Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

Fapta ca temelie[1].  Însă Hristos Dumnezeu nu a părăsit niciodată „construcția dogmatică” pentru „a urca muntele dur al întrupării ei”[2], ci a fost și una și alta în același timp.

Dar e adevărată afirmația, cum că „fapta meritorie e afirmarea unității și a unicității tale”[3]. E o participare integrală[4] la acțiunea ascetică.

Într-o butadă din p. 223, autorul consideră că ar putea să existe o comunitate ortodoxă cuviincioasă, care să fie, în același timp, neglijentă din punct de vedere liturgic. Însă cuviința ortodoxă, în Biserică, se manifestă, în primul rând, ca atenție la slujbe și ca bucurie pentru comuniune.

Sunt de acord și cu afirmația: „ritualismul abundent nu poate compensa…impuritatea unei vieți smintite”[5]. Ritualismul abundent te face și mai fariseu, dacă una e slujba ta și alta e viața ta.

Nu trebuie doar să facem ci să facem bine[6]. Iar „activismul temerar e la fel de neproductiv ca și inacțiunea[7]. Un mare adevăr e și afirmația: „discursul hristic nu e niciodată liniar, monoton, previzibil”[8].

Tocmai de aceea interpretarea cuvintelor Domnului e nesfârșită, pentru că revelația Sa este un abis fără fund. Oricine începe să înțeleagă cu adevărat cuvintele Lui ajunge să constate că se scufundă într-un ocean nesfârșit de înțelegeri.

Însă în p. 226-227, deși apelează la comentariile altora, autorul își arată indisponibilitatea pentru subtilitățile exegetice. Nu-i plac exegezele istoriciste și nici cele duhovnicești ci doar cele pragmatice.

Numai că, atunci când vrei să faci studii serioase pe Scriptură și Părinți trebuie să îmbini tot felul de abordări în munca ta de cercetare. Căci „liniaritatea, monotonia și previzibilitatea”, ca să îl citez pe autor, nu au de-a face cu cunoașterea teologică.

Dar pentru că exclude exegezele întregitoare, autorul își unidimensionează perspectiva. Pasajul extins la care mă refer (p. 227): (imagine-text).

„Prostia e riscantă[9], ne spune autorul.

Dar tot la fel de riscantă e și cunoașterea pe sfert și presupunerea că știi totul. Din această presupunere îngâmfată, mulți veleitari se consideră teologi…dacă au frunzărit câteva cărți de teologie.

Însă teologii nu se ocupă doar de probleme disparate, contextuale ci de întregul revelației și al gândirii teologice. Și pot să îl explice în mod organic, din interior și cu lux de amănunte, pentru că teologia e una cu viața lor. Ceea ce veleitarii nu pot să facă.

În p. 230, Andrei Pleșu ne reamintește, pentru a nu știu câta oară, că nu e teolog și nici mistic. Pentru că, în definiția pe care o dă contemplației, el spune: „contemplativitatea nu e o monomanie intelectuală, ci un mod de a adulmeca „urma” adevărului, înainte de-a porni, efectiv, spre el”[10].

Dacă nu ar fi urmat citarea din Sfântul Maxim Mărturisitorul, aș fi considerat că autorul se referă la ce numește contemplație un poet sau un pictor. Căci, pentru un pictor, a contempla trupul unei femei, pentru a-l picta, înseamnă a adulmeca liniile ei de forță, pe care trebuie să le pună pe pânză. Iar pentru un poet, a adulmeca o idee sau o realitate poetică înseamnă a se angaja în starea de a o scrie. A mirosi modul cum trebuie să scrie un anume sentiment, o anumită stare, un anume fapt de viață…

Însă, pentru un teolog plin de sfințenie, a contempla înseamnă a vedea mulțime de înțelegeri, prin umplerea lui de către slava lui Dumnezeu, din privirea atentă a unui text sau a unui om sau a unei situații sau a unei priveliști anume.

Domnul Andrei Pleșu, dacă era teolog contemplativ, avea mare nevoie acum, la înțelegerea parabolelor Domnului, de umpleri ale sale cu har, pentru ca să înțeleagă…ce niciun alt Sfânt Părinte al Bisericii, până la el, nu a înțeles. Căci dacă omul e unic și iluminările de la Dumnezeu sunt pe măsura unicității lui, atunci Pleșu ar fi trebuit să scrie, pe măsura contemplării sale, adevăruri despre Scriptură.

Dar pentru autor, contemplația dumnezeiască nu e un teren al găsirii de sensuri sau, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, de rațiuni ale lucrurilor, care, deși sunt multe, ele sunt unitare, pentru că vin și se întorc la Dumnezeu, Care ni le-a împărtășit…ci este un preambul al cunoașterii.

Și afirmă acest neadevăr, pentru că dumnealui nu știe ce e contemplația teologică și, mai ales, când ajunge cineva la contemplație. Pentru că adevărata contemplație vine după ce ai avut vederi mistice, adică extaze. Numai după ce te curățești de patimi în mod real și ai primele vederi dumnezeiești, iar întreaga ta ființă este umplută de slava lui Dumnezeu și de dorul pentru a împlini toată virtutea dumnezeiască, tocmai atunci începi să ai înțelegeri din ce în ce mai profunde în materie de cunoaștere teologică.

Iar cărțile Sfinților Părinți, cel mai adesea, au fost scrise în această fază a sfințirii lor: când ei avuseseră deja vederi mistice și începuseră să le înțeleagă întru câtva și au devenit oameni duhovnicești din oameni sufletești (care apelau doar la modul lor omenesc, redus, de înțelegere) și care au fost atrași de Dumnezeu, pas cu pas, spre înțelegeri din ce în ce mai suple și mai sfinte.

Acesta e și motivul pentru care mulți îi înțeleg distorsionat pe Sfinți: pentru că gândesc cuvintele lor, experiența lor, destăinuirile lor, cu mintea unui om sufletesc/ intelectual, care crede că teologia se reduce la filologie. Însă, dacă le urmezi Sfinților, pe singura cale a îndumnezeirii, în Biserica Ortodoxă, vei înțelege pe deplin faptul, că scrierile și înțelegerile lor sunt din experiențe extatice și din luminări dumnezeiești și că Dumnezeu dăruie aceste lucruri tuturor celor care se sfințesc cu adevărat.

Mai concis: dacă nu le înțelegem din lăuntru…adică din propria noastră experiență duhovnicească…atunci batem câmpii în materie de înțelegere a Sfinților. Și spunem prostii din neștiință…nu pentru că am fi rău intenționați.

Tot în p. 230, autorul îl citează pe Părintele Andrei Scrima cu afirmația: „trebuie să acționăm…ca niște contemplativi și să practicăm contemplația ca niște oameni activi”. Mai întâi de toate, trebuie să fim contemplativi, așa cum am spus mai sus: în urma curățirii noastre de patimi și a unor vederi mistice pe care le-am trăit.

După ce vom fi contemplativi…vom înțelege că acțiunea are altă relevanță pentru un contemplativ. Și că acțiune, înseamnă, pentru fiecare contemplativ în parte…altceva.

Dacă un contemplativ are harisma cuvântului și a scrisului, pentru el acțiune înseamnă a scrie și a predica și nu a ridica Biserici de zid.

Dacă un contemplativ e plin de harisma iubirii de oameni, poate opta pentru a-i ajuta într-un anume fel, pragmatic sau prin a se retrage cu totul din lume și a-i ajuta prin nevoința și rugăciunile sale cele sfinte.

Așa că, pentru prima parte a afirmației Părintelui Scrima (trebuie să acționăm…ca niște contemplativi), trebuie să fim mai întâi contemplativi…și apoi vedem noi cum acționăm…Pe când, pentru a doua parte a afirmației (să practicăm contemplația ca niște oameni activi), trebuie să ai „multă dexteritate”. E ca și cum i-aș recomanda unui om să scrie un roman…în timp ce merge pe bicicletă.

Dacă credeți că sunteți în stare să scrieți un roman în timp ce mergeți pe bicicletă sau în timp ce faceți baie în cadă sau în timp ce stați în cap…atunci contemplația poate fi „practicată” în timp ce șofăm, construim case, ridicăm poduri, facem copii…

De aceea, niște monahi, care se numesc isihaști sau sihaștri la noi, încep începutul cu retragerea simțurilor și a trupului din lume și cu liniștirea. Și cu zeci, sute, mii de rugăciuni ale lui Iisus într-o zi. Alături de foarte multe fapte ascetice, liturgice și mistice, aceștia ajung pas cu pas la curățirea lor de patimi, la vederi dumnezeiești, la contemplări imense ale Scripturii și ale creației, la umpleri copleșitoare, transfiguratoare ale ființei lor de către har.

Unii ca aceștia pot să practice contemplația și rugăciunea ca niște oameni activi, pentru că sunt plini de har și de simțiri și înțelegeri sfinte. Dar cei care presupun că sunt „contemplativi”, pentru că sunt ei „mai visători” din fire sau „mai poetici” sau „mai filosofi”, nu pot să fie „activi” și „contemplativi” la locul de muncă. Pot să fie doar inadaptați și lamentabili

În p. 231, autorul afirmă că „actul sporește înțelegerea. Pe de altă parte, sunt lucruri pe care nu le înțelegi decât în măsura în care le faci”. De aici și activismul sau experimentalismul multora, care cred că vor înțelege un lucru…dacă îl vor face.

Adolescenții vor să facă sex cât mai repede…pentru că sunt ideologizați cu lozinca, cum că actul sexual e „cea mai mare experiență a omului”. Și ei vor să aibă „cea mai mare experiență” cât mai repede…motiv pentru care mulți sunt dezamăgiți de „cea mai mare experiență”, făcută la repezeală și cu cine nu trebuie.

Satanismul pare o metodă „rapidă” de „a acumula puteri”, „forțe”, „autoritate”.

Drogul „te exportă” într-o altă lume, mult „mai democratică” decât cea de față.

Alcoolul e uitarea în care ne aruncăm.

Banii sunt „atotputernicia”, care pare „să ne salveze” de toate lucrurile.

Numai că există lucruri pe care nu le poți afla acționând. Au existat mulți asceți, care n-au devenit niciodată mistici, pentru că au considerat că asceza, munca lor cu patimile, e „ultima școală” a Ortodoxiei.

Însă asceza e liceul sfințeniei. Asceza e pentru reîntoarcerea la firescul omului, la echilibru…și înseamnă așteptarea coborârii lui Dumnezeu la noi. Iar Dumnezeu coboară la noi odată cu primul extaz…și cu următoarele…

Dacă Dumnezeu nu coboară la ascet, la cel care se nevoiește, el nu devine niciodată mistic. Ascetul devine mistic (adică posesor de cunoașteri dumnezeiești, care nu sunt rezultatul muncii lui ci al revelării lui Dumnezeu în viața lui) odată cu primul extaz.

Iar cel care nu are vederi mistice, acela nu poate contempla rațiunile lui Dumnezeu din creație și din cărțile Lui și nici nu se poate îndumnezei, adică transfigura la nivelul persoanei lui; în sufletul și în trupul lui.

Pentru ca să intri la facultatea sfințeniei trebuie să ai măcar un extaz, pentru ca să știi diferența între ce poți înțelege cu mintea ta…și ce nu poți înțelege niciodată, dacă Dumnezeu nu ți le revelează.

În viața practică, specializarea în ceva…înseamnă a cunoaște ceva în mod real, pragmatic. În teologie însă, a cunoaște ceva real înseamnă a primi revelații de la Dumnezeu. Citirile teologice și presupunerile în materie de experiență mistică sunt grădinița Ortodoxiei. Cu ele începi, că așa e începutul, dar nu termini cu ele. Dacă ele sunt începutul și sfârșitul…ai doar „o foarte bună părere despre tine însuți” dar nu o reală experiență teologică și duhovnicească.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 220.

[2] Idem, p. 221.

[3] Idem, p. 222.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 224.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 225-226.

[8] Idem, p. 226.

[9] Idem, p. 228.

[10] Idem, p. 230.

Did you like this? Share it: