Introducere

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu și Diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă. Teme ale credinței creștine din perspectivă contemporană, col. Geneze, Ed. Libra, București, 1997, 197 p.

***

Cartea are 4 capitole: 1. Sursele cunoașterii teologice, 2. Sfânta Treime – taina centrală a creștinismului, 3. Originea lumii și a omului, 4. Câteva considerații finale.

„Dogmatica Bisericii e o recunoaștere a lumii și a vieții din și în perspectiva lui Dumnezeu”, p. 7.

„Dumnezeul Bisericii nu e o abstracțiune filosofică, un concept elaborat de mintea omului și fără conținut, ci e Dumnezeu Cel viu și adevărat”, p. 14-15.

Facerea lumii ca o „chemare la dialog”, p. 15.

„Căutarea unui mathesis universalis, de la Descartes încoace (la Noica, spre exemplu), înseamnă abandonarea revelației dumnezeiești într-un context antropocentric”, p. 15.

Metoda și mâna de lucru, în mod evident, e a Părintelui Doru Costache și doar anumite abordări îi aparțin Părintelui Popescu.

„Dacă revelația prin creație propune mai mult prezența (imanența) divină, descoperirea în istorie [a lui Dumnezeu] accentuează în special transcendența lui Dumnezeu față de lume, fără ca aceasta să însemne ignorarea transcendenței în prima sau a imanenței în cea de a doua”, p. 34.

Rostul omului e acela ca el „să ajungă liber, în cunoștință și dragoste, la o relație statornică și matură cu Dumnezeu”, p. 37.

„Născută în sânul Tradiției sau fiind Tradiția la un moment dat, Sfânta Scriptură nu poate fi separată sau suprapusă acesteia”, p. 39.

„Spațiul cel mai propriu în care Biserica realizează interpretarea Scripturii e Sfânta Liturghie”, p. 46.

„Propriu-zis, papa nu mai exprimă credința și viața Bisericii, [ci] dictându-i ce să creadă și excluzând-o de la actul interpretării Bibliei (cf. CBC, 85-88)”, p. 47.

„lumea nu poate deveni ceea ce trebuie, adică Biserică, dacă Biserica lui Hristos nu coboară permanent spre ea pentru a o asuma, pentru a-i restitui sensul, pentru a o înnoi structural”, p. 52.

„Triadologia ortodoxă pornește de la taina perihorezei pentru a afirma în același timp alteritatea persoanelor și comuniunea sau existența lor relațională. În plan eclesiologic, această concepție a determinat structura sobornicească sau comunitară a Bisericii, care, după chipul antinomiei trinitare – fiecare persoană divină ipostasiază integral firea, dar împreună cu celelalte două –, înseamnă că fiecare Biserică locală este Biserica universală a lui Hristos, dar împreună cu Bisericile surori”, p. 87.

„Abordând antinomic raportul dintre Dumnezeu și cosmos, panenteismul propriu tradiției ortodoxe afirmă în același timp transcendența și imanența divină față de lume: Dumnezeu e mai presus de lumea pe care a creat-o, e supraspațial și atemporal, dar prezent în întreaga creație și în mișcarea ei spre sensul prestabilit, eternizarea în relație cu Dumnezeu”, p. 95.

„Din perspectiva biblică, antropologia este cosmologică și cosmologia în mod necesar antropologică”, p. 116.

Poziția anti-augustiniană din p. 119, referitoare la creație, e proprie Părintelui Dumitru Popescu, care îl vitupera mereu în fața mea pe Sfântul Augustin, mai ales în ceea ce privește soteriologia și Biserica.

Deși, după discuții largi cu Părintele Dumitru Popescu referitoare la aversiunea sa față de Sfântul Augustin, pe care eu nu o împărtășesc, am constatat că ea nu era fundamentată pe o cunoaștere clară, precisă, de profunzime a operei Sfântului Augustin ci pe unele cărți, paradoxal, romano-catolice, asupra autorilor cărora am dubii serioase că au parcurs, în mare, teologia lui.

Despre cineva ca Sfântul Ioan Gură de Aur sau ca Sfântul Augustin al Hipponei, cu operă de zeci de tomuri, nu te poți pronunța în 3 fraze sau trei articole. Despre ei trebuie să scrii câteva cărți bune ca să dovedești că ai o înțelegere profundă a lor.

Nu știu însă dacă Părintele Doru Costache împărtășește aceeași aversiune față de Sfântul Augustin. Adică, dacă pune în cârca lui toate proastele interpretări ale operei sale făcute de către catolici și protestanți.

Numai că minimalizarea Sfântului Augustin și a Sfântului Ieronim, ca și cea a Sfântului Dionisie Areopagitul, costă enorm teologia ortodoxă. Când vom termina cu excluderile din condei, vom ajunge să înțelegem cât de importantă este includerea tuturor într-o sinteză teologică de proporții.

„Prăpastia uriașă dintre necreat și creat e depășită prin coborârea energetică a Dumnezeirii spre lume și prin urcușul rațional al acesteia spre El”, p. 122.

„Încercarea personală a lui Moltmann nu salvează protestantismul care, oficial, e consecvent interpretării juridice a relației omului cu Dumnezeu moștenită din catolicism: omul rămânea în paradis doar în măsura în care respecta porunca divină. Încălcarea acesteia atrăgea imediat pedeapsa”, p. 146-147.

„Predica Bisericii trebuie astăzi să dezvăluie societății și culturii dominate de ceea ce se cheamă vitalism neopăgân că actuala stare de lucruri nu e nici normală și nici de la început, că e condiția căderii, a vieții întru moarte”, p. 154.

„Un Dumnezeu fără creația Sa nu poate fi unul al iubirii; un om fără Dumnezeu este ignorant în ceea ce privește propriul sens, zbătându-se pentru a domina lumea sau capitulând înaintea imensității ei; cosmosul fără Dumnezeu nu poate fi decât strivitor pentru om sau numai spațiul neutru în care acesta să-și săvârșească aventura”, p. 183.

Teologia Bisericii are…funcția unui năvod al mântuirii lansat de Hristos peste lume”, p. 185.

Introducere, pagina ultima

Did you like this? Share it: