentale ale bisericii” și prima dintre ele pe care o enumeră este Botezul. Însă prima trăsătură fundamentală a Bisericii este însăși constituția divino-umană a Bisericii.

Numai dacă Biserica este Biserica reală, instituită de Prea Sfânta Treime la Cincizecime, toate cele ale Bisericii sunt importante.

Adică prima discuție pe care trebuie să o avem este despre însuși fundamentul Bisericii și despre rolul ei în lume.

În aceeași pagină 87, autorul se referă la „scrierile”  Părinților apostolici fără să citeze vreunul.

Și se referă la botez ca la „o confirmare a nașterii din nou sau a convertirii”, p. 87, când tocmai Botezul este nașterea din nou, adică curățirea dumnezeiască a întregii noastre ființe.

Însă socotirea convertirii mai importantă decât luminarea și sfințirea produse prin Sfântul Botez se înscrie în teologia baptistă, care vede botezul ca pe un simplu ceremonial iar convertirea doar ca pe acțiunea lui Dumnezeu în ființa omului. De ce? Pentru că teologia baptistă exclude orice fel de sinergism, de colaborare între Dumnezeu și om pentru mântuirea omului.

În teologia Bisericii Ortodoxe însă, sinergismul divino-uman este fundamentul mântuirii și al îndumnezeirii omului. Tocmai pentru că Hristos este Dumnezeu și om, ca o consecință a unirii ipostatice a firilor în Hristos, tot drumul curății de patimi, al iluminării și al îndumnezeirii se face împreună cu Dumnezeu, prin multă asceză și încordare, pentru că sfințenia nu e numai darul lui Dumnezeu ci și efortul omului.

Însă Botezul a fost și este „o modalitate [sacramentală a Bisericii] de spălare a păcatelor”, p. 87, pentru că e ușa harică de intrare în Biserică și nu un act gratuit și fără semnificații profund ontologice.

După Botez, autorul enumeră Ziua Domnului, Cina Domnului și Paștile, p. 87-89, ca cele „patru trăsături fundamentale” ale Bisericii. Însă ierarhia Bisericii, paradoxal, cea care slujește Tainele Bisericii, e mai puțin importantă pentru autor.

Urmează secțiunea: „Slujitorii bisericii” (p. 89-91), în care, în mod corect, îi pune în prim plan pe Sfinții Apostoli, p. 89. Însă în p. 90, autorul vorbește despre „scrierile vremii”, fără să citeze vreuna, care „pomenesc despre „apostoli” care predicau în biserici, dar se pare că aceștia nu erau decât evangheliști”. Cum să știm ce erau…dacă nu ni se citează sursele, pe care autorul ne dă de înțeles că le-a „folosit”, că le „cunoaște”?

De unde a aflat autorul faptul că „acești evangheliști nu aveau autoritate apostolică” și că „bisericile știau acest lucru”, p. 90? La subsol ne trimite la Emily J. Hunt, cu o carte din 2003. Pe ce se bazează autorul citat în afirmația lui?

De ce autorul egalizează episcopii cu prezbiterii și cu „păstorii” în mod fraudulos, dacă știe, din NT, în mod expres, că acelea au fost și sunt două trepte ierarhice diferite, adică episcopii și preoții iar…păstorii sunt acum, în baptism și nu au existat în Biserica veche? În p. 90…

Pe cine ajută falsificarea istoriei Bisericii? Pe mine, ca teolog ortodox, nu! Pe teologul baptist, după cum se vede, da! Pentru că el încearcă să își explice inexistența de 16 secole a bisericii sale…pe când eu, ca ortodox, îmi apăr istoria în autenticitatea ei.

Pe mine nu mă interesează să fabulez despre Biserică ci eu vreau să mergem acolo, în istorie, la sursele rămase și să le analizăm în mod onest, cu mintea Bisericii și nu într-o doară sau la beție.

Și așa cum nu putem să presupunem metrou sau computer în secolul I, tot la fel nu putem presupune că a existat o anume realitate în Biserică, dacă martorii  autentici ai acelor vremuri nu au dat mărturie despre ea. Noi ne bazăm pe mărturia lor, pe credibilitatea lor, pe sfințenia lor și nu facem speculații de duzină despre ceea ce…nu știm cum a fost.

Cu toate că episcopii sunt unii, preoții sunt alții și diaconii sunt alții în NT și în Tradiția Bisericii, că de aceea s-au folosit 3 nume, după ce i-a egalizat pe episcopi cu preoții și a introdus în ecuație și „păstorii” inexistenți în trecutul Bisericii…pe diaconi îi tratează ca pe o treaptă ierarhică aparte,  p. 91.

Diaconii sunt o treaptă aparte, dar numai în Biserica lui Hristos, unde, mai întâi e episcopul și el hirotonește diaconi și preoți. Iar pe episcopul care a construit, de la zero, o Biserică locală, l-a hirotonit, la început, Apostolul Domnului, pentru că de aceea se duceau în toată lumea: ca să propovăduiască credința și să instituie treptele ierarhice, care să constituie Biserica vie, funcțională, mântuitoare a lui Hristos.

Corneliu C. Simuț însă, în orice secol, „rescrie” istoria…și le propune studenților săi să creadă că „așa au stat lucrurile”. E dramatic însă, dacă niciunul dintre studenți nu își va da seama, până la urmă, că majoritatea datelor furnizate de profesorul lor nu au acoperire istorică.

În p. 91, autorul își dă cu presupusul despre cum era „închinarea”, adică cultul Bisericii, iar în p. 92 vorbește despre „evanghelizarea pretutindeni și chiar într-o manieră agresivă” în Imperiul Roman.

Iar viitorul pastor baptist, ieșit de pe băncile facultății de la Oradea, dacă bagă la cap că și în vechime Biserica era „agresivă” cu necredincioșii, va căuta să fie și el la fel de „duhovnicesc” cu ei.

Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Frumentius al Etiopiei [30 noiembrie 2013]

Sfantul Ierarh Frumentius al Etiopiei

Iubiții mei,

Etiopia este o țară africană, astăzi fiind a 27-a țară ca suprafață între țările lumii (1.127.127 km²)…iar Sfântul Ierarh Frumentius, astăzi pomenit, s-a născut la Tir, în Liban.

Dacă a adormit în anul 383…înseamnă că a trăit în secolul al 4-lea d. Hr. …și a fost primul episcop al cetății Aksum [Axum], o localitate în nordul Etiopiei, fiind, pe atunci, capitala împărăției de Axum.

Și pentru că vestigiile de la Aksum sunt unice, din 1980 ele au intrat în patrimoniul mondial al UNESCO.

Însă Sfântul Frumentius ajunge episcopul capitalei pentru că îl convertește la dreapta credință, în jurul anului 356, pe regele de Axum.

De aici, noi aflăm că Sfântul Atanasie cel Mare l-a hirotonit episcop pe Sfântul Frumentius în anul 328. Și că el l-a trimis misionar în Etiopia. Iar în Apologia ad Constantium (în ed. citată aici, în p. 10), Sfântul Atanasie cel Mare amintește despre faptul că Frumentius este episcop de Auxumis.

Și Sfântul Frumentius a ridicat scaunul episcopal de la Axum, l-a convertit și botezat pe regele Ezana, care a primit numele de Abreha, a zidit multe Biserici și a răspândit credința în întreaga Etiopie.

Iar etiopienii convertiți de el îl numeau pe Sfântul Frumentius, pe episcopul lor, Kesate Birhan (Revelatorul Luminii) sau Abba Salama (Părinte al Păcii).

Pentru că Episcopul Sfânt, care descoperă lumii adevărul dumnezeiesc și aduce pace în sufletele oamenilor, cel care îi face să trăiască dumnezeiește, este un real Părinte al Bisericii.

Iar Biserica lui Hristos, de-a lungul celor 2.000 de ani, a avut imenși Părinți duhovnicești dintre Episcopii ei, a căror viață și teologie și manieră de a vedea lucrurile trebuie să le aprofundăm spre folosul nostru.

Pentru că Viețile Sfinților nu sunt doar scrieri sfinte care trebuie să ne aprindă râvna pentru nevoință ci sunt, în același timp, și mărturii veritabile de credință și de acțiune eclesială.

Din ele învățăm teologie, din ele învățăm cum să ne comportăm în diverse situații sociale și intime, din ele învățăm să avem un mare și minunat discernământ, din ele învățăm să fim factori de unitate și de echilibru în Biserică și în lume.

Însă împăratul Constantius al II-lea, care era arian, scrie o scrisoare lui Aezanes (regele de Axum) și Sazanes (fratele acestuia), în 356, în care cere înlocuirea Sfântului Frumentius cu un alt episcop.

Cu cine? Cu un arian. Cu Theophilos.

Regele de Axum însă, convertit la Ortodoxie, nu acceptă un episcop arian.

Și astfel regele Abreha, fost Ezana, a fost primul rege african ortodox și care a introdus Ortodoxia în țara lui, așa cum a promovat Sfântul Constantin cel Mare Ortodoxia în Imperiul roman condus de el.

Ultimele date existente aici sunt acelea că Sfântul Frumentius e cinstit ca Sfânt și de copți, pe 18 decembrie, cât și de romano-catolici, pe 27 octombrie.

În Martyrologium Romanum, editat în 1784, există Sfântul Frumentius, Episcopul Indiei, pomenit pe 17 octombrie [Cf. p. 14 a Indexului].

Și am adus aminte de această ultimă sursă, pentru că în Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, la p. 469-470, avem, la Sinaxar, „pomenirea celui dintru sfinți părintelui nostru Frumentie, episcopul Indiei”.

Însă toate datele pe care le găsim în Mineiul românesc îl indică pe Sfântul Frumentie al Etiopiei…și nu al Indiei.

Așa îl găsim și în calendarul de buzunar pe 2013, editat cu binecuvântarea PFP Daniel Ciobotea: „Sf. Ier. Frumentie, episcopul Etiopiei”, pomenit astăzi alături de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României și de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei, recent canonizat (Calendar creștin-ortodox 2013, p. 35).

De ce Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, vorbește despre Frumentie al Indiei și nu al Etiopiei?

Nu știu asta…

Însă datele din Mineiul românesc citat sunt următoarele: Sfântului Frumentie a trăit pe vremea Sfântului Constantin cel Mare, era din Tir…și în 330 a plecat spre India…

Faptul că a trăit în secolul al 4-lea și că era din Tir, din Liban, confirmă datele anterioare…cât și faptul că Sfântul Frumentius mai avea un frate, pe Edesie/ Edesius.

De aici aflăm că Frumentius și Edesius, cei doi frați de sânge, au mers în Etiopia împreună cu unchiul lor, Metropius.

Din Mineiul românesc citat anterior aflăm doar că au mers împreună cu „un filosof”. Și, în afară de India, care este Etiopia, toată descrierea se înscrie în albia datelor precedente.

Filosoful, adică Metropius, a fost omorât de tâlhari necredincioși iar cei doi frați au devenit robi [Meniul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 469]. Devin slujitori ai regelui…iar la un moment dat obțin dezrobirea lor și se întorc în Imperiul Roman [Idem, p. 469-470].

Dacă Edesius se întoarce în Tir, la părinți și rude, Frumentius merge în Alexandria Egiptului.

Sfântul Frumentius ajunge să vorbească cu Sfântul Atanasie cel Mare (și ni se confirmă datele de până acum) și îi explică că „indienii”, adică etiopienii, sunt pregătiți pentru dreapta credință. Și Sfântul Atanasie îl hirotonește episcop și îl trimite în „India”/ Etiopia, „ca cu plugul învățăturii sale, să lucreze acel neam” [Idem, p. 470].

Revine în Etiopia, propovăduiește dreapta credință a Bisericii, face minuni și exorcizează.

Dar pe cei care nu credeau și se împotriveau propovăduirii sale, el îi dădea Satanei, spre pierderea trupului, pentru ca să se mântuiască sufletul lor. Fapt pentru care „pre alții îi făcea să se usuce, și altora le orbea ochii” fizici [Ibidem].

El a adus „toată laturea Indianilor” la credință, a zidit Biserici, a hirotonit preoți, a fărâmat „capiștele idolești” și a distrus idolii [Ibidem].

Și din mărturia Sfântului Frumentius în fața împăratul etiopian, reiese că el era conștient de faptul, că prin hirotonia întru episcop a primit „darul apostolesc”, fapt pentru care poate face minuni multe și că hirotonia este „o ungere tainică”, interioară, a sufletului nostru de către harul Prea Sfintei Treimi [Ibidem].

Cu alte cuvinte, că harul Preoției, cel în trei trepte (episcop, preot, diacon), nu este o vorbă goală ci o realitate dumnezeiască, care coboară în noi și lucrează prin noi Tainele și slujbele Bisericii, minuni și toate lucrurile mântuirii oamenilor.

Însă pe Frumentius l-a făcut episcop un alt episcop…și nu s-a făcut episcop de unul singur!

Pentru că în Biserica lui Hristos harul Preoției se transmite, neîntrerupt, de la Hristos până la noi, prin hirotonie, dar, la fiecare episcop, preot și diacon hirotoniți, el coboară de la Dumnezeu chiar dacă sunt hirotoniți de către episcopi.

De aceea, episcopul, când m-a hirotonit preot, nu mi-a dat har de la el…ci harul a coborât de la Dumnezeu, în momentul când el și-a pus mâinile peste mine, în Taina Preoției.

Pentru că și episcopul meu a fost hirotonit de un alt episcop sau, mai bine zis, de mai mulți episcopi, adunați frățește, ca să arate că toți sunt de acord cu cel nou hirotonit…fiecare luând harul, de-a lungul veacurilor, de la Apostoli și, prin ei, de la Domnul, Arhiereul prin excelență și sursa Preoției în Biserică.

Însă dacă nu primești harul Preoției în mod real, în mod cuviincios și legal, în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă, nu poți avea preoție validă.

Tocmai de aceea Sfinții Ortodoxiei sunt Sfinții care au trăit în Biserica lui Hristos, în Biserica unde, în mod neîntrerupt, s-a hirotonit ierarhia Bisericii, s-au slujit Sfintele Taine ale Bisericii, s-a mărturisit întreaga Tradiție a Bisericii.

De aceea, de la 1054, când partea de apus a Bisericii lui Hristos, în frunte cu episcopul Romei, a căzut de la dreapta credință a Bisericii…de atunci niciun „sfânt” al romano-catolicismului nu a mai intrat în calendarul Ortodoxiei pentru că…Biserica e numai aceea care rămâne, în mod fundamental, credincioasă celor predate ei de Domnul și de Apostolii și de Sfinții Lui.

La fel se petrecuseră lucrurile și mai înainte, când monofiziții și nestorienii căzuseră de la drepta credință a Bisericii: nu mai făceau parte din Biserica lui Hristos.

Erau tratați ca entități religioase din afara Bisericii.

Și asta chiar dacă, în mod evident, și catolicii și copții și armenii…au păstrat diverse învățături și practici liturgice ale Bisericii una.

Însă, pentru că au luptat și luptă împotriva Bisericii lui Hristos, a Bisericii Ortodoxe, și pentru că nu acceptă toate lucrurile pe care Biserica le mărturisește dintotdeauna, Biserica nu îi recunoaște ca membrii reali ai ei.

Așa stând lucrurile, perspectiva Bisericii Ortodoxe, a singurei Biserici a lui Hristos vizavi de facțiuni religioase care au căzut de la credința și viața ei sau nu au avut de-a face deloc cu ea (așa cum sunt toți protestanții și neoprotestanții de azi) e aceea că toate au nevoie de întoarcerea la Biserica una, adică la Ortodoxie, pentru a trăi realul creștinism, reala sfințenie, reala îndumnezeire.

Iar istoria și bunul simț, nu mai spun teologia și voia lui Dumnezeu, ne demonstrează în mod irefutabil faptul, că Biserica are continuitate neîntreruptă în istorie, că ea, cea înființată de Dumnezeu, dorită și proniată de El, nu poate fi desființată/ retușată/ reformată/ reinventată de oameni și că, dacă vrem să trăim în Biserica Lui, trebuie să trăim în Biserica ce vine în mod neîntrerupt de la El și că nu are rost să inventăm lucruri de prost gust, care parodiază adevărata eclesialitate.

Cum să reinventeze papa, Luther sau Calvin Biserica lui Hristos, când ea este condusă de El?

Ce a făcut Dumnezeu, „a adormit” și ea „s-a dus de râpă”, de a trebuit câțiva zănatici să „o nască” din nou?

Ce fel de credincios poate să gândească faptul că e nevoie de „o schimbare” a Bisericii, de „o reinventare” a ei, când el este doar un mădular smerit al Bisericii?

Nu oare cineva foarte păgân, foarte necredincios, foarte neascultător față de Dumnezeu?

Cum să îți reinventezi mama, umanitatea, existența, dacă tu ai o singură mamă, faci parte din umanitate și aici o singură existență?

Cum „să reinventăm” Biserica…care există, a existat și va exista, când noi trebuie să ne facem oameni ai Bisericii, în mod real și profund, adică oameni ai lui Dumnezeu, oameni Sfinți?

Mineiul românesc închide Sinaxarul Sfântului Frumentius cu informațiile că el a fost „întocmai cu Apostolii” pentru etiopieni și că s-a mutat către Domnul [Meniul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 470].

Cu sensul că: a adormit în pace, fără să fie martirizat.

Același lucru ni-l spune și sursa de aici.

Copții îl numesc pe Sfântul Frumentie: Abuna [Părintele] Etiopiei.

În sursa de aici Sfântul Frumentius e numit Arhiepiscop de Axum și ni se spune că a adormit pe 30 noiembrie 378.

În această sursă, primii doi regi creștini ai Etiopiei sunt pomeniți ca Sfinții Aizan și Sazan, frați gemeni, amintiți și mai sus, cu pomenire la 1 octombrie.

Iar aici, într-un calendar romano-catolic, fratele Sfântului Frumentius, Aedesius, e pomenit și el ca Sfânt și amândoi sunt pomeniți la 27 octombrie.

În acest sinaxar ortodox, Sfântul Frumentius e mărturisit ca arhiepiscop de Inda, și e pomenit astăzi, pe 30 noiembrie, alături de Sfântul Apostol Andrei, de Sfântul Vakhtang Gorgasali, regele Georgiei, de Sfântul Ierarh Samuel, al doilea catolicos al Georgiei și de Sfântul Ierarh Petru, primul catolicos al Georgiei.

De unde rezultă că și românii și georgienii și etiopienii se bucură, în mod special, astăzi.

Noi, românii, în mod special, ne bucurăm azi de evanghelizatorul nostru, de Sfântul Apostol Andrei.

De ziua duhovnicească a României, continuată cu ziua de mâine, cu ziua națională a României.

Pentru că nu poate exista unitate reală acolo unde nu există aceeași credință și aceeași simțire.

Însă am dorit să predic astăzi despre Sfântul Ierarh Frumentius, cum voi face și cu alți Sfinți, în alte zile, pentru ca să observăm, măcar întru puțin, cât de mulți Sfinți nu cunoaștem aproape deloc.

Căci Sfinții nu se supără când sunt elogiați confrații lor din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că ei se bucură să se pună unul pe altul în evidență.

De aceea, când îl cinstim pe un Sfânt, nu îl necinstim pe altul, ci prin cinstirea unuia îi cinstim pe toți Sfinții lui Dumnezeu și, prin toți Sfinții Lui, Îl cinstim pe unul Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, a Căruia este puterea, slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor.

Să-i cinstim pe Sfinții Lui, iubiții mei, și să le urmăm teologia, viața și experiența lor dumnezeiască!

Să fim dornici mereu de a învăța de la Sfinți, pentru că ei au învățat și învață mereu de la Dumnezeu.

Iar prin sfinții Lui, ne lăsăm învățați de Dumnezeu, ne lăsăm schimbați continuu, ne lăsăm înfrumusețați de slava Lui.

La mulți ani tuturor și să fie multă pace, multă înțelegere și mult echilibru în dumneavoastră și în familiile dumneavoastră! Amin.

Dintotdeauna sacramentală

[Fragment dintr-o recenzie înlăturată.]

Ierarhia Bisericii a fost dintotdeauna sacramentală, sfințită prin hirotonie și sfințitoare, de aceea statutul eclesial al ierarhiei e organic și fundamental pentru Biserică. Biserica nu poate exista fără ierarhie și credincioși, pentru că aceasta e realitatea pe care Dumnezeu a constituit-o de la început.

Dar Biserica nu poate exista, la fel, și fără cultul ei apostolic și fără întreaga sa Tradiție care vine de la Apostoli. Fapt pentru care, pentru un ortodox, e o nebunie curată să ceară cineva ca Biserica lui Hristos să fie „reformată”, „schimbată”, „destructurată”, „reinventată” de către cineva…pe modele „contemporane”, ca și când ea ar fi de 14 zile și nu de 2.000 de ani.

Istorie 4. 51

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

35. Dialogul lui Goma cu prezentul

Actuala Flori Bălănescu[1] a avut un dialog online, prin email, cu Paul Goma[2], care a început pe 30 octombrie 2007 și s-a încheiat pe 11 februarie 2008, în așa fel încât a publicat dialogul în 2008[3].

Autoarea semna Notă asupra ediției pe 12 mai 2008, vorbindu-ne despre Goma ca despre un „prooroc al zilelor noastre” și despre „stilul Goma”[4].

Iar când spune „proroc” se referă la faptul că vocea lui e gravă, dureroasă, revendicativă și restauratoare a trecutului, a spunerii lui așa cum a fost iar stilul Goma e modul foarte personal în care scriitorul român, aflat acum în exil, la Paris, scrie.

Și pentru că se împlineau 30 de ani de la ziua de 20 noiembrie 1977, când Goma a devenit un exilat, Flori Stănescu îl întreabă cum s-au petrecut lucrurile atunci[5].

Goma răspunde dinspre prezent spre trecut, pentru că, dintre oamenii de atunci, care au făcut „posibil” exilul lui, unii mai trăiesc și azi.

În octombrie 1977 și-a dat seama că rămăsese singur. El și familia lui erau singuri…Adică „fără colegi scriitori [și] fără sprijinul sonor al Europei libere[6].

Iar pentru că nu a vrut să se retragă în munți[7], scriitorul a plecat cu avionul la Paris, pe 20 noiembrie 1977[8]. Și le-a spus securiștilor că se va întoarce în țară numai atunci când va vedea că România nu mai e comunistă[9].

Mărturisește deschis, în aceeași pagină, că nu a prevăzut revoluția de la 1989[10]. Deși Goma vorbește peiorativ despre revoluția…unde românii și-au plătit libertatea și demnitatea lor cu preț de sânge.

Eu nu pot să neg și nici să bagatelizez acele zile sfinte pentru România, pentru că ele, pentru mine și pentru mulți, au însemnat o nouă viață.

Și asta, chiar dacă, ca și Goma, simt că multe dintre speranțele noastre au fost falsificate de către neocomuniștii ajunși la putere sau infiltrați în toate structurile de forță ale statului român.

Însă trebuie să distingem între cei care n-au vrut să se schimbe după revoluție, pentru că erau hulpavi să parvină în continuare…și cei care s-au schimbat datorită ei.

Paul Goma enervează când vorbește despre trecut. Pentru el, trecutul…e un prezent nelămurit.

De aceea, referindu-se în mod strict la sine, Paul Goma îi consideră nedemni pe toți cei care nu l-au sprijinit în protestul său, pe când era în România.

În p. 12 ne oferă următoarele nume nedemne: [Constantin] Țoiu, Titus Popovici, [Gabriel] Dimisianu, Fănuș [Neagu], Băieșu, Băran, Dan Zamfirescu, A. Dobrescu, Răcănel-Dragoș, Eugen Barbu, C. V. Tudor, Dinu C. Giurescu, [Dan] Ciachir, Marian Popa, Ileana Lucaci, pe când în p. 15 o altă listă de nedemni: [Augustin] Buzura, [Ana] Blandiana, [Nicolae] Manolescu, Zaciu, Doinaș, E.[ugen] Simion, [Marin] Sorescu, [Andrei] Pleșu, [Gabriel] Liiceanu, [Mircea] Dinescu, [Laurențiu] Ulici.

Pentru că Goma se referă la moralitatea lor, la pactizarea lor cu ideologia comunistă. De aceea, el ironizează modul în care scriitorii români din România, după revoluție, încearcă să-și apere onorarea invocând „rezistența prin cultură”[11].

Goma spune apăsat, că românii nu știu ce e disidența[12]. Nu știu ce înseamnă să ai opinii diferite de cele ale majorității. Ce înseamnă să alegi, pe cont propriu, împotriva tuturor, un anumit mod de-a fi.

Deopotrivă, crede el, noi nu avem nici memorie, ci „vegetăm de zor într-un perpetuu prezent[13].

Trecutul e adus în forță în casa prezentului. Goma ne amintește că el e absent din țară de 30 ani…și că de 37 de ani este exclus, în mod repetat, din literatura română[14].

Cine l-a exclus din literatura română? Goma dă nume: „colegii” Fănuș Neagu, Mircea Martin, Vasile Băran, Monica Lovinescu, Popescu-„Dumnezeu”, adică Dumitru Radu Popescu[15], Liiceanu, Blandiana, Dinescu, Mircea Mihăieș, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Manolescu fiind „șeful” excluderilor sale[16]. Iar în Jurnalele sale amintește continuu de ei și de ce i-au făcut de-a lungul timpului.

A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 13 aprilie 1977, în timp ce îl arestau, cu acordul lui Doinaș, Nicolae Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Marin Sorescu, Fănuș Neagu[17].

Monica Lovinescu l-a socotit „incontrolabil” pe Paul Goma[18].

În comparație cu Laszlo Alexandru, Goma nu îl consideră „fascist” pe Mircea Eliade[19]. Și deplânge depărtarea lui Laszlo[20] și a lui Liviu Antonesei de el[21].

Despre Nicolae Manolescu, Goma spune că nu știe să vorbească franțuzește[22]…iar „prin tăcere, scriitorii români au consimțit, în totalitate, la mârșăvie”[23]. La mârșăvia de a-l exclude pe Goma.

„Goma este zilnic ucis ritual[ic]”[24]. Iar despre Nicolae Manolescu spune că „i s-a îmborțoșat punga de treizecii arginți ai vânzării”[25].

Prieteni care l-au trădat pe Goma: Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Horasangian[26]

Despre Nichita Stănescu, Goma spune că se vindea partidului[27]. Și că l-a trădat și el[28].

Însă suntem nevoiți să îl credem pe cuvânt pe Goma, pentru că nu ne duce spre mărturii livrești, ci, cel mai adesea, spre mărturii existențiale, petrecute între alți scriitori și el.

În p. 33, Goma vorbește despre lipsa de coloană vertebrală a scriitorului român. Și, în aceeași pagină, „elitarzii drojdiei”, „smântânimea României”, „râme”, „slugi de profesie”, „vânzători de sine și de toți alții” sunt Liiceanu, Patapievici, Mihăieș și Tismăneanu și cu „cine va mai fi fost”[29].

Pe toți cei patru lăudători ai lui Traian Băsescu, amintiți cu două rânduri mai sus, Goma îi pune alături de Adrian Păunescu, care era „profesionist” în a pupa „curul prezidențial”[30].

Însă Goma știe și ce crede „scriitoricimea română” despre el: că este „veninos din fire, de aceea atacă pe toată lumea”[31]. Dar el spune despre sine că nu atacă pe toată lumea și că nu s-a bucurat că prietenii lui, care l-au turnat la Securitate, au fost demascați[32].

Goma îi scuză pe Ivasiuc, Caraion, Paleologu, Doinaș, Marino, Balotă, Petrișor, pentru că ei au fost șantajați, torturați, puși să cedeze[33]. Dar nu îi scuză pe Mircea Iorgulescu, Mihnea Berindei, Mariana Celac, Mihai Botez, Gabriela Adameșteanu, Sorin Alexandrescu, care l-au turnat și ei la Securitate[34].

Tot în p. 34, Goma întreabă de ce s-au luat de Sorin Antohi după revoluție și nu de Ion Iliescu, de ce de Mona Muscă și nu de Brucan, de ce nu au fost judecați Iliescu, Pleșiță, Enoiu, Vasile Gheorghe, Măgureanu, Voican Voiculescu, Petre Roman, Babiuc, Pasti/ Paszty.

Flori îi cere „români care merită respectul nostru”[35]. Și Goma îi înșiră pe următorii la românii respectabili: Vasile Paraschiv, care a fost un „fenomen de normalitate”, Ștefan Negrea, înnebunit de torționarul Enoiu, Ștefan Davidescu, Romulus Pop, Șoltuz, Ion Ladea, Ion Omescu, Marin Cocioran, maiorul Vasiliu, aviatorul Tony Dușescu, prințul Alexandru Șuțu, ofițerul de marină Bebe Nicolau, Maria Antonescu, Nadia Rusu, Emilia Bratu, Mircea Stancu, Gicu Tudoroiu, Horia Florian Popescu, Horia Popescu, Radu Surdulescu, Dan Stoica, Rusețchi, Mălinescu, Costică Iliescu, Păcuraru, Păuna, Mihai Serdaru, Caba, Fulga, Mazilescu, Daniel Turcea, Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu[36].

Însă neprietenii sunt subliniați cu tușe groase: Ion Iliescu este „kaghebistul internaționalist sovietic”[37], Radu Ioanid este „securistul sionist”[38], Mircea Mihăeș este „țucălar emerit”[39], Zoe Petre este „politrucoaie a Universității București”[40], Emil Constantinescu este „Găgăuță Constantinescu”[41], Răzvan Ungureanu este „utecistul bolșevico-liberal”[42], Gogu Rădulescu este „Codoșul Idiologiei”[43], „Nicolae Manolescu s-a dovedit a fi un Vasile Băran – sinistru personaj întrunind milițianul+delatorul”[44]. Exemplele de acest fel sunt mult mai multe.

După 1977, Goma a vizitat Italia[45].

În p. 42, ne mai dă o listă de detestabili de dinainte și de după revoluție. De dinainte: D. R. Popescu, Gafița, Ivașcu, Ghișe, I. Brad, Stroia, Romul Munteanu, Fănuș Neagu, Hobană, Ivasiuc, Țoiu, Bălăiță, Dinu Săraru, de după, pe care îi pomenește „cu greață”: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Liiceanu, Pleșu, Adameșteanu, Blandiana, Borbély, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Ioan Bogdan Lefter, Horia Gârbea. Căci au fost „scriitori care au asudat din greu, fiind pe punctul de a reuși să mă înmormânteze ca scriitor[46].

„Muzica mi-a rămas ca o sare-în-bucate[47]. Iar femeile nu sunt reprezentantele „sexului slab” pentru Goma ci „reprezentante ale sexului dulce[48].

Goma a simțit că a fost simpatizat, la un moment dat, de Ruxandra Cesereanu, Nicoleta Sălcudeanu, Anca Hațiegan[49].

Semne de prețuire, de la București, a primit de la Tatiana Slama-Cazacu[50].

Dacă pe Ileana Mălăncioiu, Goma a considerat-o, de acum 40 de ani, că „este un foarte mare poet”[51], ea pe Goma nu l-a perceput „nici măcar ca scriitor de rând, ci mi-a lăudat…disidența[52]. De unde a tras concluzia că Mălăncioiu nu l-a citit[53].

Dinescu e „golan” și „derbedeu”[54]. Pleșu, Liiceanu, Blandiana și Adameșteana sunt „impostori”[55]. Sorescu și Păunescu: „persecutații-nepublicații”[56].

Directorul editurii Polirom, Silviu Lupescu, l-a şantajat[57]. Cărtărescu e amintit abia în p. 75 și tot la negativi.

Pleșu îl omite pe Goma, cu încuviințarea Monicăi Lovinescu, care a cerut excluderea lui Goma[58]. De aceea Goma nu mai apare „nici în manualele școalare, nici în antologii, nici în volume de studii, nici în culegeri de cronici…nici în Istorii ale literaturii – vezi-le pe ale lui Manolescu, Alex. Ștefănescu, D. C. Mihăilescu, G. Dimisianu”[59].

Editura Humanitas este „editura Liiceanu-BMW”[60].

Iar Goma atrage atenția că avem un „Institut Wiesel pentru cercetarea „holocaustului evreilor în România”, dar nu…[avem] un institut pentru cercetarea „holocaustului comunist, victime: românii din România sub ocupația rusească””[61].

În p. 101, Goma îi declară „turnători notorii” pe Ivașcu, Ivasiuc, Buzura, Uricaru, Țoiu, Bălăiță.

În p. 105, Liiceanu și Lupescu sunt „editori ticăloși” și, tot acolo, „cronicari-slujnicari” sunt Dan C. Mihăilescu, Lefter, Mușat, Simuț, Ștefănescu, Dimisianu, Iorgulescu, Ioana Pârvulescu, Pruteanu.

Și prin excesul de bășcălizare a altora, chiar dacă el a suferit și suferă, Goma reușește să devină necredibil. Nu știi cât e adevăr și cât nu e, cât e suferință și cât e subiectivism, cât e o reală perspectivă asupra istoriei sau cât e o ficționalizare a ei.

Ovidiu Șimonca a scris despre Goma în Observatorul cultural în septembrie 2005[62]. Dar el „i-a dezinformat pe cititori”[63].

Ovidiu Pecican l-a acuzat de „antisemitism”[64].

Jurnalul [personal] reprezintă o tentație de nestăvilit pentru orice adolescent”[65].

Și cartea se termină cu „o pauză de respirație”, în speranța unui alt dialog[66].

Din fotografiile anexate cărții, aflăm că Filip Ieronim, fiul său, a fost botezat ortodox în aprilie 1976, la București (fotografia 9). În octombrie 1978 era la Washington (foto. 13) iar în 1980 la Bonn (foto 15).

În concluzie, și în această carte, ca în mai toate scrierile sale de restaurare a istoriei, Paul Goma își îmbâcsește foarte mult scrisul și sufletul cu reproșuri, fără a se împăca, în mod profund, cu tot ce a trăit și fără a putea depăși micimile de suflet ale prietenilor și neprietenilor săi.

Opera sa de anvergură nu poate fi minimalizată în articole, pentru că este o evidență, după cum nu poate fi minimalizat aportul nimănui la societatea românească.

În cele din urmă, Sfânt sau geniu, torționar sau delator, prost sau savant, fiecare avem rolul nostru în societate, însă avem nevoie oricând de oameni ca Goma, cu principii reale.

Însă nu avem nevoie de un Goma care se bate tot timpul cu trecutul fără a jubila în prezent. Nici lui nu-i ajută asta, la sănătate și la creație, după cum nici nouă, celor care îl citim.

Dacă Paul Goma ar învăța să ierte ar fi un scriitor care ar înțelege tot mai mult oamenii. Istoria nu se mai poate schimba dar prezentul, care devine istorie, e în mâna noastră.

Acest prezent poate face din Goma, cât și din cei puși la zid de Goma, niște conștiințe renăscute, frumoase, nobile. Iar singura renaștere reală se face prin pocăință și iertare reciprocă, oricât de imposibile ar părea lucrurile la prima vedere.


[2] Opera sa se află aici, pe blogul personal: http://www.paulgoma.com/.

[3] Flori Stănescu și Paul Goma, Dialog, în col. Fapte, idei, documente, Ed. Vremea, București, 2008, 151 p. + 18 fotografii ale scriitorului.

[4] Idem, p. 6.

[5] Idem, p. 7.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 12.

[8] Idem, p. 13.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 16.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 17.

[14] Ibidem.

[16] Flori Stănescu și Paul Goma, Dialog, op. cit., p. 17.

[17] Idem, p. 19.

[18] Idem, p. 20.

[19] Idem, p. 29.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 30.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 31.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 32.

[29] Idem, p. 33.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 34.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 35.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 8.

[38] Idem, p. 38.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 51.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 59.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 41.

[46] Idem, p. 42.

[47] Idem, p. 49.

[48] Idem, p. 56.

[49] Idem, p. 56-57.

[50] Idem, p. 57.

[51] Idem, p. 61.

[52] Idem, p. 61-62.

[53] Idem, p. 62.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 74.

[58] Idem, p. 75.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 77.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 113.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 118.

[65] Idem, p. 144.

[66] Idem, p. 151.

Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul [29 noiembrie 2013]

Sfantul Cuvios Acachie Ascultatorul

Iubiții mei,

despre ascultarea imensă, timp de 9 ani, a Sfântului Acachie, astăzi pomenit, a scris Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa, în a-l 4-lea cuvânt despre ascultare.

În Filocalia românească, vol. 9, ed. 1980, ediția primă, Părintele Dumitru Stăniloae a tradus Scara Sfântului Ioan…iar mărturia Sfântului Ioan Scărarul despre Sfântul Acachie e la p. 125-127.

Sfântul Ioan Scărarul a auzit despre Sfântul Cuvios Acachie de la Ioan Savaitul [FR, vol. 9, ed. 1980, p. 125].

Și Ioan Savaitul i-a mărturisit faptul că Sfântul Acachie a trăit în Asia și că Părintele Sfântului Acachie, față de care acesta făcea ascultare, era „un bătrân foarte leneș și neînfrânat” [Ibidem].

Ucenicul său, Acachie, era „mai tânăr” decât Părintele său, „simplu la purtări, dar înțelept cu gândul” [Idem, p. 126].

Însă Părintele său, n-o să-l învețe teologie și cum să se nevoiască pe Sfântul Acachie, că în asta constă ascultarea monahală, „îl chinuia pe el nu numai cu ocări și cu necinstire, ci și cu lovituri în fiecare zi”.

Adică Părintele se purta ca un bădăran, ca un persecutor cu ucenicul său.

Ucenicul, Sfântul Acachie, răbda cu judecată. Cu înțelegere duhovnicească.

Și a răbdat 9 ani de zile această purtare nedreaptă, draconică, necuvioasă a Părintelui său față de sine…adormind ca un Mucenic al ascultării de Dumnezeu.

A fost îngropat…

Însă un Părinte duhovnicesc, l-a luat pe Părintele lui, pe bădăran…și l-a dus la mormântul Sfântului. Și când Părintele duhovnicesc l-a întrebat pe Sfântul Acachie dacă e viu…Sfântul Acachie, din mormânt, i-a răspuns: „Cum ar fi cu putință, Părinte, să moară un om lucrător al ascultării?” [Ibidem].

Cum să moară, adică, omul care a înviat și e viu tocmai pentru că a ascultat de Dumnezeu întru toate?

Tocmai atunci Părintele bădăran al Sfântului Acachie, care îl bătuse și îl chinuise timp de 9 ani…și-a dat seama că a omorât un om [Idem, p. 127]…

Ce găsim la Dumnezeiescul Ioan Scărarul confirmă Viața Sfântului Acachie din română.

Însă aici, în ediția românească a Vieții sale, mai apare un fragment post-mortem copleșitor.

Moare un monah și un altul îl îngropă în mormântul Sfântului Acachie, pe premisa că, dacă a fost ascultător în timpul vieții…trebuie să fie și după moarte.

Numai că, a doua zi, monahul care îngropase mortul…l-a găsit lepădat afară de mormânt.

Și monahul cu mare părere de sine…a început să se certe cu Sfântul Acachie, cel adormit, și să-i spună: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.

Iar monahul, care a îngropat mortul peste Sfântul Acachie, după cum se vede…pe de o parte, pare a-l cinsti pe Sfânt…dar, în esență, el îl disprețuiește și e în stare să îi arunce Sfintele Moaște la gunoi…dacă „nu-l ascultă”.

Însă Sfântul Acachie, deși monahul era un netrebnic, face ceva…la care acela nu se așteptase.

A doua zi, l-a aflat pe cel mort în mormântul Sfântului Acachie dar trupul său…nu  mai era acolo. Pentru că Sfântul și-a luat trupul din mormânt

Iar pentru acum două lucruri de fond vreau să dezbat… și anume: 1. ce înseamnă a fi un Părinte duhovnicesc și 2. ce înseamnă să-i cinstești pe Sfinți.

Dacă din exemplul ascultării Sfântului Acachie, un Stareț sau un Părinte duhovnic trage concluzia nebunească, cum că trebuie să fie neam prost cu ucenicii săi pentru că astfel „îi mântuiește”, trebuie să afle că Sfântul Acachie nu s-a mântuit pentru că a fost bătut…ci pentru că a răbdat toate cu înțelegere și simțire duhovnicească.

Dacă nu făcea astfel, ci se împotrivea în inima lui, dacă își făcea păcate, în sufletul lui, cu Părintele său bădăran…nu se mai mântuia…ci se înnegrea la suflet ca el.

Dar Sfântul Acachie s-a comportat ca față de un real Părinte duhovnicesc, ceea ce Părintelui lui nu era. După cum mărturisește martorul ocular: Părintele lui, criminalul, era foarte leneș și neînfrânat.

Însă nu poți să fii Părinte duhovnicesc, în mod real, până nu te umpli de multă nevoință și de har.

Pentru că altfel nu știi ce să le spui, spre ce să-i îndrumi pe cei care fac ascultare la tine…pentru că nici tu nu te-ai curățit de patimi…și nu ai ajuns la experiențe mistice îndumnezeitoare.

Părintele duhovnicesc e omul în care Dumnezeu Își coboară slava Sa.

Poate fi mai tânăr sau mai bătrân, foarte erudit sau puțin erudit…dar trebuie să aibă credință și viață plină de cuvioșie.

Actualul Părinte duhovnicesc este, totodată, și Sfântul în dezvoltarea lui firească spre veșnicie.

Raportarea la el, în timpul vieții și după adormirea lui, e pe măsura creșterii tale duhovnicești și a dorinței tale de a-i vedea pe Sfinții lui Dumnezeu.

Dacă nu vrei să-i cunoști pe Sfinți în timpul vieții lor…nu-i vei înțelege nici după moarte.

Iar pe cei din vechime, cinstiți de întreaga Biserică Ortodoxă, ca să-i cunoști, trebuie să te nevoiești să le cunoști viețile și opera, cultul și icoanele, să-i iubești și să te rogi lor.

Dar dacă faci toate acestea…și tu devii un om duhovnicesc.

Pentru că Sfinții…când te apropii de ei…asta fac cu tine: te schimbă după ei.

Te schimbă la modul cum trăiești, cum gândești, cum privești lucrurile, cum te îmbraci, cum reacționezi la diverse nedreptăți ale vieții și ale istoriei.

Și dacă ești altul mereu…atunci nu poți fi bădăran ca Episcop sau ca Preot sau ca Stareț sau ca Părinte duhovnic cu ucenicii tăi, cu colaboratorii tăi, cu credincioșii mai apropiați sau mai îndepărtați, la nivel interior, de tine.

Pentru că tu, cel care ești mereu altul…ești plin de dorința de a schimba oamenii, de a-i aduce la Dumnezeu, Cel care ne schimbă pe toți.

Însă ascultarea duhovnicească nu e un mijloc de manipulare a ucenicilor sau a fiilor duhovnicești.

Ucenicii tăi nu sunt niște „proști” sau niște „roboți” cu care tu faci tot ceea ce îți trece prin cap, îi umilești, îi batjocorești, îi disprețuiești…ci tu, prin tot ceea ce faci cu ei, îi ridici la noi și noi înțelegeri despre ei, despre tine, despre întreaga existență, pentru că îi faci să aibă o reală relație cu Dumnezeu.

Dacă tu, ca Părinte duhovnicesc, ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu vrei să îi faci pe ei după chipul tău, nu vrei să faci din ei niște fotografii ale tale…ci vrei să aibă o relație reală și veșnică cu Dumnezeu.

Pentru că tu mori mâine-poimâine, iar dacă ei nu au o reală relație cu Dumnezeu, nu devin niște oameni duhovnicești, adică niște ucenici veritabili, ci niște ratați eclesiali.

Ratații eclesiali nu au fost niciodată ucenici reali…ci doar niște închipuiți autentici.

Pentru că omul care crește, crește și tot crește în relația cu Dumnezeu, făcând ascultare față de un Părinte duhovnicesc, apoi de altul…și tot așa…nu crește „în aparență”, ci în realitate.

Iar cine crește…crește ca Sfânt al lui Dumnezeu și nu ca pălămidă a Bisericii.

Cine se ocupă de cancanuri toată ziua, de vânzări-cumpărări, de parvenire, de mâzgălirea valorilor și a principiilor, a crezurilor și a aspirațiilor celor credincioși, aceștia sunt cei care seamănă pălămidă, ciulini mulți în Biserică, aruncă gunoaie în frumusețea lui Dumnezeu, pentru că nu vor creștere…nicio creștere în slava Lui.

Sfinții cresc organic.

Se dezvoltă tainic, interior, cu harul lui Dumnezeu, iar intemperiile din jur și bucuriile din jur se răsfrâng, deopotrivă, asupra lor.

Putem să dăm o mână de ajutor Sfinților lui Dumnezeu…sau putem să îi îmbrâncim să cadă în prăpastie.

Și, adesea, cei care le-au făcut de petrecanie la Sfinți…care i-au ajutat să moară ca niște câini, ca niște gunoaie ale societății…sfârșesc într-o amară și neagră durere.

Așa că, iubiții mei, virtutea e bună tot timpul, și când te văd și când nu te văd oamenii, după cum și pocăința e bună tot timpul, pentru că și ea trebuie făcută și când te văd…și când nu te văd oamenii că te pocăiești!

Dacă vreți să faceți ceva bun pentru alții, faceți cu toată inima! Pentru că veți face și pentru voi, în cele din urmă.

Dacă vreți să dăruiți, dăruiți-vă cu totul!

Dacă vreți să vă schimbați, atunci schimbați-vă pe deplin, cu totul, la minte și la inimă, la acțiuni și la interese!

Schimbările se văd, schimbările sunt binecuvântate de Dumnezeu, schimbările ne eliberează pas cu pas.

Ca să fim liberi, trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze de patimile noastre pas cu pas.

Pentru că a Lui e toată schimbarea, înțelepciunea și sfințenia, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Nervi, interese, post și date suplimentare

  • Nervii de București sunt diverși, sunt pragmatici și se țin scai de om.
  • Paul Goma e „refugiat politic” până în 2014 pentru statul francez. Iar statul român, se pare, nu are „niciun interes ca Paul Goma să revină în România. Aşa cum nu au niciun interes ca Paul Goma să meargă în Basarabia”.
  • Postul Nașterii Domnului este „un post mai uşor din punct de vedere alimentar, dar care îşi atinge scopul dacă este completat cu o lucrare duhovnicească adecvată”.
  • Date despre cei care sunt înmormântați în cimitirul Bellu din București.
  • La 1 decembrie [2013] se împlinesc 95 de ani de când s-a înfăptuit Unirea şi s-a născut România Mare. Cel mai mare vis al românilor”.
  • NSA recurge la metoda aflării “vulnerabilităților personale pentru a distruge credibilitatea, reputația și autoritatea unor personalități”.
  • Acatistul Fericitului Porfirie Kavsokalivitul († 2 decembrie).
  • amintirea unei copilării fericite este o sursă de putere şi energie pentru întreaga viaţă”
  • Bendeac e unul dintre cei mai buni și cei mai tehnici actori apăruți în ultimii 20 de ani. are o ambiție incredibilă de a munci el cu el, are talent și are puterea de a se implica pînă la ultima celulă a corpului lui într-un rol”.
  • Se știa de atunci acest lucru. Care? Acesta: „O dezvăluire uimitoare a televiziunii britanice dovedeşte faptul că, deşi preotul o agresase pe tânără, aceasta a decedat din cauza celor 6 injecţii cu adrenalină făcute în timp ce era transportată cu ambulanţa la spital. Raportul medico-legal întocmit după deshumarea trupului Irinei Corogeanu arată că aceasta ar fi murit din vina medicilor”.
  • Cine însă îi dă înapoi preoția…și monahismul și anii pierduți în pușcărie Părintelui Daniel Corogeanu și Maicilor dimpreună cu el? Tot la fel, cine ne va desființa deficitul de imagine făcut de campaniile anti-ortodoxe?
  • De la Mircea Dinescu am aflat cum se numește trompetistul, cu sau fără cocoș, de la Gaudeamus: Paul Daian. Și poetul Daian i-a spus lui Dinescu recent: „Dinescule, Dinescule, ai ajuns la bătrînețe negustor de piei de cloșcă. Vrei să supraviețuiești și tu în lumea asta de căcat. Dacă te împușcau ăia la revoluție, erai acum în locul cartofului ăluia tras în țeapă din fața CC-ului și te sorcovea lumea ca pe un erou. Ai uitat, bre, că revoluțiile își mănîncă copiii? Mare prost ai fost că n-ai murit la timp…”.
  • Însă nu revoluțiile își mănâncă copiii…ci impostorii profitori ai revoluțiilor se înfig la bani în locul participanților la revoluții.
  • De la găinușă…la „puicuță”.
  • Extremismul de orice timp este o problemă pe un interval de timp nedeterminat. Pentru că el produce noi și noi excrescențe neașteptate…care viciază profund o instituție sau o societate.

Page 1 of 17

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno