În predica la întronizare (30 septembrie 2007), PFP Daniel al României sublinia faptul că „deficitul de transcendenţă din viaţa individului produce deficit de umanitate (omenie) în viaţa socială”. Cu alte cuvinte, lipsa simțirii prezenței lui Dumnezeu în noi, în Biserică și în cosmos, ne face să fim mai puțin sau deloc oameni cu oamenii.

Pentru că lipsa credinței și a experienței vieții cu Dumnezeu ne alienează, ne însingurează, ne face să excludem din viața noastră pe ceilalți.

O viață interesată numai de câștigul imediat, de plăceri și de relaxare este la antipodul vieții ortodoxe. Care e o viață a cumpătării, a comuniunii, a responsabilității pentru semenii noștri.

De aceea, celor care întreabă ce ne aduce credința ortodoxă și mersul la Biserică, un prim răspuns ar fi acesta: ne aduce în prim-planul vieții noastre pe Dumnezeul Cel Viu, pe Dumnezeul prezenței, pe Dumnezeul Care ne ascultă, tocmai pentru că este cu noi pururea.

În societatea unde Dumnezeu este pus sub semnul întrebării sau e tratat ca o absență, oamenii își transformă recursul la transcendență într-o escaladare a limitelor personale. Vor să experimenteze „viața”, plăcerile vieții, intensitatea trăirilor personale.

Tocmai de aceea alcoolul, drogul, sexul, shoppingul, experiențele oculte etc., trăite ca „împliniri personale imediate”, sunt plăcerile despiritualizate ale secularității. Ele au înlocuit bucuriile duhovnicești ale ascezei, ale comuniunii și ale experienței mistice a Bisericii.

Pentru că prezența lui Dumnezeu umple pe om de slava Lui și de toată virtutea, pe când absența Lui îl ruinează interior pe om și desfigurează totul în jur.

În slujirea mea preoțească, pe fiecare zi, înțeleg din ce în ce mai bine, de ce Părintele Profesor Dumitru Popescu mă atenționa, în convorbirile noastre particulare, că singurul lucru pe care oamenii credincioși trebuie să îl știe foarte bine e acela că Dumnezeu e prezent în viața lor și în lume.

O lume fără conștiința lui Dumnezeu nu are frică  și rușine de nimeni. Nu are reguli. Nu are finalitate. Nu are compasiune față de om și nici grijă față de natura din jur.

De aceea, misiunea noastră preoțească trebuie să îi încredințeze pe oameni că Dumnezeu e viu, că El susține toate în slava Lui și că fără El nu putem face nimic. De la această certitudine a credinței pornește tot binele în om.

Pentru că nu ne putem construi viața pe o absență sau pe o incertitudine, ci numai pe realitatea prezenței lui Dumnezeu în lume prin slava Lui necreată.

Dumnezeul nostru treimic, Cel care depășește toate și e în afară de toate după ființa Sa, e prezent în noi și în viața Bisericii prin slava Lui veșnică și necreată, care e nedespărțită de Sine.

Și de aceea, când vorbim despre har în slujbele Bisericii, vorbim despre prezența reală a lui Dumnezeu, care e însăși viața noastră duhovnicească.

Dumnezeul nostru este viu și ne face și pe noi vii. Iar sfințenia despre care vorbește Ortodoxia e tocmai conlucrarea noastră continuă cu Dumnezeu, prin harul Său necreat, prin care Dumnezeul Cel Viu e prezența continuă, de cea mai mare adâncime, din noi înșine și din întreaga creație.

Did you like this? Share it: