Pr. Prof. Dr. George Remete

George Remete, Ființa și credința, vol. 1. Ideea de ființă, Ed. Academiei Române, București, 2012, 647 p.

Cartea e dedicată părinților săi, Vasile și Maria.

Remete dedicatie

Dar, ca și în Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Părintele Profesor George Remete insistă excesiv de mult pe ideea de ființă și mai puțin pe cea de persoană, caracteristică discursului teologic ortodox.

Însă ființa nu indică întotdeauna persoana, dar persoana presupune întotdeauna ființa. Ființă se poate folosi cu referire la realitatea omului sau a animalului sau a lucrului, pe când persoană nu poate fi decât omul, niciodată animalul sau lucrul.

Din Cuvântul înainte al cărții: „raportul dintre ființă și credință întemeiază și luminează existența”, p. 7.

„teologia nu este nici știință, nici umanism, ci devenirea întru Ființă. Astfel, pe de o parte, teologia cooperează necesar cu filosofia, căci rațiunea nu e opusul credinței și n-o exclude, ele nu sunt suplementare ci complementare; pe de altă parte, ele se opun, cum observă şi M. Heidegger. În condicio temporis, teologia colaborează cu filosofia; sub specie aeternitatis însă, o desființează și o pulverizează”, p. 8.

Problema ființei se impune ca primordială în filosofie”, p. 13. Iar autorul cercetează în această carte, în mod critic, elaborările filosofice despre ființă. Despre existența ei. Despre diferența dintre ființă și neființă etc.

„Lumea elină n-a cunoscut niciodată ideea Principiului existenței ca Libertate Absolută, adică Persoană absolută; de altfel ea n-a cunoscut în general ideea de persoană”, p. 72.

Monismul înseamnă…excluderea ideii de noutate reală în ființă, înseamnă că toată existența este necreată”, p. 109.

În p. 278 se termină cercetarea filosofică despre ființă. Concluziile (p. 279-281) relevă faptul că „ființa i se impune omului simultan ca act și potență, stabilitate și devenire, unu și multiplu”, p. 280.

Partea a doua a volumului de față poartă titlul: Înțelegerea teologică a existenței și începe odată cu p. 285.

Și în p. 286 autorul afirmă că „pentru teologie problema ființei nici nu există”.

„Persoana nu poate fi înțeleasă deplin decât teologic”, p. 322.

Și pledoaria autorului, foarte substanțială pe marginea persoanei, începând cu jumătatea cărții, îmi dă să înțeleg că a accentuat foarte mult ființa tocmai pentru a vorbi despre persoană în mod aplicat și profund.

„Exemplar pentru gândirea onto-teologică este Toma de Aquino”, p. 325. Pentru că, „gândirea lui Toma…este filosofie religioasă și nu teologie. Ea ne poate învăța autenticitatea filosofiei dar nu autenticitatea teologiei”, p. 325.

Ideea lui Toma de „actus purus” (ființare pură) este „o izbândă filosofică dar…un dezastru teologic, responsabil de toată „uitarea ființei” teologice, de la Scolastică, Renaștere, iluminism, raționalism, pietism, deism, panteism, ateism și indiferentism, până astăzi”, p. 326.

„Persoana înseamnă că ființa nu e reală decât dacă e noutate, imprevizibil creator sau capacitate de a fi mereu nouă, de a stabili mereu relații noi cu celălalt”, p. 330.

„Noi am mai adăuga că Dumnezeu ca persoană rămâne marea deosebire între filosofie și teologie. Filosofia „are și ea Dumnezeu”, numai că Dumnezeul filosofiei nu e Dumnezeul teologiei. Dumnezeul Cel adevărat, „Cel divin” (cum spunea Heidegger) nu e nici ființă, nici principiu, nici idee și nici cauză ci e Cel Viu, Dumnezeul părinților noșri, Pătimitorul din veșnicie și Împreună-suferindul nostru”, p. 339-340.

A iubi înseamnă a vedea pe cineva în unicitate, în absolut, în originar, adică a vedea Originarul”, p. 350.

Discuția despre Dumnezeul treimic începe odată cu p. 365. Iar „Dumnezeu poate fi Unu complex, Unu în Multiplu și Multiplu în Unu, pentru că – fiind unic ca esență și întreit ca persoane – Persoanele Divine nu contrazic unitatea ci o fac”, p. 366.

„persoana singuratică nu e persoană. Persoana e persoană numai prin altă persoană și cu ea”, p. 373.

„Principiul existenței nu este esența ci persoana. Martorii oculari ai gândirii păr. Stăniloae știu că toată teologia lui s-a concentrat de fapt într-un singur cuvânt, repetat obsesiv: „persoana, persoana, persoana!”, p. 383.

„Prin „egalitarismul” esență-persoane, noua onto-teologie vrea să „împace” sau să apropie teologia patristică de teologii occidentali cei mai receptivi. Dar în felul acesta se escamotează esențialul teologiei răsăritene, căci acesta a fost și rămâne fundamental personalistă. Cu toate încercările egalizatoare ale unor teologi occidentali (precum André de Halleux) sau răsăriteni (precum S.[ilviu] Rogobete și M.[ihail] Neamțu), de fapt teologia occidentală rămâne substanțialistă, precum cea răsăriteană rămâne personalistă”, p. 383.

„în Sfânta Treime principiul indiscutabil este Dumnezeu-Tatăl”, p. 387.

„Învățătura despre energiile divine necreate a rămas un specific al teologiei ortodoxe, căci Apusul creștin a respins-o”, p. 508.

„noțiunea de om – dacă există o proprietate a acestei noțiuni – înseamnă tocmai depășirea naturii: omul este ceea ce depășește natura, ființa ca depășire a naturii, sau ființa ca persoană”, p. 570.

Pasajul final al cărții (p. 632): „Pentru filosofie existența este ființa, pentru teologie existența este Dumnezeu. Nu e vorba numai de necesitatea logică a unui Principiu sau a Absolutului, ci e vorba că faptul existenței este absolut, că nu putem afirma și gândi nimic decât prin aceea că datul existenței este el însuși forță și pozitivitate absolută. La aceasta, teologia creștină adaugă faptul că, având experiența lumii ca donare și a persoanei ca absolut al ființei, Dumnezeu nu poate fi afirmat decât ca Persoană deplină, adică Iubire Originar sacrificială, adică Treime”.

*

După ce am citit, în mare, cartea de față, concluzia mea e următoarea: este, de departe, cea mai matură producție teologică a Părintelui Profesor George Remete și e scrisă în termenii capodoperei.

De la Canonul Ortodoxiei (vol. 1) încoace e prima carte de teologie dogmatică interdisciplinară, cu amplă inițiere filosofică, care creează acea dezbatere teologică autentică, actualizată, pe care Părintele Stăniloae ne-a lăsat-o drept dorință testamentară.

Autorul m-a surprins și m-a bucurat deopotrivă prin realizarea sa editorială. Fapt pentru care îi datorez mulțumirea mea profundă, pentru acele câteva adevăruri spuse atât de direct și într-un cadru atât de academic.

*

De pe coperta ultimă a volumului de față aflăm că proiectul teologic mai are încă trei volume, în curs de apariție: vol. 2. Ființa și persoana, vol. 3. Credința, vol. 4. Filosofie și teologie. Așa că e un proiect grandios, care, dacă va fi parcurs la fel de onest și profund, va fi ceva colosal.

Însă teologia românească are nevoie, din plin, de proiecte gigant, de multă muncă de cercetare, de ample sinteze teologice, cu mari deschideri interdisciplinare și nu de frunzăriri a câteva surse.

Trebuie să înțelegem odată că epoca plagiatului și a sintezelor la sinteze a trecut și că trebuie să avem preocupări profunde și vaste în materie de teologie.

Did you like this? Share it: