Responsabilitatea fiecărui început

Articolul de față l-am scris cu două zile înainte de a împlini 36 de ani. Adică cu o săptămână de zile în urmă.

Iar cum, pentru mine, nașterea înseamnă scăpat de cutremur, de cutremurul din 4 martie 1977, de la avort, începutul e plin de gravitate maximă.

De când mă știu, viața a însemnat pentru mine ceva foarte serios. Ceva cu care nu se glumește. Și nu se glumește pentru că e prea scurtă…și imprevizibilă

De aceea și eforturile mele teologice și scriitoricești au fost o întrecere continuă cu mine însumi. Cu propriul meu timp. Cu propria mea oboseală. Cu propria mea capacitate de a înțelege și de a sintetiza lucrurile.

Nu m-am întrecut niciodată cu altcineva, nu am în mine competiția cu altul, pentru că mi-am dovedit din plin că nu mă pot întrece nici măcar cu mine însumi. Mereu simt că fac prea puțin…pe lângă cât ar fi trebuit să fac.

Așa am început să trăiesc fiecare clipă cu o responsabilitate ascetică.

Dacă până în 2006, când am început să activez online, inițiind Teologie pentru azi, scrisesem peste 100 de cărți, pictasem, desenasem, sculptasem…de 7 ani de zile trăiesc în ritmul creației zilnice.

Într-o oboseală asumată, plăcută, epuizantă dar personalizantă.

Iar atunci când încep un nou proiect îmi pun problema celui care mă receptează, care mă primește în sine.

Așa am învățat cum se manifestă cititorul online, ce forme îmbracă atenția și reflecția lui. Pentru că așteaptă de la tine să fii autentic și implicat în ceea ce faci.

Iar dacă cineva se întreabă asupra scriiturii mele…îi pot spune câteva lucruri esențiale pentru modul în care trebuie să mă recepteze.

În primul rând, că la baza acestui demers scriitoricesc stă un om, care e sincer cu viața și cu munca lui și, pentru care, fiecare început este o bucurie responsabilă.

Mă bucur să întâlnesc oameni care vor să facă lucruri durabile. Care vor să trăiască, din plin, viața cu Dumnezeu și asceza împlinitoare.

Iar începutul oricărei relații cu oamenii e o surpriză, o noutate profundă, o dorință de cunoaștere amplă a acelora, pentru că e o chemare la a fi responsabil față de ei.

De aceea, pe fiecare om pe care l-am cunoscut direct sau despre care am auzit sau am citit, l-am inclus în mine, în rugăciunea mea, în reflecția mea, în toate ale vieții mele.

Nu mai pot scăpa de nimeni…și nici nu-mi doresc asta. Pentru că orice om care intră în istoria sufletului nostru, intră cu un scop, pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom conștientiza într-o anume măsură.

A scrie înseamnă un continuu început.

A întâlni un om înseamnă o continuă regândire a receptării sale.

Dacă batem în cuie persoana, dacă considerăm reîntâlnirea o plictiseală anunțată, omul nu va fi niciodată o așteptare. Îl vom vida de noutate și, prin asta, ne vom deroba de responsabilitatea de a-l cunoaște și mai deplin.

Însă a continua dialogul, a aștepta feedbackul, a te propune continuu ca prieten înseamnă a fi responsabil în mod permanent. Responsabil de ceea ce ai spus și făcut ieri, dar și pentru ce ai de spus azi…și mâine.

Onlineul păstrează totul în arhivele lui. Poți fi urmăribil pas cu pas. Onestitatea, echilibrul și specializarea sunt observabile.

De aceea, dacă îți asumi, cu onestitate, statutul eclesial și cine ești ca persoană, poți să comunici în mod elegant și principial cu oamenii.

Pentru că mi-a plăcut să cred, întotdeauna, în posibilitatea unui dialog real cu cei care mă citesc și într-o cunoaștere reciprocă.

Și asta atâta timp cât orice început e grav, frumos și bulversant. Adică responsabil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *