Istorie 4. 41

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

În aceeași pagină citată anterior, autorul vorbește despre ateism ca despre o ideologie născută din „credința devenită ideologie”[1]. Și credința ideologizată produce „masificare somnolentă” a Bisericii, „adeziune oarbă” la modul ei de a fi și „activism monocolor”[2] sau, ceea ce se numește adesea, „asistență socială”.

Cărțile Tradiției sunt citite pentru „nevoia de soluție existențială”[3]. Însă autorul ajunge să disocieze, în mod fals-pietist, calea de adevăr, spunând: „căutătorul nu caută…o idee, un adevăr logic, ci o cale, o indicație de conduită, un sens de viață”[4].

Dar de când sensul vieții nu are…logică, nu are adevăr, nu are împlinire? De când conduita de viață, viața omului, e o gaură neagră a gândirii?

În aceeași pagină, autorul îl citează pe Hegel cu filosofia „nu are voie să fie consolatoare”[5]. Însă filosofia nu e doar nevoie de consolare…ci, în primul rând, îndreptățire de sine. Autorul de cărți filosofice tocmai de aceea scrie: pentru ca să își justifice preeminența privirii sale asupra lumii în comparație cu alții.

El își subliniază cu putere diferența de opinie și consolarea/ alinarea lui e aceea că perspectiva sa asupra lumii, a omului și a lui Dumnezeu o crede o eliberare de neștiință pentru ceilalți. El are conștiința că îi ajută pe ceilalți să se vadă mai bine și împlinirea lui constă în aceea ca alții să-i trăiască gândirea, raportarea la viață.

În pagina 219, Andrei Pleșu dovedește că are o perspectivă epidermică, școlărească asupra a două personaje imense ale literaturii: Don Quijote și Emma Bovary. Și dacă la marile personaje ești școlar…intelectualitatea ta este o formă de negare sistematică a profunzimilor.

În cuvintele sale: ambele personaje „păcătuiesc tocmai prin pornirea lor nesăbuită de a „aplica” ceea ce au citit, ștergând, astfel, limitele dintre realitate și ficțiune”[6].

Remarca sa e ca inepta zicere a elevului de liceu: „nu vreau să citesc mult…ca să nu înnebunesc ca Eminescu”. Tocmai de aceea, dacă te duci la un psihiatru, care nici el nu are toți boii acasă, poți să ai mari probleme „de interpretare” pe premisa că…citești și scrii mult. Pentru că atât de mult sunt străini oamenii comuni de scris, citit, gândit și inventat…încât aceste activități par adevărate semne de „nebunie”.

Așa și cu domnul Pleșu acum: a interpreta pe Don Quijote și pe Emma Bovary într-o liniaritate calpă, fără profunde și complicate raportări interioare la realitate, prin prisma cărora au acționat într-un mod insular și nu într-altul, comun și frecvent regăsibil, înseamnă a transforma psihologia de geniu într-o exprimare mucoasă a realității.

De aceea, așa cum am spus-o anterior în mai multe feluri, nu mă miră receptarea de suprafață a parabolelor Domnului și a problematicii religioase în general de către Prof. Andrei Pleșu. Oamenii vorbesc din interiorul și pe măsura experienței lor. Iar dacă a sa e redusă în domeniul teologic cât și în experiența mistică și existențială ca atare, nu ne-ar fi putut da lucruri „mai presus” de sine.

Tot în p. 219, autorul afirmă că „nu orice text trebuie să devină regulă de comportament”. De ce nu?

Pentru că atunci când vorbim despre comportament uman nu vorbim doar despre acțiuni vizibile, grosiere, ci, în mod masiv, despre acțiuni interioare, nevăzute pentru mulți.

Eu pot citi filosofie, teologie, literatură de orice fel, ziare și reviste de tot felul, bloguri și diverse canale de comunicare și mă pot comporta după cum învăț acolo. Sau pe baza lucrurilor pe care le înțeleg din ceea ce citesc.

Dar dacă eu învăț tot felul de ritualuri, de acțiuni și de moduri de comunicare de la alții, a mă comporta pe măsura lor nu înseamnă, în mod neapărat, a le aplica la vedere…ci a mă raporta interior, cu cei care le practică, în mod propriu acelora.

Dacă știu teologie budistă sau baptistă, când mă întâlnesc cu un reprezentant al lor…știu să mă comport interior și exterior ca ei…dar fără să le-o arăt. Ei pot deduce, din ceea ce las să se înțeleagă…că le știu modul de-a fi și de a se manifesta.

Fiindcă eu pot să mă manifest oricând ca alții, dacă i-am înțeles…dar mă pot exprima și numai la nivel lingvistic despre ceea ce știu.

În aceeași pagină, Pleșu afirmă că „singurul teritoriu în care aspirația „bovarică” se justifică e teritoriul căutării spirituale”[7].

În asceza ortodoxă, bovarismul poartă numele de acedie. Adică e plictiseala enormă, pe motiv de lene și inactivitate, în care îți place să cochetezi cu tot felul de năluciri „dulci” și periculoase.

Mai pe scurt: bovarismul e foarte impropriu vieții spirituale, pentru că viața spirituală e plină de dinamism, de proiecte în derulare, de frumusețe interioară și de împlinire de sine.

Însă, conform „datelor pieței”, adică ale realității brute, ortodocșii, se pare, au o mare „evlavie” la acedie, adică la pierderea timpului în stil mare. Le place să piardă…să se piardă în „idei mari” despre ei, dar nu pot să pună pe masă…multe lucruri duse la capăt.

De aceea ne e mai ușor să facem pelerinaje sau mitinguri decât să scriem, să ne batem cu pumnul în piept că suntem ortodocși dar Sfinții Părinți stau în colecții teologice numai la catolici și protestanți și noi îi traducem de acolo, să zidim Biserici, că Bisericile nu le facem noi ci doar le plătim…decât să arătăm că suntem biserici ale lui Dumnezeu, care putem da mărturie, în tomuri multe, despre realitatea divino-umană a credinței și a vieții noastre cu Dumnezeu.

Din acest motiv…nu putem „să-l continuăm” pe Părintele Stăniloae, pentru că nu ne formăm interior pentru lucruri mari…ci doar pentru „umilința” inactivității.