Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 noiembrie 2013

Christian Theology. An Introduction to its Traditions and Tasks

CT

Christian Theology. An Introduction to its Traditions and Tasks, edited by Peter C. Hodgson and Robert H. King, Ed. SPCK, London, 1983, 353 p., format mare.

***

Cartea e formată din 13 texte, scrise de autori diferiți.

Primul capitol se referă la scopul teologiei sistematice, al 2-lea: Scriptură și Tradiție, al 3-lea despre Dumnezeu, al 4-lea despre Revelație, al 5-lea: creație și providență, al 6-lea: omul, al 7-lea: păcatul și răul, al 8-lea: Hristos și mântuirea, al 9-lea: Biserica, al 10-lea: Duhul Sfânt și viața creștină, al 11-lea: Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică, al 12-lea: religiile și al 13-lea: paradigma creștină (ca epilog).

Cap. 8. Christ and Salvation e scris de Walter Lowe, începând de la p. 196.

rolul soteriologiei e [acela] de a arăta de ce persoana lui Iisus Hristos este înțeleasă ca fiind semnificativă”, p. 196.

Și Lowe spune ceva interesant despre mentalitatea apuseană: „teologii moderni have generally preferred to start with soteriology” (p. 196-197) și nu cu hristologia.

Adică tratează soteriologia înaintea persoanei lui Hristos, pentru că pe oameni îi interesează să verifice empiric doctrina creștină (p. 197).

Căci teologia, în Apus, ține cont de pragmatismul societății și nu de perspectiva clasică a teologiei, în care vorbim, mai întâi, de Hristos și apoi de opera Sa. Ei pun înainte „ce ne iese” din credință și nu să cunoască pe Cel în Care credem.

De aici și indiferența față de teologia sistematică: pentru că pare să „nu le dea mură în gură” în materie de experiență.

Teologiile lui Bultmann, Tilich și Barth (la început) au fost „profund apropiate de existențialismul filosofic”, p. 215.

Cartea de față este un exemplu de teologie scrisă în mentalitate postmodernă. Pentru că se discută marile teme ale revelației dumnezeiești doar în măsura abordărilor moderne sau contemporane.

Iar dacă ne interesează tot mai puțin discutarea aprofundată a teologiei, atunci viitorul teologiei va fi doar despre probleme colaterale sau tangențiale cu revelația Bisericii.

Augustine of Hippo. A Biography

Augustine

Peter Brown, Augustine of Hippo. A Biography, Ed. University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1969, 463 p., format A5, font 9 supra și 6 infra. Adică o editare imposibilă, dăunătoare pentru ochi…

 ***

Se naște în 354 la Thagaste, p. 16. În 385, Sfânta Monica, mama sa, ajunge în Milano, la sfârșitul primăverii, p. 16.

Thagaste antic este Souk Ahras de azi, în Algeria, p. 19.

În p. 21, cineva a subliniat fraza: „His father, Patricius, was a poor man, a tenuis municeps, a burgess of slender means. Augustine will grow up in a hazard, competitive world, among proud and impoverished gentlefolk. A classical education was one…”.

Sfântul Augustin a studiat la universitatea din Madaura/ Madauros, actalul: Mdaourouch, p. 21.

În p. 52, autorul spune că Hristosul maniheilor era „Iisus Cel suferind”, Care „a fost răstignit pentru întreaga lume văzută”.

În 375, Augustin se întoarce din Cartagina în Thagaste pentru ca să studieze literatura/ Literele (p. 53). Și pe atunci el era un maniheu, maniheii fiind „ereticii prin excelență” pentru ortodocșii africani, p. 53.

În 385 se desparte de concubina sa, p. 63.

Se botează pe 24 aprilie 387, p. 74.

În 389 se botează Sfântul Paulinus de Nola, p. 74.

În 395, Sfântul Augustin e hirotonit episcop, ca succesor al PS Valerius, p. 76.

În 384, când ajunge la Milano, Augustin  era „a disillusioned man”, p. 79. Iar Sfântul Ambrozie al Milanului era „cu 14 ani mai mare decât Augustin, și era episcop de Milan de 11 ani”, p. 81, atunci când s-au întâlnit.

În p. 184: pe 4 aprilie 397 adoarme Sfântul Ambrozie. Și e urmat de PS Simplicianus.

Este episcop la Hippo Regius, p. 189.

Scrisoarea din 408 către Sfântul Paulin, p. 287.

Sfântul Augustin adoarme în ziua de 28 august 430, pe când Numidia era distrusă de vandali, p. 378.

Teologia mistică poetică

teologia mistica poetica

Teologia mistică poetică. Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 1000 de ani de la compunerea lor, vol. coord. de PS Ioachim Băcăuanul și Pr. Ioan Bârgăoanu, Ed, Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 549 p.

***

E vorba despre comunicările științifice susținute la Mănăstirea Cașin, în jud. Bacău, pe 24-25 noiembrie 2009, la Simpozionul „Imnele iubirii dumnezeiești” ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 100 de ani de la compunerea lor, cf. paginii de titlu.

În Cuvântul înainte al cărții, PFP Daniel Ciobotea subliniază faptul că „experiența Sfinților isihaști este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât în Biserică este prezent și lucrător Același Duh Sfânt în toate timpurile”, p. 7.

Din cuprins (p. 9-11) reiese că au fost 26 de participanți la simpozion.

PS Ioachim Băcăuanul a prezentat referatul: Liturghia iubirii dumnezeiești: hrană și lumină, p. 13-49.

„Simeon vede viața ca o înviere în lumina Învierii lui Hristos, de aceea în mistica sa principalul izvor al pocăinței și luminii îl consideră [a fi] Sfânta Liturghie”, p. 17.

PS Ioachim spune că „Sfântul Simeon nu a fost un dogmatist, ci un trăitor al Sfintei Liturghii”, p. 19.

Lucrurile stau tocmai invers: el e un mare dogmatician tocmai pentru că a experimentat, în viața lui, dogmele Bisericii.

Vederile sale mistice sunt vederi ale slavei Dumnezeului treimic, datorită cărora a putut vorbi, în cunoștință de cauză, despre perihoreza dumnezeiască, despre sinergie, despre unirea ipostatică, despre prezența reală a harului în Sfintele Taine, despre transfigurarea omului și a cosmosului. Adevărații dogmaticieni sunt, în primul rând, mistici, experimentatori ai intimității cu Dumnezeu și nu vorbitori de Dumnezeu fără experiența slavei Lui.

În opera Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog „întâlnim multe pasaje care fac apel la o interpretare mistică a Dumnezeieștii Liturghii”, p. 26.

„Efectele cosmice” ale Liturghiei, p. 34.

Pocăința nu este „un simplu act, ci…o atitudine permanentă a vieții”, p. 46.

Evêque Joachim Giosanu, La prière du coeur et le monachisme oriental. La Père Staniloaë et les méthodes byzantines et philocaliques de la prière du coeur, p. 51-74.

E vorba de un extras din teza sa doctorală, cu titlul La déification de l’homme d’après la pensée du père Dumitru Staniloaë, Ed. Trinitas, Iași, 2003, cf. n. 1, p. 51.

Părintele Stăniloae, „în prezentarea rugăciunii inimii, comme l’aboutissement de la déification, condamnând spiritualismul occidental abstrait”, p. 52.

Părintele Profesor Ioan C. Teșu, de la Iași, a venit cu tema: Paternitatea și filiația duhovnicească în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog, p. 97-127.

Prima frază, cu totul adevărată: „Sfântul Simeon Noul Teolog este socotit cel mai mare mistic al Evului Mediu creștin, tocmai datorită înaltelor sale experiențe duhovnicești, trăite încă din fragedă adolescență”, p. 97.

Însă în p. 98, autorul nostru afirmă un lucru extrem de curios, pe care nu îl poate proba pe texte. Și anume, că Sfântul Simeon ar fi susținut că Preoția „nu se dobândește doar prin hirotonie, ci prin botezul Duhului Sfânt”.

Sfântul Simeon spune tocmai contrariul: nimeni nu poate veni la hirotonie, cu adevărat, dacă nu are o viață mistică reală și dacă nu e chemat de Dumnezeu în mod direct. Lucruri care, în orice meserie, nu numai în preoție, sunt cu totul normale.

Cum să devii profesor în ceva, recunoscut și apreciat de toți, dacă nu ai operă și nimeni nu te creditează ca o valoare profesională?

Numai că nouă, celor foarte relaxați în viața ortodoxă, ni se pare că ne putem apropia de Preoție oricum…că Dumnezeu „ne plinește” toate lipsuri și dacă vrem și dacă nu vrem noi. Însă realitatea brutală e cea care este: doar foarte puțini înțeleg/ simt/ experiază slujbele preoțești pe care le fac…ceilalți le fac „în orb”.

Pe scurt: Sfântul Simeon nu a subminat niciodată Taina Preoției și nu a spus că ea nu este deplină în cineva hirotonit valid. Ci, că în mod real, lucrează și simt cele ale Preoției doar cei care au o viață mistică, adică o intimitate reală cu Dumnezeu. Lucru pe care îl știu, din plin, orice episcop, preot sau diacon, care nu simt și nu văd nimic mistic în preoția lor. Și dacă ar dori să inventeze „în materie de experiență”, cine cu experiență mistică i-ar crede?

Mistica sa, deși cu experiențe duhovnicești ample, e „o mistică eclesială, sacramentală”, p. 102.

„compatibilitatea de viață duhovnicească”, p. 108.

Sfântul Simeon însă nu a vorbit despre un Părinte duhovnicesc „ideal” (p. 112), pentru că el a avut parte de unul în carne și oase. El a descris unul real, avut lângă el și nu o idealitate. El însuși a devenit un copleșitor Părinte duhovnicesc pentru ucenicii săi, mulți dintre ei Sfinți.

E cu totul adevărat faptul, că „nu poate deveni un bun duhovnic decât cel ce a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a cunoscut nu numai din citit sau din istorisirile altora ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia, ci a cunoscut și a crescut el însuși, s-a format duhovnicește în ascultare față de astfel de oameni cerești”, p. 113.

După cum un mare scriitor, un mare chirurg, un mare constructor…a fost, mai întâi de toate, un mare ucenic al altora. Nu poți fi mare decât dacă ucenicești pe lângă oameni mari, pe lângă vocația și calitățile tale personale.

După cum și următoarea frază e cu totul corectă: „duhovnicul [real] este…un om duhovnicesc prin excelență, o prezență harismatică și providențială în viața ucenicului, iar calitatea sa de duhovnicesc și de harismatic se recunoaște din roadele operei sale spirituale în sufletele celor încredințați lui spre călăuzire duhovnicească”, p. 126.

Uneori Părintele duhovnicesc poate să nu aibă ucenici pe gustul lui…Iar dacă aceia nu ajung la o viață duhovnicească înaltă, asta nu invalidează sfințenia lui ci arată greutatea vieții ortodoxe autentice.

Adică ucenicii nu sunt ucenici pentru ca „să își întreacă” Învățătorul lor ci pentru ca să ajungă, fiecare dintre ei, la o relație reală și de mare profunzime cu Dumnezeu. Dacă ei nu ajung la aceasta, nu e de vină, în primul rând, Părintele lor, ci ei înșiși.

Lansarea cărții Dr. George Neagoe [6 noiembrie 2013]

asul-pica-stefan-aug-doinas-george-neagoe

Arhiva evenimentului este aici, formată din 3 file audio.

Despre lansare.

Vorbitorii: Dr. George Neagoe/ Prof. Dr. Eugen NegriciMast. Oana Purice.

George Neagoe

Doctrina trinitară ca fundament misionar

Doctrina trinitara

Pr. Lect. Univ. Dr. Mihail Himcinschi, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul în teologia răsăriteană și apuseană. Implicațiile doctrinare și spirituale ale acesteia, în col. Pastorală Misionară/ Misiologie Pastorală, vol. 6, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 410 p., format A5.

***

E vorba despre teza sa doctorală. Și cartea e structurată în 5 capitole:

1. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și odihna și strălucirea Lui în și prin Fiul în Sfânta Scriptură,

2. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și odihna și strălucirea Lui în și prin Fiul în gândirea patristică răsăriteană,

3. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul în tradiția și teologia apuseană. Implicațiile lui Filioque,

4. Contribuția Părintelui Dumitru Stăniloae la adâncirea învățăturii despre relațiile de comuniune a Persoanelor Treimice, despre odihnirea și strălucirea Duhului Sfânt în și prin Fiul,

5. Implicațiile acestei învățături în teologia și spiritualitatea ortodoxă și dialogul teologic romano-catolic actual.

„Din sabatizarea divină rezultă caracterul personalist al creației”, p. 15.

„lumea mișcată de Dumnezeu”, p. 16

Autorul consideră că Sfântul Atanasie cel Mare e „primul dintre Sfinții Părinți care a accentuat și demonstrat că îndumnezeirea este posibilă”, p. 28. Nu aș putea să spun asta…

În p. 173, autorul spune că „greșeala triadologică esențialistă a lui Augustin…a fost primul pas în fundamentarea teoretică a respingerii apofatismului. A identificat adevărul cu înțelegerea rațională”.

Poți să afirmi o astfel de enormitate doar dacă nu ai o cunoaștere profundă a Sfântului Augustin, care pleda energic pentru curățirea de patimi și vederea lui Dumnezeu.

Iar apofatismul, adică cunoașterea continuă a lui Dumnezeu prin vederi mistice și iluminări, presupune tocmai înțelegerea rațională, înțelegerea articulată a ceea ce vedem extatic sau suntem luminați de Dumnezeu să înțelegem.

Apofatismul = multul împărtășibil al lui Dumnezeu, adică energia Sa necreată, din care noi experiem și înțelegem pe măsura noastră.

Ar fi dramatic (sper să nu) să se înțeleagă apofatismul ca agnosticism.

În p. 217, autorul spune: „Deși atât Tertulian cât și Augustin s-au preocupat de procesiunile esenței, Filioque nu se vădește clar în operele lor, dar se deduce în urma afirmațiilor prepoziționale de, ab uroque”.

„Se deduce” însă este egal cu „presupun că așa ar sta lucrurile”. Numai că teologia nu se face pe deducții frauduloase și nici pe bază de presupuneri arbitrare ci pe dovezi concrete. Iar dovezile prezentate trebuie să fie nu doar de nivel semantic ci ele trebuie să exprime modul profund de a gândi al unui Sfânt.

„Odihnind Duhul Sfânt în și prin Hristos, odihnirea devine fundamentul înfierii și îndumnezeirii noastre”, p. 336.

„Filioque, cu toate implicațiile sale, rămâne principala erezie care separă Răsăritul de Apus”, p. 379.

Dacă aici, prin „Apus”, autorul înțelege romano-catolicismul, atunci cred că marea erezie care separă catolicismul de Ortodoxie e instituția papei cu toate ridicolele sale implicații teologice.

Când un om, papa de la Roma, e „vicar”/ „înlocuitor” al lui Hristos pe pământ și mai e și „infailibil” tot ceea ce putem numi „biserică” în romano-catolicism poartă asupra ei păcatul nespus de greu al idolatrizării omului.

Cum să Îl mai vezi pe Dumnezeu-omul, față de Care trebuie să ai o perspectivă apofatică, când „înlocuitorul” Lui, palpabil și la vedere, e o abordare „mult mai directă”? Un papă pentru biserică = niciun Dumnezeu pentru lume.

Da, din punctul de vedere al Bisericii, la 1054, Filioque a fost prima calamitate teologică a romano-catolicismului. Dar de atunci și până azi…a mai trecut un mileniu de erezii. Lucrurile sunt mai complicate decât ne-am putea închipui…

Teme ale credinței creștine din perspectivă contemporană

Introducere

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu și Diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă. Teme ale credinței creștine din perspectivă contemporană, col. Geneze, Ed. Libra, București, 1997, 197 p.

***

Cartea are 4 capitole: 1. Sursele cunoașterii teologice, 2. Sfânta Treime – taina centrală a creștinismului, 3. Originea lumii și a omului, 4. Câteva considerații finale.

„Dogmatica Bisericii e o recunoaștere a lumii și a vieții din și în perspectiva lui Dumnezeu”, p. 7.

„Dumnezeul Bisericii nu e o abstracțiune filosofică, un concept elaborat de mintea omului și fără conținut, ci e Dumnezeu Cel viu și adevărat”, p. 14-15.

Facerea lumii ca o „chemare la dialog”, p. 15.

„Căutarea unui mathesis universalis, de la Descartes încoace (la Noica, spre exemplu), înseamnă abandonarea revelației dumnezeiești într-un context antropocentric”, p. 15.

Metoda și mâna de lucru, în mod evident, e a Părintelui Doru Costache și doar anumite abordări îi aparțin Părintelui Popescu.

„Dacă revelația prin creație propune mai mult prezența (imanența) divină, descoperirea în istorie [a lui Dumnezeu] accentuează în special transcendența lui Dumnezeu față de lume, fără ca aceasta să însemne ignorarea transcendenței în prima sau a imanenței în cea de a doua”, p. 34.

Rostul omului e acela ca el „să ajungă liber, în cunoștință și dragoste, la o relație statornică și matură cu Dumnezeu”, p. 37.

„Născută în sânul Tradiției sau fiind Tradiția la un moment dat, Sfânta Scriptură nu poate fi separată sau suprapusă acesteia”, p. 39.

„Spațiul cel mai propriu în care Biserica realizează interpretarea Scripturii e Sfânta Liturghie”, p. 46.

„Propriu-zis, papa nu mai exprimă credința și viața Bisericii, [ci] dictându-i ce să creadă și excluzând-o de la actul interpretării Bibliei (cf. CBC, 85-88)”, p. 47.

„lumea nu poate deveni ceea ce trebuie, adică Biserică, dacă Biserica lui Hristos nu coboară permanent spre ea pentru a o asuma, pentru a-i restitui sensul, pentru a o înnoi structural”, p. 52.

„Triadologia ortodoxă pornește de la taina perihorezei pentru a afirma în același timp alteritatea persoanelor și comuniunea sau existența lor relațională. În plan eclesiologic, această concepție a determinat structura sobornicească sau comunitară a Bisericii, care, după chipul antinomiei trinitare – fiecare persoană divină ipostasiază integral firea, dar împreună cu celelalte două –, înseamnă că fiecare Biserică locală este Biserica universală a lui Hristos, dar împreună cu Bisericile surori”, p. 87.

„Abordând antinomic raportul dintre Dumnezeu și cosmos, panenteismul propriu tradiției ortodoxe afirmă în același timp transcendența și imanența divină față de lume: Dumnezeu e mai presus de lumea pe care a creat-o, e supraspațial și atemporal, dar prezent în întreaga creație și în mișcarea ei spre sensul prestabilit, eternizarea în relație cu Dumnezeu”, p. 95.

„Din perspectiva biblică, antropologia este cosmologică și cosmologia în mod necesar antropologică”, p. 116.

Poziția anti-augustiniană din p. 119, referitoare la creație, e proprie Părintelui Dumitru Popescu, care îl vitupera mereu în fața mea pe Sfântul Augustin, mai ales în ceea ce privește soteriologia și Biserica.

Deși, după discuții largi cu Părintele Dumitru Popescu referitoare la aversiunea sa față de Sfântul Augustin, pe care eu nu o împărtășesc, am constatat că ea nu era fundamentată pe o cunoaștere clară, precisă, de profunzime a operei Sfântului Augustin ci pe unele cărți, paradoxal, romano-catolice, asupra autorilor cărora am dubii serioase că au parcurs, în mare, teologia lui.

Despre cineva ca Sfântul Ioan Gură de Aur sau ca Sfântul Augustin al Hipponei, cu operă de zeci de tomuri, nu te poți pronunța în 3 fraze sau trei articole. Despre ei trebuie să scrii câteva cărți bune ca să dovedești că ai o înțelegere profundă a lor.

Nu știu însă dacă Părintele Doru Costache împărtășește aceeași aversiune față de Sfântul Augustin. Adică, dacă pune în cârca lui toate proastele interpretări ale operei sale făcute de către catolici și protestanți.

Numai că minimalizarea Sfântului Augustin și a Sfântului Ieronim, ca și cea a Sfântului Dionisie Areopagitul, costă enorm teologia ortodoxă. Când vom termina cu excluderile din condei, vom ajunge să înțelegem cât de importantă este includerea tuturor într-o sinteză teologică de proporții.

„Prăpastia uriașă dintre necreat și creat e depășită prin coborârea energetică a Dumnezeirii spre lume și prin urcușul rațional al acesteia spre El”, p. 122.

„Încercarea personală a lui Moltmann nu salvează protestantismul care, oficial, e consecvent interpretării juridice a relației omului cu Dumnezeu moștenită din catolicism: omul rămânea în paradis doar în măsura în care respecta porunca divină. Încălcarea acesteia atrăgea imediat pedeapsa”, p. 146-147.

„Predica Bisericii trebuie astăzi să dezvăluie societății și culturii dominate de ceea ce se cheamă vitalism neopăgân că actuala stare de lucruri nu e nici normală și nici de la început, că e condiția căderii, a vieții întru moarte”, p. 154.

„Un Dumnezeu fără creația Sa nu poate fi unul al iubirii; un om fără Dumnezeu este ignorant în ceea ce privește propriul sens, zbătându-se pentru a domina lumea sau capitulând înaintea imensității ei; cosmosul fără Dumnezeu nu poate fi decât strivitor pentru om sau numai spațiul neutru în care acesta să-și săvârșească aventura”, p. 183.

Teologia Bisericii are…funcția unui năvod al mântuirii lansat de Hristos peste lume”, p. 185.

Introducere, pagina ultima

Misterul mântuirii în Hristos și în Biserică

Misterul mantuirii

Pr. Conf. Dr. Ioan Tulcan, Misterul mântuirii în Hristos și în Biserică, ed. a II-a, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2004, 211 p.

***

Din Cuvântul înainte al autorului aflăm că e vorba de „cel de-al doilea volum al cursului de Teologie Dogmatică și Simbolică” (p. 5). Deci pentru anii terminali ai facultății.

Volumul începe cu hristologia (p. 7-67), apoi se continuă cu pnevmatologia (68-80), soteriologia (p. 83-95), eclesiologia (p. 100-119), Sfintele Taine (124-172), eshatologia (p. 175-197), plus încă două anexe: (1) cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște și (2) despre Sfintele Icoane.

Cursul, deși tipărit, nu are decât câteva note de subsol incluse în text, așa că e un plagiat aproape integral.

Dacă îl frunzărești…îți dai seama care sunt „sursele” care au sta la baza sa…dar și care sunt „așteptările” de la viitorii studenți și preoți ai Bisericii Ortodoxe Române.

Și nu trebuie să ne mai mirăm că viitorii preoți au o perspectivă redusă asupra teologiei Bisericii, atâta timp cât nu îi ducem, în mod onest și direct, la sursele credinței noastre.

Scopul Întrupării Fiului: „preamărirea lui Dumnezeu și fericirea făpturilor”, p. 7-8.

Unirea ipostatică și consecințele ei: p. 22-29.

Nu firea dumnezeiască a pătimit ci persoana lui Hristos, p. 32.

Unilateralitatea teologiei protestante în ceea ce privește mânia lui Dumnezeu, p. 62.

„Duhul pe care ni-l comunică Iisus Hristos nu este însăși Persoana Sfântului Duh, ci lucrarea Lui”, p. 75.

„Învățătura romano-catolică nu vorbește despre transfigurarea și îndumnezeirea omului, ci mai mult despre deificare”, p. 77.

„mântuirea este un act de liberă aderare și de încredere a omului în Dumnezeu”, p. 89.

„Este total falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, fiindcă nu ia în serios unitatea și comuniunea persoanelor treimice care Se înconjoară, Se cuprind și Se oglindesc reciproc”, p. 102.

„Biserica nu există pentru ea însăși, căci ea anunță și prefigurează Împărăția lui Dumnezeu în așteptarea lui Hristos în slavă”, p. 113.

„Misterul Bisericii se naște…din integralitatea iconomiei trinitare și din hristologia constituită în mod pnevmatologic”, p. 121.

Însă taina Bisericii constă în prezența Dumnezeului treimic în Biserica Sa și nu din deducțiile noastre teologice despre Dumnezeu.

Partea nevăzută a Sfintelor Taine e formată din „prezența și lucrarea harului sfințitor și mântuitor”, p. 125.

Însă, după modelul Părintelui Stăniloae, din Dogmatica sa, unde a afirmat că fundamentul Tainelor este hristologic, autorul reduce harul Sfintelor Taine la persoana lui Hristos: „ca energie dumnezeiască necreată ce izvorăște din Iisus Hristos Cel mort și înviat”, p. 125.

Însă fundamentul hristologic al Tainelor, accentuat de Stăniloae, nu îl exclude pe cel triadologic. Tot la fel, fundamentul creației, al Bisericii sau al mântuirii e trinitar, chiar dacă Sfântul Apostol Pavel a accentuat fundamentul hristologic al Bisericii sau mântuirea e văzută, adesea, ca lucrare a harului Sfântului Duh, cu precădere în teologia ortodoxă rusă. Pentru că afirmarea unui aspect nu înseamnă excluderea celorlalte.

„Cu toate că harul se împărtășește obiectiv, roadele lui pot lipsi subiectiv, dacă lipsește pregătirea celor ce se împărtășesc cu Sfintele Taine. Desigur, harul asigură eficacitatea Tainelor, dar lipsa credinței în această lucrare împiedică rodirea lui duhovnicească”, p. 129.

Însă „eficacitatea” Tainei nu se referă la faptul că ea dăruie har ci la aceea că noi simțim harul ei. Dacă nu simțim nimic în urma slujbelor Bisericii, pentru noi, ele nu sunt lucrătoare, chiar dacă ele sunt cele care ne umplu de har și ne transfigurează. Însă, oare, poate exista credincios, care să nu simtă nimic, să nu vadă nicio noutate în sine, în urma primirii Sfintelor Taine?

„prezența reală a Domnului în Sfânta Euharistie”, p. 146.

Însă pe ea, ca om credincios, trebuie să o trăiești. Dar dacă nu simți că Hristos e în mod real în Euharistie și dacă nu te unești cu El și nu te umpli de sfințenia Lui, cum ai trăit și cum poți mărturisi prezența Lui reală în Sfintele Taine?

Cu alte cuvinte: poți crede cu adevărat ceea ce nu ai experimentat, deși acest lucru e posibil?

„Harul preoției se transmite prin punerea mâinilor, dar el nu-și are izvorul în cel ce-și pune mâinile ci în Dumnezeu”, p. 158.

Atunci de ce maximalizăm, în discursurile noastre teologice, persoana episcopului hirotonitor în detrimentul lui Dumnezeu, a rolului Său prim și ultim în Hirotonie, când episcopul e doar slujitorul Tainei și nu Cel care dăruie harul?

Supralicitarea episcopatului, în Ortodoxie, cred că e o influență romano-catolică nefastă, care are drept scop o hipercentralizare a episcopului în eparhia sa, o papalizare a lui.

Dacă episcopul, pe baza hirotoniei sale, își arogă statutul exclusivismului papal și consideră că poate funcționa în indiferență față de preoți, diaconi, credincioși și monahi, pentru că el reprezintă Biserica, tocmai pentru că el îi hirotonește pe cei de sub el, nu se mai înțelege Biserica drept instituția cu ierarhie tripartită dorită de Dumnezeu, în care fiecare are rolul său și nu poate să îl substituie pe al altuia.

Pentru că în modul de a fi al Bisericii Ortodoxe, episcopul nu a fost niciodată un înlocuitor al Bisericii pe care o păstorește ci un Părinte care o hrănește și o apără și care conlucrează cu ea tot timpul, ca păstorul cu turma sa.

Păstorul nu poate fi niciodată turmă dar nici nu poate să existe fără turmă.

Rolul episcopului e acela de a înmulți, de a hrăni, de a conduce și de a păzi eparhia sa. Dar nu ca și când credincioșii lui ar fi ai săi, posesiunea sa, ci raportându-se la ei cu respectul pe care trebuie să îl acordăm robilor lui Dumnezeu, la care coboară, prin el, harul Său.

Nici episcopul, nici preotul, nici diaconul, nici mireanul și nici monahul nu formează Biserica în excludere a unuia față de altul. Doar împreună formăm Biserica Dumnezeului Celui Viu și în măsura în care rămânem credincioși revelației Sale și hotărârilor Tradiției.

Exclusivismul, autosuficiența, lipsa de cooperare, lipsa de principialitate, favorizarea oamenilor fără vocație, simonia, mentalitatea secularizantă nu sunt amprente ale Bisericii Ortodoxe ci mari scăderi ale noastre.

„Episcopul nu este deasupra Bisericii și nu poate dispune discreționar de ea, ci la rându-i el însuși trebuie să fie ascultător de Hristos și învățătura Lui, Care este adevăratul cap al Bisericii”, p. 160.

„Rugăciunile pentru cei morți, presupun nu numai o mijlocire pe lângă Creator, ci și o acțiune directă asupra sufletului, o trezire a puterilor sufletești, susceptibile să-i facă pe cei morți demni de îndreptare. În urma schimbărilor din sufletul lor, unii păcătoși pot fi eliberați din iad”, p. 185.

„O acțiune directă” a noastră în Iad, a celor care ne rugăm în Biserică pentru cei adormiți, care „să nu aibă de-a face” cu Dumnezeu?! Rugăciunea noastră îi trezește pe cei din Iad la bine sau Dumnezeu prin harul Său, că pe El Îl rugăm să îi ierte?

Însă „acțiunea noastră în Iad pentru binele celor morți”, despre care vorbește autorul, are multe în comun cu „dispensele” papale. Și papa își închipuie că are „autoritate deplină” pe pământ și în Iad, fapt pentru care „absolvă” pe bază de decret.

Numai că în experiența ortodoxă, pomenirea morților nu înseamnă o strategie „soteriologică” a ierarhiei Bisericii prin care ei „scot” suflete din Iad…ci o rugăciune plină de dragoste (dacă dragostea pentru alții e reală), în fața lui Dumnezeu, pentru toți cei adormiți, pentru ca El să Își verse mila Sa în ei.

Noi nu putem „interveni” în Rai sau în Iad pentru cineva dar putem să fim ridicați de Dumnezeu, prin vedere extatică, la vederea Raiului sau a Iadului. Sau rugăciunea noastră, de intimi ai Stăpânului, poate mișca iubirea Lui pentru cineva anume. Însă nu noi suntem mișcarea decisivă în mântuirea cuiva, oricine am fi în Biserică, ci Dumnezeu.

Tocmai de aceea, tot repetăm adevărul că mântuirea e sinergie, dar, când vine vorba de probleme practice, ni se pare că putem să facem „mai mult” pentru cineva, decât ceea ce Dumnezeu face pentru om sau omul face împreună cu El. Adică avem, din păcate, o perspectivă „soteriologică” care Îl „ocolește” pe Dumnezeu și „exclude” relația omului cu Dumnezeu.

Trupurile înviate ale celor păcătoși vor avea doar atributele stricăciunii și ale nemuririi, p. 187.

Tocmai în p. 190 autorul face o corecție triadologică la supralicitarea hristologică pe care a practicat-o aici: „Judecătorul suprem este Iisus Hristos dar la această judecată participă întreaga Sfânta Treime, la fel ca în creație și răscumpărare”, p. 190.

„A admite eternitatea pedepselor iadului nu înseamnă a nega iertarea și dragostea și bunătatea lui Dumnezeu”, p. 193.

Despre erezia purgatoriului, autorul spune că a apărut „în teologia scolastică a secolului al XII-lea, în actele papei Inochentie al IV-lea, în 1254. Ca articol de credință este menționat la conciliul din Lyon, din anul 1274 și Florența, 1439 și formulat la conciliul tridentin în anul 1553”, p. 193.

„Învățătura romano-catolică despre purgatoriu este rezultatul lipsei de pnevmatologie de care suferă teologia romano-catolică începând din Evul Mediu până astăzi”, p. 196.

Antihristul ca tiran, p. 198.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno