Istorie 4. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

Impunerea credinței drept „criteriu ireductibil al intrării în Împărăție” este „un exemplu caracteristic al transformării mesajului hristic în ideologie[1].

Făptuirea care nu se raportează la Dumnezeu „se irosește într-un pragmatism vid”[2].  Pragmatismul nu e niciodată vid, pentru că ajută cuiva…dar e corect accentul autorului pus pe raportarea la/ pe relația cu Dumnezeu, când vine vorba de fapte ascetice.

Suntem mereu chemați la „reacție vie”[3]. „Logosul [Dumnezeu Cuvântul întrupat] procedează în răspăr cu ideologiile”[4], până într-acolo încât „Își face contra-propagandă. El Se oferă tuturor, dar atrage atenția că drumul alături de El este o cursă epuizantă, o opțiune pentru sacrificiu”[5].

În p. 238 autorul se teme de „alegorizarea arbitrară”. În principiu are dreptate: mulți încearcă să alegorizeze Scriptura, fără experiență mistică la bază.

În fapt însă, din exemplele pe care le dă în p. 238-239, autorul greșește. Pentru că alegorizarea Scripturii sau, mai ortodox spus, înțelegerea duhovnicească multiplă a Scripturii, e pe măsura experienței duhovnicești și a luminărilor primite de la Dumnezeu.

Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul sau comentariile la Vechiul Testament ale Sfântului Chiril al Alexandriei sunt exemple pragmatice despre ce înseamnă plurivalență de sens teologic pentru același nume sau sintagmă teologică.

Constructorul turnului și regele care pleacă la război poate fi Domnul, poate fi omul, poate fi mintea noastră…Lucrurile se judecă contextual în materie de înțelegere duhovnicească. Însă înțelegerile multiple ale unui singur cuvânt scriptural nu se exclud reciproc ci se împacă paradoxal.

Dacă un comentator ar spune că samariteanul milostiv este Domnul, el ar avea dreptate, dacă gândește toată parabola în sensul implicării lui Dumnezeu în viața umanității. Dar dacă samariteanul milostiv ar fi desemnat drept mintea noastră, care se convertește la credință și care se coboară în smerenie și își ajută întreaga ființă, căzută în patimi multe…iarăși nu ar greși, dacă întreaga parabolă ar fi văzută în sensul interiorist al experienței duhovnicești.

Mai pe scurt: problema nu e alegorizarea Scripturii ci mimarea alegorizării! După cum, marea problemă nu e comentariul teologic (pentru că e o mare binefacere pentru oamenii credinței) ci mimarea faptului că ești în stare de un astfel de demers eclesial.

E un semn de mare sfințenie și de mare profunzime teologică, acela ca să poți da mai multe interpretări la un text scriptural și toate să fie valide, toate să fie surprinzător de proaspete.

Cea mai mare nesimțire e însă următoarea: ca, fără a fi om duhovnicesc și teolog profund…să presupui că alegorizezi Scriptura, că o înțelegi profund…propunând tot felul de interpretări ideologizante.

Pentru că adevărata alegorizare/ înțelegere multiplă a unui text sfânt face parte din harisma dumnezeieștii teologii, pe când imaginația debordantă și bolnavă în materie de teologie și de interpretare naște fantezii eretice.

Și se poate observa, din p. 239, același reflex păgubos al autorului, de a nega comentariul multiplu, care e profund teologic și tradițional. Pentru că el dorește „să simplifice” mesajul evanghelic.

Pasajul la care mă refer (din p. 239): (imagine text).

Și în loc să fie mulțumitor pentru comentariul patristic, incalculabil mai profund decât al său, Andrei Pleșu îi consideră „proști”, dintr-un foc, pe trei mari Sfinți Părinți ai Bisericii, după cum se vede în imaginea supra.

Însă mesajul multiplu al Scripturii e tocmai obiectul de studiu al teologului. Dacă nu te simți teolog…e normal să fii exclusivist în materie de interpretare.

Și în ciuda faptului că autorul este un exclusivist în materie de receptare a comentariilor pe surse și un reducționist la idei cadru, tot el se plânge de „interpretările simplificatoare”[6].

Însă fiecare Sfânt Părinte și-a scris iluminările sale dumnezeiești la textele Scripturii sau ale Părinților anteriori. Le-a scris pentru ca să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru ele și pentru ca să fie de folos comunității Bisericii. Însă iluminările unuia nu le exclud pe ale celuilalt. Efortul nostru e de a le sintetiza în mod paradoxal, de a le descoperi sensurile comune și complementare, atâta timp cât toate sunt darul și harul lui Dumnezeu, Care le unește pe toate în Sine.

Mă indispune profund lipsa de subtilitate și de flexibilitate teologică și duhovnicească a Prof. Andrei Pleșu. Și care se manifestă prin încercarea obstinată de a da impresia că „lămurește definitiv” comentariile la parabole, că „din toate câte sunt” dumnealui ne face un pachețel de înțelegere pentru acum.

Mai pe scurt: că e în stare „să explice” și „să simplifice” lucrurile, încât tonele de cărți cu interpretări patristice și teologice să ajungă, în definitiv…un mic sandvici. Pe care cititorul grăbit să îl cumpere, odată cu cartea…și în 300 de pagini să aibă, pe rapid, „toată” teologia parabolelor.

Numai că lucrurile nu se pot spune niciodată pe scurt…și nici în termeni definitivi! Comentariile autentice la Scriptură și Părinți sunt pline de referințe infrapaginale, de erudiție, de subtilitate, de sfințenie…și nu sunt mici pilule pe care le înghiți…într-o pauză de publicitate TV.

„Regretul intens”[7].

Uneori și eu îl văd pe autor, cât și pe alți intelectuali „de marcă” ai României, ca pe niște „somnolenți în propriul lor prestigiu[8]. Și asta nu pentru că „ar dormi” tot timpul, ci pentru că, cel mai adesea, nu înțeleg „ce se cere” de la ei sau „ce ar trebui să facă” în materie de operă personală.

Sau prestigiul te face amnezic…și îl confunzi cu valoarea recenzabilă. Numai că prestigiul, funcția, recunoașterea în epoca ta sunt apă de ploaie…pentru că pe viitorime o interesează opera ta, ce ai făcut tu pe când ai primit atâția bani, atâtea onoruri, atâtea aplauze…

Da, regretul intens, chiar și în ultima clipă, e un început de mântuire! Numai că opera, opera mare…nu se scrie pe patul morții…


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 231.

[2] Idem, p. 232.

[3] Idem, p. 235.

[4] Idem, p. 237.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 239.

[7] Idem, p. 240.

[8] Idem, p. 241.

Dumnezeul prezenței

În predica la întronizare (30 septembrie 2007), PFP Daniel al României sublinia faptul că „deficitul de transcendenţă din viaţa individului produce deficit de umanitate (omenie) în viaţa socială”. Cu alte cuvinte, lipsa simțirii prezenței lui Dumnezeu în noi, în Biserică și în cosmos, ne face să fim mai puțin sau deloc oameni cu oamenii.

Pentru că lipsa credinței și a experienței vieții cu Dumnezeu ne alienează, ne însingurează, ne face să excludem din viața noastră pe ceilalți.

O viață interesată numai de câștigul imediat, de plăceri și de relaxare este la antipodul vieții ortodoxe. Care e o viață a cumpătării, a comuniunii, a responsabilității pentru semenii noștri.

De aceea, celor care întreabă ce ne aduce credința ortodoxă și mersul la Biserică, un prim răspuns ar fi acesta: ne aduce în prim-planul vieții noastre pe Dumnezeul Cel Viu, pe Dumnezeul prezenței, pe Dumnezeul Care ne ascultă, tocmai pentru că este cu noi pururea.

În societatea unde Dumnezeu este pus sub semnul întrebării sau e tratat ca o absență, oamenii își transformă recursul la transcendență într-o escaladare a limitelor personale. Vor să experimenteze „viața”, plăcerile vieții, intensitatea trăirilor personale.

Tocmai de aceea alcoolul, drogul, sexul, shoppingul, experiențele oculte etc., trăite ca „împliniri personale imediate”, sunt plăcerile despiritualizate ale secularității. Ele au înlocuit bucuriile duhovnicești ale ascezei, ale comuniunii și ale experienței mistice a Bisericii.

Pentru că prezența lui Dumnezeu umple pe om de slava Lui și de toată virtutea, pe când absența Lui îl ruinează interior pe om și desfigurează totul în jur.

În slujirea mea preoțească, pe fiecare zi, înțeleg din ce în ce mai bine, de ce Părintele Profesor Dumitru Popescu mă atenționa, în convorbirile noastre particulare, că singurul lucru pe care oamenii credincioși trebuie să îl știe foarte bine e acela că Dumnezeu e prezent în viața lor și în lume.

O lume fără conștiința lui Dumnezeu nu are frică  și rușine de nimeni. Nu are reguli. Nu are finalitate. Nu are compasiune față de om și nici grijă față de natura din jur.

De aceea, misiunea noastră preoțească trebuie să îi încredințeze pe oameni că Dumnezeu e viu, că El susține toate în slava Lui și că fără El nu putem face nimic. De la această certitudine a credinței pornește tot binele în om.

Pentru că nu ne putem construi viața pe o absență sau pe o incertitudine, ci numai pe realitatea prezenței lui Dumnezeu în lume prin slava Lui necreată.

Dumnezeul nostru treimic, Cel care depășește toate și e în afară de toate după ființa Sa, e prezent în noi și în viața Bisericii prin slava Lui veșnică și necreată, care e nedespărțită de Sine.

Și de aceea, când vorbim despre har în slujbele Bisericii, vorbim despre prezența reală a lui Dumnezeu, care e însăși viața noastră duhovnicească.

Dumnezeul nostru este viu și ne face și pe noi vii. Iar sfințenia despre care vorbește Ortodoxia e tocmai conlucrarea noastră continuă cu Dumnezeu, prin harul Său necreat, prin care Dumnezeul Cel Viu e prezența continuă, de cea mai mare adâncime, din noi înșine și din întreaga creație.

Realitatea seamănă cu noi

Nu putem impune cuiva să recepteze o anume persoană sau un anume eveniment mai presus de puterea sa de înțelegere. Ar fi o eroare enormă…iar pentru persoana în cauză: o povară insuportabilă.

De aceea, copilul va vedea lumea cu ochii inocenței lui, eruditul cu puterea sa de înțelegere, cel îndrăgostit cu entuziasmul său, cel de pe patul morții…cu agonia lui.

Fiecare va vedea…din perspectiva lui iar perspectiva lui…e singura pe care o are.

Vedem cât putem.

Vedem cât suntem.

Și nu trebuie să ne forțăm să fim alții sau nu trebuie să ne dorim să părem alții, ci trebuie să avem onestitatea de a fi noi înșine.

Când devenim oameni ai credinței, primii pași la Biserică sunt priviri curioase, atente, cercetătoare…Mai apoi vedem că aici se cântă…fumul de tămâie are o anume intensitate…se predică…oamenii se împărtășesc…Sfinții ne privesc din icoane. Adică există un ritm. O atmosferă. O stare de interiorizare a Bisericii.

Până nu stai să trăiești ritmul Bisericii sau să îi afli lăuntrul, nici nu știi că el există.

Însă când ai intrat în ritmul Bisericii, în modul ei de a fi, ai înțeles din destul că spațiul din fața ta este enorm, pentru că fiecare lucru al Bisericii e o poartă spre altceva.

Fiecare carte citită și fiecare experiență mistică a Bisericii pe care o trăim e o intrare într-un lăuntru al nostru pe care nu îl știam. Iar când ne resimțim, tot mai mult și mai mult ca adâncuri fără fund, ca un teritoriu încă neocupat, înțelegem ce diferență enormă este între a presupune că știi omul și a te cunoaște pe tine și pe altul.

Doar coborârea în propria noastră profunzime ne face umili în fața profunzimii altora. Dacă stăm la suprafață, dacă privim lucrurile cu ochi banali, e de la sine înțeles de ce nu avem ce face și de ce nu admirăm pe nimeni.

Coborârea în noi e cea care îl admiră pe altul.

Propriile noastre bucurii și dureri ne fac prieteni cu cei care se bucură sau suferă din diverse motive.

Faptul că mergem mai departe, că pe fiecare zi ne remontăm interior și ne întoarcem la munca noastră, la slujba noastră, la vocația noastră înseamnă că realitatea interioară nu e statică ci în plină expansiune.

Dar ca să merg mai departe trebuie să înțeleg sensul împlinirii. Numai sensul împlinirii mă poate motiva să fiu un om demn, responsabil și comunional.

Iar sensul împlinirii e sfințenia.

Nu parvenirea, nu bucuria păcătoasă, nu funcțiile pentru funcții reprezintă împlinirea ci împlinirea mea e ontologică. Dacă eu mă simt umplut de slava lui Dumnezeu și dacă mă simt aproape și în interiorul dialogului viu cu oamenii, atunci am un sens plenar pentru care trăiesc.

Nu îmi pare rău că trăiesc în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii și nici nu mă simt gol trăind astfel.

Însă cei care mă privesc din afară, care nu au de-a face cu viața mea, cu ritmul meu, au o părere despre mine…pe măsura lor.

Și nici nu poate fi altfel! Pentru că nu putem ieși din datele experienței noastre, nu putem depăși propria noastră biografie, căci suntem cât suntem.

Acest lucru ne face mici și mari în același timp. Suntem mici pentru cei care văd puțin…și mari pentru cei care ne văd…mai aproape de profunzimea noastră.

Responsabilitatea fiecărui început

Articolul de față l-am scris cu două zile înainte de a împlini 36 de ani. Adică cu o săptămână de zile în urmă.

Iar cum, pentru mine, nașterea înseamnă scăpat de cutremur, de cutremurul din 4 martie 1977, de la avort, începutul e plin de gravitate maximă.

De când mă știu, viața a însemnat pentru mine ceva foarte serios. Ceva cu care nu se glumește. Și nu se glumește pentru că e prea scurtă…și imprevizibilă

De aceea și eforturile mele teologice și scriitoricești au fost o întrecere continuă cu mine însumi. Cu propriul meu timp. Cu propria mea oboseală. Cu propria mea capacitate de a înțelege și de a sintetiza lucrurile.

Nu m-am întrecut niciodată cu altcineva, nu am în mine competiția cu altul, pentru că mi-am dovedit din plin că nu mă pot întrece nici măcar cu mine însumi. Mereu simt că fac prea puțin…pe lângă cât ar fi trebuit să fac.

Așa am început să trăiesc fiecare clipă cu o responsabilitate ascetică.

Dacă până în 2006, când am început să activez online, inițiind Teologie pentru azi, scrisesem peste 100 de cărți, pictasem, desenasem, sculptasem…de 7 ani de zile trăiesc în ritmul creației zilnice.

Într-o oboseală asumată, plăcută, epuizantă dar personalizantă.

Iar atunci când încep un nou proiect îmi pun problema celui care mă receptează, care mă primește în sine.

Așa am învățat cum se manifestă cititorul online, ce forme îmbracă atenția și reflecția lui. Pentru că așteaptă de la tine să fii autentic și implicat în ceea ce faci.

Iar dacă cineva se întreabă asupra scriiturii mele…îi pot spune câteva lucruri esențiale pentru modul în care trebuie să mă recepteze.

În primul rând, că la baza acestui demers scriitoricesc stă un om, care e sincer cu viața și cu munca lui și, pentru care, fiecare început este o bucurie responsabilă.

Mă bucur să întâlnesc oameni care vor să facă lucruri durabile. Care vor să trăiască, din plin, viața cu Dumnezeu și asceza împlinitoare.

Iar începutul oricărei relații cu oamenii e o surpriză, o noutate profundă, o dorință de cunoaștere amplă a acelora, pentru că e o chemare la a fi responsabil față de ei.

De aceea, pe fiecare om pe care l-am cunoscut direct sau despre care am auzit sau am citit, l-am inclus în mine, în rugăciunea mea, în reflecția mea, în toate ale vieții mele.

Nu mai pot scăpa de nimeni…și nici nu-mi doresc asta. Pentru că orice om care intră în istoria sufletului nostru, intră cu un scop, pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom conștientiza într-o anume măsură.

A scrie înseamnă un continuu început.

A întâlni un om înseamnă o continuă regândire a receptării sale.

Dacă batem în cuie persoana, dacă considerăm reîntâlnirea o plictiseală anunțată, omul nu va fi niciodată o așteptare. Îl vom vida de noutate și, prin asta, ne vom deroba de responsabilitatea de a-l cunoaște și mai deplin.

Însă a continua dialogul, a aștepta feedbackul, a te propune continuu ca prieten înseamnă a fi responsabil în mod permanent. Responsabil de ceea ce ai spus și făcut ieri, dar și pentru ce ai de spus azi…și mâine.

Onlineul păstrează totul în arhivele lui. Poți fi urmăribil pas cu pas. Onestitatea, echilibrul și specializarea sunt observabile.

De aceea, dacă îți asumi, cu onestitate, statutul eclesial și cine ești ca persoană, poți să comunici în mod elegant și principial cu oamenii.

Pentru că mi-a plăcut să cred, întotdeauna, în posibilitatea unui dialog real cu cei care mă citesc și într-o cunoaștere reciprocă.

Și asta atâta timp cât orice început e grav, frumos și bulversant. Adică responsabil.