După acest grupaj de arte poetice, care fac introducerea primului volum postbelic, Botta continua cu o altă serie de poeme ce rețin atenția printr-o temă comună: evenimentul foarte dureros, pentru el, al morții fratelui său, Dan Botta.

Meditațiile despre moarte și despre condiția umană nu au lipsit niciodată din versurile sale – dimpotrivă, constituie un fond ideatic aproape permanent – însă un astfel de prilej dramatic le revigorează.

Poezia lui Emil Botta e prin excelență un exemplu de lirică ce se structurează ca un univers interior. La el pădurile, stelele, mierlele, incursiunile eroice de tip medieval, evocarea poeziei românești și universale etc…toate sunt reunite într-un spațiu interior al înțelegerii și al simțirii.

Poetul recurge la o sinteză prin juxtapunere, în care elementele constitutive ale acestui univers poetic lăuntric își păstrează fiecare, în bună măsură, trăsăturile fizionomiei originare. Chiar dacă sunt evocate eliptic sau simbolic, adică poetic.

Dar aceste elemente defilează pe un câmp poetic, care e o imensă scenă, cu niște personaje în care se deghizează sentimentele și gândirea poetului.

Nu e o strategie poetică nouă, o utilizase și Eminescu, făcând din personajele sale actori care să înfățișeze un dialog al gândurilor sau o polemică de idei.

La Botta, în schimb, rolul de personaje îl primesc mult mai multe elemente poetice, inclusive cele pastișate din poezia lui Eminescu.

Deși e adevărat că, încă de la Eminescu, elementele cosmice, spre exemplu, nu mai făceau doar figurație, ci erau adevărați actori într-un dialog sau comunicare cosmică mult mai extinsă (și care, de fapt, pe cât pare de modernă, pe atât de arhaică era, fiind ultraprezentă în literature bizantină și românească veche).

La Botta, așadar, se desfășoară un teatru modern, cu personaje inedite, cu scene care destructurează formula clasică a teatrului.

Acest tip de poezie dramatică (în ambele sensuri ale caracterizării) îl individualizează foarte mult pe Emil Botta între poeții români moderni și face dificilă receptarea și definirea esenței sale.

Nu e o poezie filosofică, după cum nici a lui Eminescu nu era, în sensul de a susține un sistem filosofic. Pentru că filosofia lor se manifestă într-un mod tradițional bizantin și românesc: ca animare a unor dezbateri interioare esențiale, care vizează parcursul existențial uman și tot sensul vieții.

Literatura bizantină și postbizantină a respins tragedia antică și reprezentația clasică, dar nu a anulat conflictul interior de idei, nici scena conștiinței ca un teatru al dezbaterilor de cea mai mare gravitate.

Astfel, sentimentul morții îi apare lui Botta, în poemul Împresurarea, ca un copac ce a crescut în mijlocul odăii (sufletului) și pe care nu poate să îl taie, pentru că îl asaltează o pădure se simțiri:

La violență,
cu violență răspund copacii,
seniori, juniori, fac un grup,
totul acela, pădurea.

Ce credeți?
Ce s-a întâmplat acum, în Iulie.
Crește copacul colea
în odaia-mi pustie,
crește o făclie gălbuie,
cu frunze ca focuri gălbii.

Dar mie nu copac,
ci Teroarea, un monstru
îmi pare.

Cine îl vede exclamă:
Ciudat! De ce nu te scalzi
în apele-i dulci,
în dulcea sa umbră?

Oaza-i aici! Hic Rhodos, hic salta![1]
Sau: Pedante,
ce nu scrii un hai-kai[2],
în buna ta japoneză,
un hai-kai
despre umé[3] și mumé[4],
adică despre copaci?

Și mă privește a milă zâmbind
oratorul.

Eu am vrut să-l tai,
să-l retez, copacul,
cu foarfeca mică.

Dar copacul gălbui,
învolburat, mă lovi.

Și, ca în cele mai aprinse imaginații,
în ajutor i-au sărit sute,
leghioane, centurii,
silvestre oștiri,
toată suflarea,
toată pădurea.

Și iată-mă, ia, silit de nevoi,
să îndur un asediu,
împresurarea,
aici, în odaie.

E și o realitate duhovnicească cea la care se referă Botta, pe lângă cea elegiac-livrescă. Pentru că lupta interioară cu un sentiment sau cu un gând este cât se poate de dificilă.

A vrea să tai gândul obsedant ca pe un copac, poate rezulta într-o…pădure de gânduri, care te asaltează.

Ceea ce pare un joc de cuvinte și de imagini la Botta, o joacă erudită cu referințe livrești diverse, ascunde un impas psihologic și spiritual dramatic.

Ambientalul poetic al acestei poezii poate părea excentric, cosmopolit, exotic.

Însă apelul la referințe culte implicând alte meridiane literare susține, în fapt, dezvoltarea unui traiect ideatic tradițional, chiar a unei problematici spirituale care apare simptomatic în pagini, vechi sau moderne, care au (într-o măsură mai mare sau mai mică) relevanță ascetico-mistică.

Poezia lui Botta pornește mereu de la național spre universal.

Universalul este, mai mult, invitat să devină…autohton. Pentru că oricum se metamorfozează atunci când intră în tezaurul de cultură personal.

Problema împrumuturilor care își pierd din semnificațiile originale, pentru a primi altele, atunci când sunt circumscrise altui spațiu spiritual și de gândire, a fost, de altfel, enunțată deja, de multă vreme.


[1] În latină: Aici Rhodos, aici jocul/ dansul!

Did you like this? Share it: