Doctrina trinitara

Pr. Lect. Univ. Dr. Mihail Himcinschi, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul în teologia răsăriteană și apuseană. Implicațiile doctrinare și spirituale ale acesteia, în col. Pastorală Misionară/ Misiologie Pastorală, vol. 6, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 410 p., format A5.

***

E vorba despre teza sa doctorală. Și cartea e structurată în 5 capitole:

1. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și odihna și strălucirea Lui în și prin Fiul în Sfânta Scriptură,

2. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și odihna și strălucirea Lui în și prin Fiul în gândirea patristică răsăriteană,

3. Relația Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul în tradiția și teologia apuseană. Implicațiile lui Filioque,

4. Contribuția Părintelui Dumitru Stăniloae la adâncirea învățăturii despre relațiile de comuniune a Persoanelor Treimice, despre odihnirea și strălucirea Duhului Sfânt în și prin Fiul,

5. Implicațiile acestei învățături în teologia și spiritualitatea ortodoxă și dialogul teologic romano-catolic actual.

„Din sabatizarea divină rezultă caracterul personalist al creației”, p. 15.

„lumea mișcată de Dumnezeu”, p. 16

Autorul consideră că Sfântul Atanasie cel Mare e „primul dintre Sfinții Părinți care a accentuat și demonstrat că îndumnezeirea este posibilă”, p. 28. Nu aș putea să spun asta…

În p. 173, autorul spune că „greșeala triadologică esențialistă a lui Augustin…a fost primul pas în fundamentarea teoretică a respingerii apofatismului. A identificat adevărul cu înțelegerea rațională”.

Poți să afirmi o astfel de enormitate doar dacă nu ai o cunoaștere profundă a Sfântului Augustin, care pleda energic pentru curățirea de patimi și vederea lui Dumnezeu.

Iar apofatismul, adică cunoașterea continuă a lui Dumnezeu prin vederi mistice și iluminări, presupune tocmai înțelegerea rațională, înțelegerea articulată a ceea ce vedem extatic sau suntem luminați de Dumnezeu să înțelegem.

Apofatismul = multul împărtășibil al lui Dumnezeu, adică energia Sa necreată, din care noi experiem și înțelegem pe măsura noastră.

Ar fi dramatic (sper să nu) să se înțeleagă apofatismul ca agnosticism.

În p. 217, autorul spune: „Deși atât Tertulian cât și Augustin s-au preocupat de procesiunile esenței, Filioque nu se vădește clar în operele lor, dar se deduce în urma afirmațiilor prepoziționale de, ab uroque”.

„Se deduce” însă este egal cu „presupun că așa ar sta lucrurile”. Numai că teologia nu se face pe deducții frauduloase și nici pe bază de presupuneri arbitrare ci pe dovezi concrete. Iar dovezile prezentate trebuie să fie nu doar de nivel semantic ci ele trebuie să exprime modul profund de a gândi al unui Sfânt.

„Odihnind Duhul Sfânt în și prin Hristos, odihnirea devine fundamentul înfierii și îndumnezeirii noastre”, p. 336.

„Filioque, cu toate implicațiile sale, rămâne principala erezie care separă Răsăritul de Apus”, p. 379.

Dacă aici, prin „Apus”, autorul înțelege romano-catolicismul, atunci cred că marea erezie care separă catolicismul de Ortodoxie e instituția papei cu toate ridicolele sale implicații teologice.

Când un om, papa de la Roma, e „vicar”/ „înlocuitor” al lui Hristos pe pământ și mai e și „infailibil” tot ceea ce putem numi „biserică” în romano-catolicism poartă asupra ei păcatul nespus de greu al idolatrizării omului.

Cum să Îl mai vezi pe Dumnezeu-omul, față de Care trebuie să ai o perspectivă apofatică, când „înlocuitorul” Lui, palpabil și la vedere, e o abordare „mult mai directă”? Un papă pentru biserică = niciun Dumnezeu pentru lume.

Da, din punctul de vedere al Bisericii, la 1054, Filioque a fost prima calamitate teologică a romano-catolicismului. Dar de atunci și până azi…a mai trecut un mileniu de erezii. Lucrurile sunt mai complicate decât ne-am putea închipui…

Did you like this? Share it: