Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 4 noiembrie 2013

Biblioteca e locul unde cărțile rămân ca să vorbească despre tine

Î.P.S. Laurențiu Streza, Jürgen Henkel, Gheorghe F. Anghelescu (Editori/ Herausgeber), Dumitru Stăniloae (1903-1993). Teologie românească de dimensiune europeană/ Rumänische Theologie von europäischer Dimension, Ed. Schiller, Sibiu, 2008, 292 p.

*

E vorba despre referatele, din 2006, de la Sâmbăta de sus. Simpozionul ecumenic dedicat Părintelui Stăniloae, din data de 20-23 iulie 2006.

Primul referat e cel al PFP Daniel Ciobotea: Teologia – știința mântuirii și a vieții veșnice în gândirea Părintelui Stăniloae, p. 22-29.

„Teologia ca explicitare a planului lui Dumnezeu de mântuire și îndumnezeire a omului în Hristos va fi totdeauna o teologie apostolică, în sensul de permanent misionară”, p. 29.

ÎPS Laurențiu Streza: Elemente de teologie liturgică în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, p. 32-41.

„Participarea credinciosului la viața liturgică a Bisericii implică excluderea izolării și a subevaluării aspectului comunitar”, p. 36.

ÎPS Teodosie Petrescu: Teologia Părintelui Stăniloae conduce la comuniune, p. 43-46.

Teologia sa e una „filocalică”, p. 43.

„Ca teologie a darului și a dorului, opera Părintelui Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulțumire pe care el, personal, o aduce lui Dumnezeu, cât și ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocșii, lumii întregi”, p. 45.

Părintele Profesor Dumitru Popescu: Viața și opera părintelui Dumitru Stăniloae, p. 68-77.

„Păcatul individualismului ne împiedică să înțelegem deplinătatea iubirii și a unității Sfintei Treimi, întemeiate pe intersubiectivitatea sau prezența interioară a unei persoane în altă persoană”, p. 71.

Pr. Lect. Dr. Nicolae Moșoiu, Trei sinteze teologice în Ortodoxia contemporană și modernitatea lor, p. 144-166.

Lucrarea sa doctorală: Dezvoltarea teologică în Tradiție. Viziunea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae – Sinteze teologice moderne și contextul lor, Ed. Paralela 45, 2000, ed. a II-a, 2002, 328 p.

Sintagma „forma Bisericii”, p. 150. La care s-a referit și în cadrul congresului Stăniloae 2013.

Părintele Stăniloae a vorbit mult despre „Biserica deplină” pentru că a vrut „să elimine orice urmă de relativizare doctrinară”, p. 163.

Dr. Maciej Bielawski, Viziunea filocalică asupra lumii în teologia lui Dumitru Stăniloae, p. 238-244. În care își exprimă dorința unei cărți hristologico-antropologice pornind de la teologia lui Stăniloae, p. 244.

***

donatie Raduca

Părintele Profesor Vasile Răducă a donat bibliotecii FTO, potrivit unei însemnări făcute pe carte: André Scrima, Funcția critică a credinței, cu pref., trad. din fr., note și îngrijire a vol. de Anca Manolache, Ed. Humanitas, București, 2011, 304 p.

Cineva a citit-o cu creionul în mână…și a făcut multiple însemnări pe ea.

Cele finale, cu indicarea paginilor, demonstrează faptul că a fost citită de cineva care îmi seamănă în materie de note pe cărți. Dar care și folosește notele de subsol (sper) la greu în articolele și cărțile sale.

Căci „amintirile din copilărie” se fac mai repede…decât cărțile cu multe referințe infrapaginale.

***

†Visarion, Episcopul Tulcii, Învățătura mariologică a Sfântului Nicolae Cabasila în spiritualitatea ortodoxă a secolului al XIV-lea, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 406 p. Teza sa doctorală, făcută sub îndrumarea Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., cf. p. 5.

Teza e formată din trei părți: o parte istorică, alta teologică și alta teologico-polemică. Partea polemică începe în p. 211. Și se discută ereziile mariologice ale romano-catolicismului.

Despre două cărți ale Părintelui Profesor Sterea Tache

Pr. Dr. Sterea Tache, Mântuitorul Hristos și Biserica. Prelegeri de teologie dogmatică, Ed. Sigma, București, 2006, 337 p.

 ***

Căderea omului este „rezultatul exclusiv al faptei lui Adam”, p. 4.

„procesul de corupere…duce la moarte”, p. 9

Moartea este o „stare de anormalitate a firii”, p. 10

„Proorociile mesianice atestă prezența și lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament, care pregătea astfel venirea Lui în trup”, p. 17.

Păcatul a adus stricăciunea și moartea, p. 37.

Păcatul a adus lipsa de raționalitate omului, p. 38.

„întruparea [Cuvântului] este sinonimă cu redescoperirea semnificației originare a creației. Evenimentul Hristos este eveniment cosmic, fiindcă El este Logosul, deci agentul creației, dar și fiindcă este om, pentru că omul este „microcosmos””, p. 43.

„Întruparea Mântuitorului nu produce schimbări în Treime”, p. 45.

„Biserica a evitat cu fermitate adaptarea Revelației la nevoile culturale și spirituale ale diverselor perioade istorice”, p. 87.

„Persoana și lucrarea nu pot fi nici împărțite, nici separate. Prin învățăturile și faptele Sale mântuitoare în Biserică, este prezentă și lucrarea și Persoana Sa până la sfârșitul chipului actual al lumii și dincolo de acest sfârșit”, p. 88-89

Coborârea Sa la Iad: I Petr. 3, 18-19; Efes. 4, 9-10, Apoc. 1, 18, p. 101.

„Învierea Mântuitorului este strâns legată de coborârea la Iad. El învinge puterea iadului pentru că este Dumnezeu”, p. 104.

Se observă peste tot, că în mod fundamental, Părintele Tache e tributar teologiei Părintelui Stăniloae în modul cum tratează problematicile. Dar, cel mai adesea, nu are poziții elaborate, cercetate personal, în ceea ce privește temele abordate.

În capitolul pogorârii la Iad (p. 101-104) nu s-a referit deloc la problema marcantă a demersului: pe cine a scos Domnul din Iad.

În capitolul dedicat învierii Domnului (p. 104-110) s-a referit la pnevmatizarea trupului Domnului tangențial, fără să detalieze problema și s-a axat doar pe explicarea consecințelor învierii Sale.

„Conform datelor Noului Testament este greșită opinia că învierea și înălțarea coincid sau se identifică”, p. 112.

„lucrarea Mântuitorului Hristos nu poate fi separată de lucrarea Duhului Sfânt sau de cea a Tatălui”, p. 116.

starea de mântuire echivalează cu apartenența la Biserică”, p. 120

„Succesiunea apostolică a harului nu înseamnă că acesta vine numai din trecut. […] Apostolicitatea unește…trecutul cu prezentul. Odată cu succesiunea harului primim și succesiunea credinței în integritatea ei”, p. 133.

„Mântuitorul Hristos este Cel care iartă, pentru că El este Cel care primește mărturisirea. Pentru acest motiv, în actul spovedaniei nu au ce căuta atât rușinea, cât și teama”, p. 270. Dar rușinea și teama există  la Spovedanie pentru că există conștiința păcatului cât și multiplele slăbiciuni ale preotului.

„Ierarhia bisericească este o moștenire apostolică, iar odată cu funcția, aceasta a moștenit și adevărul”, p. 282. Frază care are la bază, cf. n. 536, p. 282, pe Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, IV, 26, 5.

Cartea începe cu persoana lui Hristos și se termină cu Sfântul Maslu. Are 7 capitole mari. Primul: Preliminarii (p. 3-30), al doilea: Persoana Mântuitorului Hristos și Revelația divină (p. 31-87), al 3-lea: Iisus Hristos și lucrarea Lui mântuitoare (p. 88-115).

Din p. 116 încep capitolele eclesiologico-soteriologice.

Al 4-lea. Întemeierea și constituția Bisericii (p. 116-157), cap. 5. Însușirea mântuirii în Biserică (p. 158-191), cap. 6. Sfintele Taine în general (p. 192-203), cap. 7: Sfinte Taine în special (p. 204-332).

Cartea e un curs pentru studenți, cu așteptări minore la nivel de instrucție.

 ***

Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică și Simbolică, Volumul 1, Ed. IBMBOR, București, 2003, 303 p.

 *

Prefața e făcută de Părintele Dumitru Popescu (p. 5-6), pe când autorul era conferențiar (p. 5).

„experiența duhovnicească…trebuie să stea la baza adevăratei teologii, animată de dorința de a contribui la desăvârșirea spirituală și morală a credincioșilor în Hristos și Biserică”, p. 6.

 *

Primul capitol al cărții: Revelația dumnezeiască (p. 7-16). Apoi despre Scriptură și Tradiție (p. 17-32). Cunoașterea lui Dumnezeu începând cu p. 33. De la p. 47: ființa lui Dumnezeu și energiile necreate.

Discută teologia trinitară a Sfântului Grigorie Palama (p. 50-55) doar pe baza ed. Scripta 1993 și a traducerii Părintelui Răducă la Lossky. La fel, autorul vorbește despre sofiologia lui Bulgakov (p. 55-56) fără să citeze din Bulgakov. Citarea sa e din manualul lui Chițescu.

Atributele dumnezeiești: p. 57-96. Despre Sfânta Treime: p. 97-147.

În Bibliografia patristică, de la final, p. 295-298, deși a citat de mai multe ori din Dogmatica Sfântului Iustin Popovici[1], Sfântul Iustin nu se află printre autoritățile patristice dar se află Thoma de Aquino, cu Summa theologiae, ed. Științifică, București, 1997. La fel, deși a citat Împotriva ereziilor, a Sfântului Irineu a Lyonului, ea nu apare și în bibliografia de la final de volum.

Despre creație de la p. 148.

Bunătatea lui Dumnezeu e motivul creației, p. 171.

După crearea lumii nevăzute și a celei văzute (p. 185-220) și după teologia despre om (p. 221-281), volumul se încheie cu providența dumnezeiască (p. 293).


[1] Prima citare e în n. 3 a cărții, p. 9, în mod incomplet: Père Justin Popovitch, Philosophie Orthodoxe de la Vérité, tome I. Și cartea Sfântului Iustin nu apare la bibliografia de final a capitolului.

Surpriza monumentalității

Pr. Prof. Dr. George Remete

George Remete, Ființa și credința, vol. 1. Ideea de ființă, Ed. Academiei Române, București, 2012, 647 p.

Cartea e dedicată părinților săi, Vasile și Maria.

Remete dedicatie

Dar, ca și în Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Părintele Profesor George Remete insistă excesiv de mult pe ideea de ființă și mai puțin pe cea de persoană, caracteristică discursului teologic ortodox.

Însă ființa nu indică întotdeauna persoana, dar persoana presupune întotdeauna ființa. Ființă se poate folosi cu referire la realitatea omului sau a animalului sau a lucrului, pe când persoană nu poate fi decât omul, niciodată animalul sau lucrul.

Din Cuvântul înainte al cărții: „raportul dintre ființă și credință întemeiază și luminează existența”, p. 7.

„teologia nu este nici știință, nici umanism, ci devenirea întru Ființă. Astfel, pe de o parte, teologia cooperează necesar cu filosofia, căci rațiunea nu e opusul credinței și n-o exclude, ele nu sunt suplementare ci complementare; pe de altă parte, ele se opun, cum observă şi M. Heidegger. În condicio temporis, teologia colaborează cu filosofia; sub specie aeternitatis însă, o desființează și o pulverizează”, p. 8.

Problema ființei se impune ca primordială în filosofie”, p. 13. Iar autorul cercetează în această carte, în mod critic, elaborările filosofice despre ființă. Despre existența ei. Despre diferența dintre ființă și neființă etc.

„Lumea elină n-a cunoscut niciodată ideea Principiului existenței ca Libertate Absolută, adică Persoană absolută; de altfel ea n-a cunoscut în general ideea de persoană”, p. 72.

Monismul înseamnă…excluderea ideii de noutate reală în ființă, înseamnă că toată existența este necreată”, p. 109.

În p. 278 se termină cercetarea filosofică despre ființă. Concluziile (p. 279-281) relevă faptul că „ființa i se impune omului simultan ca act și potență, stabilitate și devenire, unu și multiplu”, p. 280.

Partea a doua a volumului de față poartă titlul: Înțelegerea teologică a existenței și începe odată cu p. 285.

Și în p. 286 autorul afirmă că „pentru teologie problema ființei nici nu există”.

„Persoana nu poate fi înțeleasă deplin decât teologic”, p. 322.

Și pledoaria autorului, foarte substanțială pe marginea persoanei, începând cu jumătatea cărții, îmi dă să înțeleg că a accentuat foarte mult ființa tocmai pentru a vorbi despre persoană în mod aplicat și profund.

„Exemplar pentru gândirea onto-teologică este Toma de Aquino”, p. 325. Pentru că, „gândirea lui Toma…este filosofie religioasă și nu teologie. Ea ne poate învăța autenticitatea filosofiei dar nu autenticitatea teologiei”, p. 325.

Ideea lui Toma de „actus purus” (ființare pură) este „o izbândă filosofică dar…un dezastru teologic, responsabil de toată „uitarea ființei” teologice, de la Scolastică, Renaștere, iluminism, raționalism, pietism, deism, panteism, ateism și indiferentism, până astăzi”, p. 326.

„Persoana înseamnă că ființa nu e reală decât dacă e noutate, imprevizibil creator sau capacitate de a fi mereu nouă, de a stabili mereu relații noi cu celălalt”, p. 330.

„Noi am mai adăuga că Dumnezeu ca persoană rămâne marea deosebire între filosofie și teologie. Filosofia „are și ea Dumnezeu”, numai că Dumnezeul filosofiei nu e Dumnezeul teologiei. Dumnezeul Cel adevărat, „Cel divin” (cum spunea Heidegger) nu e nici ființă, nici principiu, nici idee și nici cauză ci e Cel Viu, Dumnezeul părinților noșri, Pătimitorul din veșnicie și Împreună-suferindul nostru”, p. 339-340.

A iubi înseamnă a vedea pe cineva în unicitate, în absolut, în originar, adică a vedea Originarul”, p. 350.

Discuția despre Dumnezeul treimic începe odată cu p. 365. Iar „Dumnezeu poate fi Unu complex, Unu în Multiplu și Multiplu în Unu, pentru că – fiind unic ca esență și întreit ca persoane – Persoanele Divine nu contrazic unitatea ci o fac”, p. 366.

„persoana singuratică nu e persoană. Persoana e persoană numai prin altă persoană și cu ea”, p. 373.

„Principiul existenței nu este esența ci persoana. Martorii oculari ai gândirii păr. Stăniloae știu că toată teologia lui s-a concentrat de fapt într-un singur cuvânt, repetat obsesiv: „persoana, persoana, persoana!”, p. 383.

„Prin „egalitarismul” esență-persoane, noua onto-teologie vrea să „împace” sau să apropie teologia patristică de teologii occidentali cei mai receptivi. Dar în felul acesta se escamotează esențialul teologiei răsăritene, căci acesta a fost și rămâne fundamental personalistă. Cu toate încercările egalizatoare ale unor teologi occidentali (precum André de Halleux) sau răsăriteni (precum S.[ilviu] Rogobete și M.[ihail] Neamțu), de fapt teologia occidentală rămâne substanțialistă, precum cea răsăriteană rămâne personalistă”, p. 383.

„în Sfânta Treime principiul indiscutabil este Dumnezeu-Tatăl”, p. 387.

„Învățătura despre energiile divine necreate a rămas un specific al teologiei ortodoxe, căci Apusul creștin a respins-o”, p. 508.

„noțiunea de om – dacă există o proprietate a acestei noțiuni – înseamnă tocmai depășirea naturii: omul este ceea ce depășește natura, ființa ca depășire a naturii, sau ființa ca persoană”, p. 570.

Pasajul final al cărții (p. 632): „Pentru filosofie existența este ființa, pentru teologie existența este Dumnezeu. Nu e vorba numai de necesitatea logică a unui Principiu sau a Absolutului, ci e vorba că faptul existenței este absolut, că nu putem afirma și gândi nimic decât prin aceea că datul existenței este el însuși forță și pozitivitate absolută. La aceasta, teologia creștină adaugă faptul că, având experiența lumii ca donare și a persoanei ca absolut al ființei, Dumnezeu nu poate fi afirmat decât ca Persoană deplină, adică Iubire Originar sacrificială, adică Treime”.

*

După ce am citit, în mare, cartea de față, concluzia mea e următoarea: este, de departe, cea mai matură producție teologică a Părintelui Profesor George Remete și e scrisă în termenii capodoperei.

De la Canonul Ortodoxiei (vol. 1) încoace e prima carte de teologie dogmatică interdisciplinară, cu amplă inițiere filosofică, care creează acea dezbatere teologică autentică, actualizată, pe care Părintele Stăniloae ne-a lăsat-o drept dorință testamentară.

Autorul m-a surprins și m-a bucurat deopotrivă prin realizarea sa editorială. Fapt pentru care îi datorez mulțumirea mea profundă, pentru acele câteva adevăruri spuse atât de direct și într-un cadru atât de academic.

*

De pe coperta ultimă a volumului de față aflăm că proiectul teologic mai are încă trei volume, în curs de apariție: vol. 2. Ființa și persoana, vol. 3. Credința, vol. 4. Filosofie și teologie. Așa că e un proiect grandios, care, dacă va fi parcurs la fel de onest și profund, va fi ceva colosal.

Însă teologia românească are nevoie, din plin, de proiecte gigant, de multă muncă de cercetare, de ample sinteze teologice, cu mari deschideri interdisciplinare și nu de frunzăriri a câteva surse.

Trebuie să înțelegem odată că epoca plagiatului și a sintezelor la sinteze a trecut și că trebuie să avem preocupări profunde și vaste în materie de teologie.

Cu ocaua mică…și mai mare

Am urmărit câteva episoade din X Factor…e drept, la întâmplare, nu pe toate și nu în ordine.

Sare în ochi, însă, atitudinea juriului față de concurenți.

Pentru că atitudinea lor nu se rezumă, în mod strict, la competența profesională. În cazul lor…la competențele muzicale.

Având în vedere că, tot așa, rapid…cum s-ar spune, prin sondaj involuntar…am apucat să văd desfășurarea aceluiași concurs și pe alte meridiane, nu știu de ce, dar parcă mi-am făcut impresia că ai noștri bat recordul în materie de aroganță față de participanți.

Față de participanții de toate vârstele și de toate categoriile sociale și profesionale.

Concurenții adică, au fost dresați cu timpul, să devină foarte docili, să zâmbească în orice circumstanțe, să nu răspundă cu aceeași monedă la remarcile adeseori bădărane (de la bun început) ale jurizanților sau la glumele lor proaste.

Pentru că aceștia se amuză copios de tot felul de amănunte, de la fizionomia concurenților până la originea lor socială sau meseria pe care o practică.

Iar concurenții au învățat că trebuie să mulțumească chiar, din inimă, orice s-ar spune despre ei…nu mai vorbesc de cazul în care sunt acceptați să avanseze la nivelul următor…

Îmi dau seama că juriul de la X Factor nu e Academia Română, nici măcar o Academie de Muzică, nici nu trebuie să stea inert sau cu mâinile la spate

Nici nu le cere nimeni așa ceva, ci doar…puțin bun simț.

Îmi dau seama și de faptul că observațiile trebuie să depășească cadrul strict al aprecierii performanțelor vocale, și că trebuie să se extindă spre sfaturi care privesc reușita în showbiz.

Toate acestea nu pot fi însă scuze pentru multe dintre observațiile batjocoritoare ale celor trei membri ai juriului, care cu adevărat, uneori, pot să lezeze demnitatea umană. Sau atitudinea lor generală hiper-flegmatică.

Observ însă că nimeni nu…observă. Și nu pentru a-i sancționa cumva pe aceștia, ci pentru a sancționa acest tip de comportament, care lărgește și mai mult prăpastia între băieții cu bani și…proștii care vin la cerșit, care încearcă și ei acum să ajungă…pe scenă.

Adică, nenicule, care ai venit la X Factor, pășește cu sfială…că te afli în fața unor vedete.

Când te-oi duce tu la biserică…acolo poți să fluieri sau să înjuri, eventual. Aici: behave!

Nimeni nu se impacientează, spre exemplu, de faptul că, în cazul unora dintre participanții minori, li s-ar fi putut prejudicia sănătatea psihică.

Și asta în direct, la televizor, la oră de vârf, în fața națiunii… nu doar într-o școală sau într-o sală de clasă.

Nu văd niciun psiholog invitat să discute la vreo emisiune dacă nu cumva acești minori ar putea rămâne traumatizați pe viață datorită unui astfel de eșec în direct, însoțit de ironii pe înțeles sau chiar de admonestări violente din partea membrilor juriului.

Sigur, se poate pretexta că unii dintre aceștia, în anumite momente, o caută cu lumânarea sau o merită pe deplin…

Nu zic nu…

Dar dacă astfel de subterfugii educaționale fac parte din școala de pedagogie…atunci de ce nu sunt implementate sau acceptate în toate mediile?

De ce mijloace pe care le considerăm absolut intolerabile de practicat în școli, cum ar fi ironia pedagogică, este nu numai tolerată, dar chiar și mijlocul preferat de amuzament național, în cazul unui astfel de concurs, ca X Factor?

Mai mult, Dan Bittman a avut voie să-și iasă din pepeni și să spună unui participant…nesimțit: Ești un nesimțit! Ieși afară! M-am săturat de umflați

În timp ce există o țară, numită România, în care există niște cadre didactice, de care își bate joc un sistem politic de vreo două decenii încoace…și care n-ar putea să spună dă-te mai încolo unui elev impertinent, ba chiar de o mie de ori mai tupeist (și mai adesea) decât cel care l-a enervat atât de mult pe Bittman.

Unui profesor, care ar fi agasat astfel sau agresat verbal de un elev, și care ar face imprudența să-i răspundă ca Bittman, i se desface contractul de muncă a doua zi.

Mă refer la o nesimțire adevărată (și sunt nenumărate, în școli, în ziua de astăzi), nu la îngăduirea violenței verbale împotriva copiilor…

Dar nimeni nu sesizează această unitate de măsură dublă…dacă sunt bani mulți de câștigat.

În ce privește educația, morala și cultura…pot să se ducă de râpă…

La ce ne folosesc, dacă nu ne aduc imediat câteva sute de mii de euro în buzunar?? Ci de-abia câteva sute…de lei.

Soarele a fost roșu în această dimineață

Comisarul Turtă Dulce s-a trezit somnambul azi-dimineață. În căutarea mesei, cu o cană mare, de apă și cu alte lucruri inutile aruncate pe ea…era să dea în televizor…deși la televizor n-a fost niciodată.

Primii pași, stingheri, într-o nouă lume…în lumea zilei de azi, îi făcu timid.

Însă soarele, zguduitor acest soare!, cu fâșii lungi de roșu…de parcă anunțau un cutremur, o naștere de președinte, o zi de leafă…îi ieși în întâmpinare în mod torid.

El și soarele, soarele și el, el și cana, cana și casa lui, România și patrulele antitero…

„Cine m-a făcut atât de mic?!”, s-a gândit comisarul, în timp ce înghiți, hulpav, trei guri de apă…apă care, îi căzu și pe barbă…până în sân.

„Cine m-a făcut atât de mic…și nu soare?!”, mai încercă, încă odată, să regândească gândirea…prima lui gândire de dimineață…

Și nu te-ai fi așteptat ca un comisar, banal, din România…să vrea să devină soare…sau, de ce nu, un mic dumnezeu al închipuirilor sale.

Însă, de obicei, la cine nu te aștepți să se creadă…soare…se crede luna de pe cer.

Soția lui, mereu tandră, îl întrebă ce face soarele la ei…în casă. La care comisarul, timid, răspunse că soarele…aduce întotdeauna chef de viață și chiar de dragoste.

La care femeia, îmbujorară, zise, puțin răstit: „dar cum se face dragostea?!”. La care Turtă Dulce răspunse: „dragostea nu se tace…se face”. La care, cu și mai mult aplomb, femeia, care avea pe ea niște decolteuri…zise: „dar eu ce n-am…de n-am dragoste?!”. La care comisarul Catani zise: „dar tu, iepișoara mea…ești dragostea! Însă acum trebuie să mă duc la veceu…că dragostea trece prin stomac”.

Ce nesimțit!…

După jumătatea de oră…de activități „extra-conjugale”, ea, iubitoarea, îl aștepta cu o cafea…cu un miros ciudat.

La care el o întreabă: „de ce miroase a detergent?”. La care ea, suplicată, spuse: „pentru că soarele a intrat în ea…în timp ce o făceam”. La care el, fără aromă poetică, zise: „dar ce are soarele cu…cafeaua mea de dimineață?!”. La care femeia, o, femeia!, artistă din fire, poetă și visătoare, cu aromă de dragoste în ea, spuse: „dar ce ne-am face, fără dragoste, mânzișorul meu?!”, lăsând să i se vadă…zâmbetul ei pervers…cu care îl năucește în pat…

Dincolo de detalii însă, comisarul Turtă Dulce a plecat în această zi, ca de obicei, la locul de muncă. Acolo va tăia și va spânzura. El nu are mamă, tată, nevastă, soacră, computer, periuță de dinți…când e la locul de muncă.

Locul de muncă…de o adâncă dedicație, nu lasă loc la palavre…și nici la dezmierdări.

Locul de muncă e ca soarele: îți intră în viața ta când nu vrei…îți iese când ai cel mai mult nevoie de el.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno