Pr. Conf. Dr. Ioan Tulcan, Misterul mântuirii în Hristos și în Biserică, ed. a II-a, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2004, 211 p.
***
Din Cuvântul înainte al autorului aflăm că e vorba de „cel de-al doilea volum al cursului de Teologie Dogmatică și Simbolică” (p. 5). Deci pentru anii terminali ai facultății.
Volumul începe cu hristologia (p. 7-67), apoi se continuă cu pnevmatologia (68-80), soteriologia (p. 83-95), eclesiologia (p. 100-119), Sfintele Taine (124-172), eshatologia (p. 175-197), plus încă două anexe: (1) cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște și (2) despre Sfintele Icoane.
Cursul, deși tipărit, nu are decât câteva note de subsol incluse în text, așa că e un plagiat aproape integral.
Dacă îl frunzărești…îți dai seama care sunt „sursele” care au sta la baza sa…dar și care sunt „așteptările” de la viitorii studenți și preoți ai Bisericii Ortodoxe Române.
Și nu trebuie să ne mai mirăm că viitorii preoți au o perspectivă redusă asupra teologiei Bisericii, atâta timp cât nu îi ducem, în mod onest și direct, la sursele credinței noastre.
Scopul Întrupării Fiului: „preamărirea lui Dumnezeu și fericirea făpturilor”, p. 7-8.
Unirea ipostatică și consecințele ei: p. 22-29.
Nu firea dumnezeiască a pătimit ci persoana lui Hristos, p. 32.
Unilateralitatea teologiei protestante în ceea ce privește mânia lui Dumnezeu, p. 62.
„Duhul pe care ni-l comunică Iisus Hristos nu este însăși Persoana Sfântului Duh, ci lucrarea Lui”, p. 75.
„Învățătura romano-catolică nu vorbește despre transfigurarea și îndumnezeirea omului, ci mai mult despre deificare”, p. 77.
„mântuirea este un act de liberă aderare și de încredere a omului în Dumnezeu”, p. 89.
„Este total falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, fiindcă nu ia în serios unitatea și comuniunea persoanelor treimice care Se înconjoară, Se cuprind și Se oglindesc reciproc”, p. 102.
„Biserica nu există pentru ea însăși, căci ea anunță și prefigurează Împărăția lui Dumnezeu în așteptarea lui Hristos în slavă”, p. 113.
„Misterul Bisericii se naște…din integralitatea iconomiei trinitare și din hristologia constituită în mod pnevmatologic”, p. 121.
Însă taina Bisericii constă în prezența Dumnezeului treimic în Biserica Sa și nu din deducțiile noastre teologice despre Dumnezeu.
Partea nevăzută a Sfintelor Taine e formată din „prezența și lucrarea harului sfințitor și mântuitor”, p. 125.
Însă, după modelul Părintelui Stăniloae, din Dogmatica sa, unde a afirmat că fundamentul Tainelor este hristologic, autorul reduce harul Sfintelor Taine la persoana lui Hristos: „ca energie dumnezeiască necreată ce izvorăște din Iisus Hristos Cel mort și înviat”, p. 125.
Însă fundamentul hristologic al Tainelor, accentuat de Stăniloae, nu îl exclude pe cel triadologic. Tot la fel, fundamentul creației, al Bisericii sau al mântuirii e trinitar, chiar dacă Sfântul Apostol Pavel a accentuat fundamentul hristologic al Bisericii sau mântuirea e văzută, adesea, ca lucrare a harului Sfântului Duh, cu precădere în teologia ortodoxă rusă. Pentru că afirmarea unui aspect nu înseamnă excluderea celorlalte.
„Cu toate că harul se împărtășește obiectiv, roadele lui pot lipsi subiectiv, dacă lipsește pregătirea celor ce se împărtășesc cu Sfintele Taine. Desigur, harul asigură eficacitatea Tainelor, dar lipsa credinței în această lucrare împiedică rodirea lui duhovnicească”, p. 129.
Însă „eficacitatea” Tainei nu se referă la faptul că ea dăruie har ci la aceea că noi simțim harul ei. Dacă nu simțim nimic în urma slujbelor Bisericii, pentru noi, ele nu sunt lucrătoare, chiar dacă ele sunt cele care ne umplu de har și ne transfigurează. Însă, oare, poate exista credincios, care să nu simtă nimic, să nu vadă nicio noutate în sine, în urma primirii Sfintelor Taine?
„prezența reală a Domnului în Sfânta Euharistie”, p. 146.
Însă pe ea, ca om credincios, trebuie să o trăiești. Dar dacă nu simți că Hristos e în mod real în Euharistie și dacă nu te unești cu El și nu te umpli de sfințenia Lui, cum ai trăit și cum poți mărturisi prezența Lui reală în Sfintele Taine?
Cu alte cuvinte: poți crede cu adevărat ceea ce nu ai experimentat, deși acest lucru e posibil?
„Harul preoției se transmite prin punerea mâinilor, dar el nu-și are izvorul în cel ce-și pune mâinile ci în Dumnezeu”, p. 158.
Atunci de ce maximalizăm, în discursurile noastre teologice, persoana episcopului hirotonitor în detrimentul lui Dumnezeu, a rolului Său prim și ultim în Hirotonie, când episcopul e doar slujitorul Tainei și nu Cel care dăruie harul?
Supralicitarea episcopatului, în Ortodoxie, cred că e o influență romano-catolică nefastă, care are drept scop o hipercentralizare a episcopului în eparhia sa, o papalizare a lui.
Dacă episcopul, pe baza hirotoniei sale, își arogă statutul exclusivismului papal și consideră că poate funcționa în indiferență față de preoți, diaconi, credincioși și monahi, pentru că el reprezintă Biserica, tocmai pentru că el îi hirotonește pe cei de sub el, nu se mai înțelege Biserica drept instituția cu ierarhie tripartită dorită de Dumnezeu, în care fiecare are rolul său și nu poate să îl substituie pe al altuia.
Pentru că în modul de a fi al Bisericii Ortodoxe, episcopul nu a fost niciodată un înlocuitor al Bisericii pe care o păstorește ci un Părinte care o hrănește și o apără și care conlucrează cu ea tot timpul, ca păstorul cu turma sa.
Păstorul nu poate fi niciodată turmă dar nici nu poate să existe fără turmă.
Rolul episcopului e acela de a înmulți, de a hrăni, de a conduce și de a păzi eparhia sa. Dar nu ca și când credincioșii lui ar fi ai săi, posesiunea sa, ci raportându-se la ei cu respectul pe care trebuie să îl acordăm robilor lui Dumnezeu, la care coboară, prin el, harul Său.
Nici episcopul, nici preotul, nici diaconul, nici mireanul și nici monahul nu formează Biserica în excludere a unuia față de altul. Doar împreună formăm Biserica Dumnezeului Celui Viu și în măsura în care rămânem credincioși revelației Sale și hotărârilor Tradiției.
Exclusivismul, autosuficiența, lipsa de cooperare, lipsa de principialitate, favorizarea oamenilor fără vocație, simonia, mentalitatea secularizantă nu sunt amprente ale Bisericii Ortodoxe ci mari scăderi ale noastre.
„Episcopul nu este deasupra Bisericii și nu poate dispune discreționar de ea, ci la rându-i el însuși trebuie să fie ascultător de Hristos și învățătura Lui, Care este adevăratul cap al Bisericii”, p. 160.
„Rugăciunile pentru cei morți, presupun nu numai o mijlocire pe lângă Creator, ci și o acțiune directă asupra sufletului, o trezire a puterilor sufletești, susceptibile să-i facă pe cei morți demni de îndreptare. În urma schimbărilor din sufletul lor, unii păcătoși pot fi eliberați din iad”, p. 185.
„O acțiune directă” a noastră în Iad, a celor care ne rugăm în Biserică pentru cei adormiți, care „să nu aibă de-a face” cu Dumnezeu?! Rugăciunea noastră îi trezește pe cei din Iad la bine sau Dumnezeu prin harul Său, că pe El Îl rugăm să îi ierte?
Însă „acțiunea noastră în Iad pentru binele celor morți”, despre care vorbește autorul, are multe în comun cu „dispensele” papale. Și papa își închipuie că are „autoritate deplină” pe pământ și în Iad, fapt pentru care „absolvă” pe bază de decret.
Numai că în experiența ortodoxă, pomenirea morților nu înseamnă o strategie „soteriologică” a ierarhiei Bisericii prin care ei „scot” suflete din Iad…ci o rugăciune plină de dragoste (dacă dragostea pentru alții e reală), în fața lui Dumnezeu, pentru toți cei adormiți, pentru ca El să Își verse mila Sa în ei.
Noi nu putem „interveni” în Rai sau în Iad pentru cineva dar putem să fim ridicați de Dumnezeu, prin vedere extatică, la vederea Raiului sau a Iadului. Sau rugăciunea noastră, de intimi ai Stăpânului, poate mișca iubirea Lui pentru cineva anume. Însă nu noi suntem mișcarea decisivă în mântuirea cuiva, oricine am fi în Biserică, ci Dumnezeu.
Tocmai de aceea, tot repetăm adevărul că mântuirea e sinergie, dar, când vine vorba de probleme practice, ni se pare că putem să facem „mai mult” pentru cineva, decât ceea ce Dumnezeu face pentru om sau omul face împreună cu El. Adică avem, din păcate, o perspectivă „soteriologică” care Îl „ocolește” pe Dumnezeu și „exclude” relația omului cu Dumnezeu.
Trupurile înviate ale celor păcătoși vor avea doar atributele stricăciunii și ale nemuririi, p. 187.
Tocmai în p. 190 autorul face o corecție triadologică la supralicitarea hristologică pe care a practicat-o aici: „Judecătorul suprem este Iisus Hristos dar la această judecată participă întreaga Sfânta Treime, la fel ca în creație și răscumpărare”, p. 190.
„A admite eternitatea pedepselor iadului nu înseamnă a nega iertarea și dragostea și bunătatea lui Dumnezeu”, p. 193.
Despre erezia purgatoriului, autorul spune că a apărut „în teologia scolastică a secolului al XII-lea, în actele papei Inochentie al IV-lea, în 1254. Ca articol de credință este menționat la conciliul din Lyon, din anul 1274 și Florența, 1439 și formulat la conciliul tridentin în anul 1553”, p. 193.
„Învățătura romano-catolică despre purgatoriu este rezultatul lipsei de pnevmatologie de care suferă teologia romano-catolică începând din Evul Mediu până astăzi”, p. 196.
Antihristul ca tiran, p. 198.
