Realitatea seamănă cu noi

Nu putem impune cuiva să recepteze o anume persoană sau un anume eveniment mai presus de puterea sa de înțelegere. Ar fi o eroare enormă…iar pentru persoana în cauză: o povară insuportabilă.

De aceea, copilul va vedea lumea cu ochii inocenței lui, eruditul cu puterea sa de înțelegere, cel îndrăgostit cu entuziasmul său, cel de pe patul morții…cu agonia lui.

Fiecare va vedea…din perspectiva lui iar perspectiva lui…e singura pe care o are.

Vedem cât putem.

Vedem cât suntem.

Și nu trebuie să ne forțăm să fim alții sau nu trebuie să ne dorim să părem alții, ci trebuie să avem onestitatea de a fi noi înșine.

Când devenim oameni ai credinței, primii pași la Biserică sunt priviri curioase, atente, cercetătoare…Mai apoi vedem că aici se cântă…fumul de tămâie are o anume intensitate…se predică…oamenii se împărtășesc…Sfinții ne privesc din icoane. Adică există un ritm. O atmosferă. O stare de interiorizare a Bisericii.

Până nu stai să trăiești ritmul Bisericii sau să îi afli lăuntrul, nici nu știi că el există.

Însă când ai intrat în ritmul Bisericii, în modul ei de a fi, ai înțeles din destul că spațiul din fața ta este enorm, pentru că fiecare lucru al Bisericii e o poartă spre altceva.

Fiecare carte citită și fiecare experiență mistică a Bisericii pe care o trăim e o intrare într-un lăuntru al nostru pe care nu îl știam. Iar când ne resimțim, tot mai mult și mai mult ca adâncuri fără fund, ca un teritoriu încă neocupat, înțelegem ce diferență enormă este între a presupune că știi omul și a te cunoaște pe tine și pe altul.

Doar coborârea în propria noastră profunzime ne face umili în fața profunzimii altora. Dacă stăm la suprafață, dacă privim lucrurile cu ochi banali, e de la sine înțeles de ce nu avem ce face și de ce nu admirăm pe nimeni.

Coborârea în noi e cea care îl admiră pe altul.

Propriile noastre bucurii și dureri ne fac prieteni cu cei care se bucură sau suferă din diverse motive.

Faptul că mergem mai departe, că pe fiecare zi ne remontăm interior și ne întoarcem la munca noastră, la slujba noastră, la vocația noastră înseamnă că realitatea interioară nu e statică ci în plină expansiune.

Dar ca să merg mai departe trebuie să înțeleg sensul împlinirii. Numai sensul împlinirii mă poate motiva să fiu un om demn, responsabil și comunional.

Iar sensul împlinirii e sfințenia.

Nu parvenirea, nu bucuria păcătoasă, nu funcțiile pentru funcții reprezintă împlinirea ci împlinirea mea e ontologică. Dacă eu mă simt umplut de slava lui Dumnezeu și dacă mă simt aproape și în interiorul dialogului viu cu oamenii, atunci am un sens plenar pentru care trăiesc.

Nu îmi pare rău că trăiesc în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii și nici nu mă simt gol trăind astfel.

Însă cei care mă privesc din afară, care nu au de-a face cu viața mea, cu ritmul meu, au o părere despre mine…pe măsura lor.

Și nici nu poate fi altfel! Pentru că nu putem ieși din datele experienței noastre, nu putem depăși propria noastră biografie, căci suntem cât suntem.

Acest lucru ne face mici și mari în același timp. Suntem mici pentru cei care văd puțin…și mari pentru cei care ne văd…mai aproape de profunzimea noastră.