Ai vreo relevanță pentru mine…deci exiști

Părintele Dorin cita recent o mărturie despre teologia modernă…despre topica gândirii protestante, care așază soteriologia înaintea hristologiei.

E paradigma lumii noastre. Nu există ceea ce există, ci există doar ceea ce e important pentru mine.

Axioma lui Descartes trebuie reformulată…pentru lumea noastră.

Dacă au ajuns unii, care se numesc totuși teologi „creștini”, să se raporteze la Dumnezeu nu ca la unica Realitate din veșnicie, Care a creat lumea, ci ca la Cel Care doar a făcut ceva pentru noi…pentru că S-a răstignit…de ce să ne mai mirăm că omul nu mai e perceput ca persoană și ca realitate obiectivă?

Că nu mai există istorie universală și unitară, ci numai interese particulare?

Postmodernitatea Îl tratează pe Dumnezeu în aceeași termeni ai eficienței economice sau ai relevanței imediate…în termeni de profit, adică…

Adevărul obiectiv e pulverizat și este înlocuit cu ceea ce cred eu că îmi folosește.

Sau: iau de la tine ce îmi trebuie și restul nu mă interesează.

Sunt oamenii vremii lor

În timp ce unii nu știu să scrie un comentariu sau un SMS…Bianca Adam, o elevă de liceu din Craiova, te bulversează prin idei năstrușnice, prin dinamismul ei, prin orizonturile largi și oneste de comunicare.

Însă trebuie să fii foarte îngust ca să „o provoci” cu mâncatul ciocolatei cu muștar sau cu spălatul parbrizelor la semafor.

O astfel de tânără trebuia încurajată imediat de primarul Craiovei, pentru că ea face mai mult decât sute de afișe puse pe stâlpi. Ea e o emblemă pentru Craiova prin forțe proprii.

Onestitatea ei e dezarmantă: își asumă identitatea cu adresă cu tot.

La fel face și Maximilian Ioan din Gherla.

Mai sunt mulți alții ca ei, în România și în alte state, care se manifestă, vorbesc, se exprimă într-un firesc uluitor de frumos…pentru unul ca mine, care toată viața mea am mizat pe naturalețea și pe colocvialitatea debordantă a oamenilor.

Tinerii aceștia au exprimări firești, naturale, sunt ei înșiși…chiar dacă nu sunt duhovnicești.

De la o astfel de naturalețe trebuie să pornească un om duhovnicesc în creșterea lui spirituală.

Tocmai de aceea nu le place fariseismul nostru, bățoșenia noastră, glasul fals când predicăm sau cântăm, lipsa noastră de realism și de autenticitate, de raportare la oameni: pentru că ei știu cum „se comportă” oamenii.

Ei sunt firești!

Cum mulți dintre cei care se închipuie „duhovnicești” n-au fost niciodată.

Ei au poftă de viață, se bucură, sunt flexibili în gândirea lor, sunt inventivi, sunt comunicativi, știu să vorbească, vorbesc până…la public, nu se pierd în pedanterii, muncesc enorm pentru 10 minute de film, se deplasează pentru ceea ce fac, se implică în ceea ce fac, sunt profesioniști în ceea ce fac, știu să publiciteze pe alții, se publicitează foarte bine, nu își bagă sub preș neștiința și vârsta, sunt…reali.

Noi, mulți dintre noi, pentru ei, suntem niște mutanți, niște babalâci, niște triști…pentru că mirosim a vechi.

Și ei se vor învechi, și ei vor fi excedați de griji, și lor li se va duce din entuziasm…

Dar tocmai pentru că locuiesc într-o lume de triști, de angoasați, de plictisiți, care nu le acordă…libertate interioară.

Mă bucur enorm când văd oameni care…nu stau degeaba.

Primul pas spre bine…e acela în care nu lași să îți șomeze sufletul și trupul.

Luați aminte la ei!

Dacă faceți pentru Dumnezeu și pentru Biserică 10% din cât fac ei pentru public…atunci Bisericile „nu se vor închide”, așa cum a spus Vladimir Pustan ieri seară.

Învățați entuziasm și profesionism de la copiii ăștia, dacă vreți oameni la Biserică, monahi la Mănăstire, preoți și ierarhi buni, profesori de teologie extraordinari…și mulți Sfinți!

Canonizările încep…cu începutul: cu mult entuziasm și cu multă muncă.

Umpleți-vă de entuziasm și de multă muncă…ca să lăsați mulți Sfinți în urmă de canonizat!

Predică la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil [8 noiembrie 2013]

Patriarhul Romaniei, 8 noiembrie 2013

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil, ocrotitorii spirituali ai Jandarmeriei Române, rostit în capela militară „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil” din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, Bucureşti, 8 noiembrie 2013:

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte în fiecare an, în data de 8 noiembrie, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, împreună cu soborul tuturor puterilor cereşti.

Prin cuvântul „arhanghel” înţelegem „mai mare peste îngeri” sau „cel dintâi dintre îngeri”. Iar „înger” înseamnă „vestitor”, pentru că îngerii vestesc pe pământ şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu.

Puterile cereşti netrupeşti, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, se împart în nouă cete: Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Sfinţii Arhangheli sunt în număr de şapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Salatiil, Uriil, Gudiil şi Varahil, însă cei mai importanţi dintre ei, cei mai cunoscuţi şi mai populari, sunt Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aceşti şapte Arhangheli sunt pomeniţi în cartea Apocalipsei ca fiind cele şapte duhuri care stau în faţa Tronului Lui Dumnezeu (Cf. Apocalipsa 8, 2).

În limba ebraică a Sfintei Scripturi, numele Sfinţilor Arhangheli conţin ideea prezenţei harului lui Dumnezeu în lucrarea lor, întrucât fiecare nume se termină cu forma prescurtată a numelui lui Dumnezeu El (Elohim) (El în limba ebraică), ceea ce înseamnă că toţi aceşti Arhangheli sunt împlinitori ai voii lui Dumnezeu, sunt teofori sau purtători ai harului şi lucrării lui Dumnezeu.

Numele Sfântului Arhanghel Mihail, Mi-cha-El în limba ebraică, înseamnă cine este ca Dumnezeu­­­­? (mi= cine, cha= ca, El = Dumnezeu), iar numele Sfântului Arhanghel Gavriil, Gabriel în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu este puterea mea.

În Acatistul dedicat Sfinţilor Arhangheli, Biserica îl numeşte pe Sfântul Arhanghel Mihail înger (slujitor) al Legii, adică al dreptăţii şi al adevărului, iar pe Sfântul Arhanghel Gavriil îl numeşte înger al harului, cel care reflectă în firea şi în lucrarea sa bucuria şi blândeţea lui Dumnezeu.

Dreptatea şi adevărul lui Dumnezeu pe care le arată Sfântul Arhanghel Mihail sunt necesare ca şi bucuria, bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu, care vin prin binecuvântarea adusă de Arhanghelul Gavriil. Înţelegem astfel, câtă complementaritate şi ce legătură puternică există în lucrarea acestor doi Sfinţi Arhangheli şi de ce Biserica îi cinsteşte împreună. Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne arată că Dumnezeu este, în acelaşi timp, drept şi milostiv, iubitor de adevăr şi iertător a celor păcătoşi sau căzuţi, care se ridică prin pocăinţă.

În iconografia noastră ortodoxă, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtând în mână o sabie de foc, pentru că el pedepseşte păcatul, pedepseşte nedreptatea şi apără pe cei drepţi. El pedepseşte popoarele rele şi apără popoarele bune care împlinesc voia lui Dumnezeu. Arhanghelul Gavriil este reprezentat în iconografia noastră purtând în mână o floare de crin alb, ca simbol al purităţii, al bucuriei şi binecuvântării, pentru că el aduce neamului omenesc vestea cea bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care ne aduce mântuirea.

Sfântul Arhanghel Mihail este pomenit în cărţile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseşte nedreptatea şi nelegiuirea sau apără pe cei nevinovaţi: el aduce pedepsele asupra lui Faraon şi asupra egiptenilor, care ţineau în robie poporul lui Israel; el pedepseşte nelegiuirile din Sodoma şi Gomora, el este cel ce apără oştirea credincioasă a lui Dumnezeu şi se arată lui Iosua Navi, conducătorul poporului ales după moartea lui Moise, zicând: „eu sunt conducătorul oştirilor cereşti” (Iosua Navi 5, 13-14). De asemenea, Sfântul Arhanghel Mihail îi păzeşte pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, nevătămaţi de văpaia focului (Cf. Daniel 3, 23-28). El apără pe prorocul Daniil în groapa cu lei (Cf. Istoria omorârii balaurului 1, 40-46), nefiind atacat de către aceştia.

Arhanghelul Mihail va suna din trâmbiţă la ceasul hotărât de Dumnezeu şi va chema popoarele, lumea întreagă, la judecată în ziua de apoi (Cf. 1 Tesaloniceni 4, 16). Vedem, aşadar, că el, ca înger al dreptăţii, al adevărului şi al judecăţii,reprezintă lucrarea lui Dumnezeu de corectare a oamenilor când greşesc, este cel ce ţine treaz pe omul drept şi nu-l lasă să confunde răul cu binele, minciuna cu adevărul, păcatul cu sfinţenia, voia păcătosului cu voia lui Dumnezeu.

Sfântul Arhanghel Mihail este cel care a întărit pe toţi îngerii din ceruri în momentul în care o parte din îngeri, conduşi de Lucifer, din mândrie şi iubire egoistă de sine, au căzut răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu. Atunci, Arhanghelul Mihail a strigat cu glas mare: Să luăm aminte!, atenţionând puterile îngereşti, să nu se asocieze cu starea căzută a lui Lucifer, şi astfel căderea îngerilor s-a oprit.

Aceste cuvinte: „să luăm aminte” au intrat în cultul ortodox şi prin ele noi suntem chemaţi la trezvie sufletească, la atenţie duhovnicească, la discernământ asupra stării în care ne aflăm în Biserică. Să luăm aminte când ascultăm Sfânta Evanghelie, când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, să nu cădem în indiferenţă, în uitare, în nepăsare, să nu decădem de la starea de trezvie spirituală, aşa cum au căzut îngerii cei răi.

Sfântul Arhanghel Gavriil, ca înger al bucuriei şi al blândeţii lui Dumnezeu, se arată mai ales în tainele naşterilor binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Arhanghel Gavriil vesteşte sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana că vor naşte pe Maica Domnului, pe Fecioara Maria. El vesteşte preotului Zaharia, pe când era în Templul din Ierusalim, că, deşi aflat la bătrâneţe, împreună cu Elisabeta, femeia sa, vor avea un fiu, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului.

Arhanghelul Gavriil anunţă cu bucurie vestea cea bună a lui Dumnezeu pentru oameni. El a binevestit Fecioarei Maria în Nazaret că va naşte pe Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

El a binevestit păstorilor la Betleem că S-a născut Mântuitorul lumii, Hristos Domnul. El a condus corurile de îngeri, care au cântat în noaptea sfântă a Naşterii Domnului Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!”.

Aşadar, Sfântul Arhanghel Gavriil este ocrotitorul familiilor, ocrotitorul mamelor, ocrotitorul fecioarelor, ocrotitorul copiilor, ocrotitorul părinţilor care dau naştere copiilor, îi cresc în credinţă şi îi pregătesc pentru mântuire şi pentru viaţă veşnică. El este şi ocrotitor al monahilor şi monahiilor celor care vieţuiesc în mănăstiri şi în sihăstrie sau în pustie.

Sfinţii Îngeri păzesc şi călăuzesc pe oameni pe calea mântuirii. Fiecare om primeşte la Botez un înger păzitor, care îl îndeamnă tainic în conştiinţă să săvârşească binele, să facă voia lui Dumnezeu. De aceea, în cărţile noastre de rugăciune, există rugăciuni către îngerul păzitor, rostite dimineaţa şi seara, precum şi Canonul către îngerul păzitor din Ceaslov.

Sfinţii îngeri sunt pomeniţi săptămânal, în fiecare zi de luni, dar şi la fiecare Sfântă Liturghie, deoarece ei se roagă împreună cu Biserica întreagă înaintea tronului Preasfintei Treimi.

Pomenirea Sfinţilor Îngeri se face în ziua a opta din luna noiembrie, pentru că cifra 8 este simbolul vieţii veşnice. Biserica a fixat ca zi de pomenire a Sfinţilor Îngeri data de 8 noiembrie, pentru că aceasta are o legătură deosebită cu data de 8 septembrie, când sărbătorim Naşterea Maicii Domnului. Din data de 8 septembrie, până în data de 8 noiembrie sunt exact nouă săptămâni, după numărul celor nouă cete îngereşti.

Sfinţii Părinţi, care au întocmit calendarul Bisericii noastre, ne arată că există o legătură tainică între Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului şi Sărbătoarea Soborului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor puterilor cereşti.

Maica Domnului este mai presus de îngeri, fiind numită mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii. Astfel, se arată că la Taina Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, care se săvârşeşte prin lucrarea Duhului Sfânt din Fecioara Maria, participă ca martori şi slujitori nevăzuţi dar reali sfinţii îngeri şi mai ales Sfântul Arhanghel Gavriil. Maica Domnului este lăudată de toţi îngerii şi se roagă împreună cu toţi îngerii înaintea Tronului Preasfintei Treimi.

Sărbătoarea de astăzi este în acelaşi timp hramul acestei capele militare din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române Bucureşti, dar şi sărbătoarea instituţiei naţionale a Jandarmeriei Române, care are ca ocrotitori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Din acest motiv, în toate unităţile de jandarmerie din întreaga ţară, se oficiază astăzi slujbe religioase.

În general, îngerii ocrotesc popoare (Cf. Deuteronomul 32, 8), localităţi şi oameni, însă, încă din vechime, Sfinţii Arhangheli au fost adoptaţi ca patroni spirituali sau ocrotitori ai împăraţilor şi regilor, ai conducătorilor de oşti, ai armatelor care apără pe oameni de primejdii, fiind simboluri ale luptei împotriva răului.

Pornind de la deviza Jandarmeriei Române: „Lex et ordo” (lege şi ordine), înscrisă pe stema sa, vedem că idealul acestei structuri militare are evidente asemănări cu ceea ce simbolizează Sfinţii Arhangheli.

Sfântul Arhanghel Mihail simbolizează „legea” fiind apărător al dreptăţii şi al adevărului, numit de Biserică înger al legii, iar Sfântul Arhanghel Gavriil simbolizează „ordinea, pacea şi armonia, siguranţa şi binele comun, rezumată în numirea de înger al harului. Astfel, întreaga activitate a jandarmilor români este orientată să se desfăşoare pe aceste două coordonate, lege şi ordine.

Fiind o instituţie cu responsabilitate în menţinerea şi restabilirea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, Jandarmeria Română contribuie şi la promovarea iubirii faţă de patrie şi popor şi la păstrarea valorilor noastre spirituale şi materiale. Avem convingerea că Jandarmeria Română se va afla totdeauna în slujba patriei şi în folosul cetăţenilor, apărând legea dreptăţii şi demnitatea persoanei umane.

Felicităm şi binecuvântăm cu aleasă preţuire Jandarmeria Română şi cerem Domnului nostru Iisus Hristos,pentru rugăciunile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ocrotitorii spirituali ai Jandarmeriei Române, să dăruiască tuturor jandarmilor români mult ajutor în activitatea împlinită spre binele societăţii noastre româneşti.

În mod deosebit, felicităm pe toţi cei care poartă numele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil sau derivate ale acestora, dorindu-le ani mulţi, cu pace şi bucurie, cu sănătate şi fericire!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cum arată un Acatist prost?

Sfantul Ierarh Nectarie al Pentapolei

Arată impersonal, anonimizant și plin de generalități.

Fapt pentru care, Sfinții nu mai par niște unicități absolute ci niște oameni trași la xerox.

Astă seară am vrut să facem Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie al Pentapolei și l-am preluat pe acesta de aici.

În timp ce l-am făcut…m-am și enervat la culme datorită falsei evlavii a autorului lui, în care, ca și în alte acatiste asemănătoare, am găsit numai însăilări de fapte fără personalitate.

Sfântul Ierarh Nectarie era Părintele Nectarie și Cuviosul Nectarie pentru autor, de parcă n-ar fi știut, că atunci când cineva a devenit Ierarh…trebuie să te raportezi la el ca la un Ierarh…nu ca la un Ieromonah. A face abstracție de acest lucru, de această nuanță, pe premisa că orice ierarh e „și monah”, e de un prost gust veritabil.

Prea Cuvioase este Ieromonahul și nu Ierarhul!

Dar pentru că autorul/ autorii sunt niște „cuvioși” fără seamăn, ei falsifică viețile tuturor Sfinților…reducându-i la ei, la modul în care ei se raportează la Sfinți.

Un alt acatist al Sfântului Nectarie, cel de aici, e la fel de lipsit de personalitate.

Nu afli mai nimic despre viața Sfântului Ierarh și despre minunile lui, nimic despre teologia pe care a scris-o, deși este un Sfânt recent, despre care știm multe…și nu un Sfânt anonim, din vechime, ca Sfântul Dimitrie Basarabov, despre care știm 3 lucruri.

Acatistul ar fi trebuit să fie burdușit cu date istorice și, prin toate detaliile sale, să sublinieze personalitatea sa complexă, uriașă.

Însă ori făcătorii de acatiste nu cam citesc ori ocultează, în mod voit, viețile Sfinților.

Adică le minimalizează, le mistifică, le fac fără gust. Nu înțelegi mai nimic despre un Sfânt din acatistele pe care le scriu.

Tot la fel de impersonal e și cel prezentat pe Doxologia, care se raportează la el ca la un Sfânt Ierarh și la un făcător de minuni, dar din care lipsesc latura vieții lui de teolog…și date concrete, biografice.

Însă el a fost Mitropolit al Pentapolei, în Libia…și nu în Egipt, după cum spunea acatistul, prin care noi…„am încercat”, în această seară, să ne rugăm…s-a născut în 1846 și a adormit în 1920, a fost canonizat foarte repede, în 1961…și: „este unul dintre cei mai mari teologi ai începutului de secol XX, cu un nivel de pregătire academică de excepţie şi cu o râvnă sfântă pentru propovăduire încă de mic copil.

A scris numeroase lucrări de o însemnătate şi consistenţă ce-l îndreptăţesc de cuvintele „între Sfinţii Părinţi ai fost încununat”.

Astfel, în Grecia, au fost publicate următoarele lucrări: „Studiu istoric asupra pricinilor Schismei” (ediţie princeps 1911, în 2 volume); „Catehism Ortodox” (ediţie princeps, Atena, 1899); „Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele pomeniri” (Atena, 1901); „Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos. Studiu asupra sfintelor icoane” (reeditat la Thessalonik, în 1972), „Psaltirion” pus în metru liric şi cu note explicative (Atena, 1908); „Theotokarion – cântări şi imne închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioarei Maria” (1907, Atena), apărut în cel puţin 6 ediţii; „Cursuri de Morală creştină pentru elevii Şcolii Rizareion” (o ultimă ediţie în 1992, la Atena); „Cunoaşte-te pe tine însuţi”; „Despre sfintele Taine”; „Hristologia…”; „Istoria Evangheliei”; „Studiu istoric despre Cinstita Cruce”; „Despre Una, Sfântă, Soborniceasca şi Apostolească Biserică”; „Despre pocăinţă şi spovedanie””.

Însă în cele trei acatiste la care ne-am referit, Sfântul Nectarie e important doar pentru că Sfintele sale Moaște sunt la Eghina, și mergem noi să le vizităm și pentru că el vindecă de cancer, dar nu este deloc teolog și om de carte.

Pentru că nouă, mai pe scurt, nu ne plac Sfinții învățați…ci numai cei care ne dau motive să credem, că lenea și prostia sunt „salvarea” credinței ortodoxe în România.

Adică așa arată „evlavia” extremiștilor români pentru Sfinți: îi falsifică, le falsifică viața și teologia…pe când se dau de „cinstitori” ai lor.

Sfat practic: faceți un acatist ca lumea Sfântului Ierarh Nectarie, în care să existe biografia lui concentrată, dacă tot s-a împânzit România cu Sfintele sale Moaște!

Conotațiile umplerii ca gest duhovnicesc

În literatura română veche, universul era numit podoabă, ceea ce reprezintă un calc lingvistic după grecescul cosmos.

Termenul ilustrează felul în care a fost adusă întru ființă lumea: printr-un proces de împodobire treptată a ei, întreprins de Dumnezeu pe parcursul celor șase zile ale creației.

Dumnezeu a zidit-o astfel, treptat și nu dintr-o dată, deși ar fi putut s-o creeze imediat, pentru a detalia, în fața ochilor raționali ai creaturilor Sale, iubirea, atenția și delicatețea cu care El Se atinge de cele pe care le creează.

Și face în prima zi „pământul gol” (Fac. 1, 2), pentru ca în zilele următoare să îl umple cu podoabe.

Și asemenea face mai întâi „ceriul fără stele” (Cronograful lui Moxa, urmând lui Manasses și tradiției bizantine)[1], pentru ca în ziua a patra să îl umple de podoaba luminătorilor.

Și pe acești aștri cerești îi modelează ca pe niște vase pe care le umple cu lumina creată în ziua dintâi sau ca niște lămpi în care aprinde lumina primordială, după cum ne tâlcuiesc Hexaemera patristice și Cazaniile românești (Coresi 1581 și Varlaam 1643).

Adică Dumnezeu, după ce trage perdelele apelor[2], descoperind relieful și peisajele cosmice, aprinde lumini tainice deasupra munților și prăpăstiilor, a apelor și a câmpiilor, pentru ca ele să reflecte tainic pe Cel care conversează tainic cu reflexivitatea umană. Și pentru ca, de la făcliile siderale, să-și aprindă oamenii făclia minții, de la candelele cerului, candela inimii.

Avem nenumărate mărturii scripturale și patristice ale unei lecturi cosmice revelaționale, dar amintim doar câteva nume: Avraam, Melhisedec (a se vedea Palia istorică bizantină[3]), magii care au venit la Betleem, Antonie cel Mare etc.

Universul putea să fie și gol și plat și neîmpodobit. Dar Dumnezeu vrea să îl umple. Sfântul Dosoftei a urmat îndeaproape această tradiție veche, în Psaltirea în versuri: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut Sângur dintâi cu cuvântul./ Și toate din lume de Tine-s făcute,/ Și i-ai dat podoabă de noroade multe [mulțimi de făpturi] (Ps. 23, 1-4), Ceriurile le-ai fapt cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de Îngeri (Ps. 32, 14-16)”[4].

„Al Domnului este pământul și împlerea lui”, spune Ps. 23, 1 din Biblia de la București (1688).

Nu e o retorică secvențială, ci esențială. Numai că e încriptată stilistic și poetic. Sfântul Antim Ivireanul Îl vede pe Pruncul înfășat în iesle ca fiind Cel ce umple de raze vasele luminătorilor, într-un exercițiu retorico-poetic ce reformulează comentariile patristice: „Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre, Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte”[5].

După cum arătam recent într-o carte a noastră, Eminescu a receptat, din paginile literaturii vechi, aceste semnificații profunde, dovadă fiind asocierea pe care o face între înserare (timp al genezei la Eminescu, în conformitate cu relatarea scripturală și cu practica liturgică) și umplerea cerului de stele: „Înserează…Stele împlu tot seninul lin și gol” (Călin Nebunul).

Dacă rațiunea detalierii creației este înțeleasă în aspectele ei foarte profunde, atunci nu mai pare lipsită de sens aducerea lumii întru ființă în șase zile. Dumnezeu umple lumea treptat de făpturi, umple lumea de frumusețe, de podoabe. Și pe om îl plăsmuiește ca pe o recapitulare și încununare a creației: „după chipul și după podoaba Sa”[6].

Spunem adesea că Dumnezeu umple lumea de har, că ne umple de bucurie, de viață dumnezeiască și de binecuvântări, dar nu mai vedem semnificațiile umplerii de frumusețe. Însă Dumnezeu lucrează astfel de la începutul lumii. Umplerea lumii de sens, de frumusețe și de lumină dumnezeiască nu se va sfârși vreodată, nici acum și nici după transfigurarea ei.

Desăvârșirea e…treptată. Iar umplerea lumii de desăvârșire continuă și nu are final. De aceea și Preasfânta Treime începe creația lumii în trepte, pentru ca să ne avertizeze că paharul frumuseții universale, duhovnicești și materiale, nu se va umple niciodată. Că el se umple întruna, dar nu se va termina de umplut vreodată.

Cel ce a umplut vasele aștrilor de lumină, umple și vasul sufletului, pe vasele Sale alese, de lumină dumnezeiască, pe măsură, dar din ce în ce mai strălucitoare, mai clară, mai deplină.

Sufletul omenesc a fost creat spre umplere treptată, pentru care trebuie să facă eforturi. Dumnezeu nu vine să toarne nimănui în desaga sau în burduful sufletului, așa încât să se umple dintr-o dată.

Dacă El a avut răbdare să modeleze și să picteze lumea în mai multe zile, să o descopere și să o împodobească treptat, deși putea să o aducă instant întru ființă, numai cu cuvântul poruncii Sale, înseamnă că trebuie să avem răbdare ca El să ne umple fiecăruia adâncurile.

Să avem răbdare ca să El să ne împodobească golul interior. Să avem răbdare ca să ne aprindă lumini în minte și în suflet. Luminătorii s-au aprins abia în ziua a patra în univers, dar noi vrem să ne naștem înțelepți și atoatecunoscători, să primim toate darurile din prima clipă și nu să ne descoperim cu greutate talentul, nu să ni-l cultivăm în timp și cu efort, nu să muncim împreună cu Dumnezeu ca să ne creăm, să ne modelăm ființa.


[1] Mihail Moxa, Cronica universală, ediție critică, însoțită de izvoare, studiu introductiv, note și indici de G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1989, p. 99.

[2] A se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 75.

[3] Cele mai vechi cărți populare în literatura română, IV, Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 116-117, 123-126.

[4] A se vedea Dosoftei, Opere, 1, Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[5] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică de G. Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 199.

[6] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 246.

Istorie 4. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

Ușa e „vie” în Creștinism[1] și cel care intră pe ea trebuie să aleagă[2]. Însă poarta Împărăției „e largă, [numai] intrarea e strâmtă[3].

Prospețimea clipei, unicitatea cazului”[4]. Mirele Bisericii e dincolo și dincoace de ușă[5].

Cum „Se revarsă”, domnule Pleșu, „Tatăl…în misiunea Fiului”[6]? Ca persoană sau ca energie? Cum ați ajuns la această concluzie sau de la cine ați preluat-o?

Și cum poate renunța Fiul, Care Se face om, „la atributele divinității Sale”[7], când atributele/ însușirile unei persoane sunt inalienabile? La care atribute a renunțat Fiul întrupat, pe când era om printre oameni? În definitiv, pentru ce fel de chenoză a Fiului pledați?

De ce, „prin Fiul, Tatăl a intrat pe poarta cea strâmtă (din perspectiva Sa) a omenescului”[8]? S-a întrupat și Tatăl? De ce nu vă referiți și la Duhul Sfânt în relație cu chenoza? Tatăl și Duhul au suferit schimbări în urma întrupării Cuvântului? S-a schimbat raportarea Tatălui și a Duhului la Fiul, după întruparea Fiului sau a Treimii vizavi de lume?

Dăm pagina și punem o altă întrebare, la un alt text ambiguu: cum se realizează, în mod practic, „topirea identității proprii [a omului] în identitatea, mai înaltă, a Celui care cheamă”[9]?

Cel care cheamă e Dumnezeu iar identitatea e persoana.

De aceea reformulez întrebarea: cum se poate „topi”, domnule Andrei Pleșu, persoana mea în „identitatea” tripersonală a lui Dumnezeu? Mă pierd în Treime ca în nirvana? Devin consubstanțial cu Dumnezeu, dacă mă îndumnezeiesc?

Atunci, dacă „mă topesc”/ mă pierd/ mă scufund/ „devin” Dumnezeu, sunt de pe acum „o parte” de  Dumnezeu. Și dacă toți oamenii sunt „părți” din Dumnezeu, atunci niciun om nu e „o creatură”…ci toți suntem „veșnici”.

Numai că în Ortodoxie, creatura nu a fost propovăduită niciodată ca având traiectul de a deveni „Dumnezeu prin fire” ci îndumnezeirea noastră este transfigurarea noastră prin harul Treimii, fără ca prin aceasta, prin sfințenie, să suferim o schimbare de identitate. Noi devenim oameni îndumnezeiți, adică plini de slava Lui, în relație cu Dumnezeu și nu semizei sau dumnezei prin ființă.

„Nu poți căpăta totul, fără să dai totul[10].

În p. 255, autorul vorbește despre unirea cu Dumnezeu. Însă unirea cu El, înseamnă „topirea” în El, la care autorul s-a referit în p. 254?

În finalul p. 255, Pleșu se referă la „ekstasis”. Și înțelege extazul/ vederea dumnezeiască ca pe o „dez-grănițuire [o depășire a granițelor] a eului”, care e însoțită de „uimire, de mysterium tremendum, de cutremurare trezitoare”[11].

Însă, pentru că e vorba despre o schimbare de stare, autorul vede și moartea, „la apogeu, în categoria ek-stazului”[12]. Numai că nu orice trecere în veșnicie, prin moarte, este o schimbare de stare…bună. Vederea dumnezeiască e o vedere a slavei Treimii, adică o schimbare bună, îndumnezeitoare.

Cel care moare în păcate multe e întâmpinat de demoni la moarte, adică „la apogeul” vieții, și nu trece…în lumina slavei dumnezeiești.

Însă, desigur, moartea e o schimbare radicală de stare, pentru că ieșim din timp și intrăm în veșnicie, dar, prin asta, nu este și o experiență îndumnezeitoare, în mod neapărat, pentru suflet. Doar oamenii credincioși și plini de har experiază, în veșnicie, din ce în ce mai mult, slava lui Dumnezeu. Pe care au trăit-o, în mod extatic și prin simțire a ei, încă de aici, din viața în Biserică.

O altă frază nebuloasă a autorului: „a te dedica, a te lăsa preluat în solaritatea Celuilalt, a Fiului, așa cum El S-a lăsat preluat în universul tău sublunar, după ce mai întâi S-a contopit într-o perfectă identitate cu Tatăl”[13].

Fiul are o solaritate separată de a Tatălui și a Duhului, adică o slavă separată? El S-a lăsat preluat/ folosit sau S-a întrupat în mod conștient? De când universul omului e doar sublunar?

Și când „mai înainte”, S-a „contopit” Fiul cu Tatăl „într-o perfectă identitate”? Dacă avem proprietatea termenului, a contopi înseamnă a se amesteca. Însă cum s-a amestecat/ contopit persoana Fiului cu a Tatălui în cadrul relațiilor intratrinitare?

Treimea domnului Pleșu are doar două persoane? Ce a făcut Duhul Sfânt în timp ce Fiul și Tatăl erau „contopiți”, adică depersonalizați reciproc? Sau de ce nu S-a contopit și Duhul cu Tatăl și cu Fiul, adică: depersonalizat? Și de ce înțelege comuniunea persoanelor dumnezeiești ca pe o anihilare reciprocă a lor, când persoanele nu se pot autodesființa niciodată?

Însă citatul plin de erezii de deasupra, autorul și-l „justifică” pe baza a trei locuri scripturale: In. 17, 21-23, In. 14, 2 și In. 3, 30.

La In. 17, 21-23 se vorbește despre comuniunea Sfinților („toți să fie una”), care e posibilă datorită comuniunii Treimii. Căci persoanele treimice sunt unite la nivelul singurei ființe dumnezeiești, pe care o personalizează în mod întreit, fiecare persoană având-o în mod integral.

La In. 14, 2 nu se vorbește despre „contopirea” Tatălui cu Fiul, pe care autorul a învățat-o de la romano-catolici, din erezia lui Filioque, ci despre „multele locașuri” ale Împărăției. Adică despre diversitatea de percepere a slavei lui Dumnezeu, bazată pe gradul de sfințenie personală.

In. 3, 30 nu are nimic de-a face cu relația dintre Tatăl și Fiul ci cu relația dintre Fiul întrupat și Sfântul Ioan Botezătorul.

Însă, chiar dacă „justificarea” autorului nu are fundament, cititorul cărții trage concluzia că fantezia „contopirii” Fiului cu Tatăl e „ortodoxă”. Asta cu atât mai mult cu cât autorul e felicitat, la nivel înalt, de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru demersul său „teologic”.

Tot în p. 256, autorul înțelege inspirarea/ umplerea noastră de har, ca pe „o absorbire [a noastră] în răsuflarea sacră” a lui Dumnezeu. Dar absorbirea budistă despre care Pleșu vorbește, care nu are nimic de-a face cu umplerea noastră de slava dumnezeiască, și-o „fundamentează” pe baza textului de la Gal. 2, 20.

Numai că Sfântul Pavel vorbește acolo despre ce trăiește un om duhovnicesc, când simte în el, cel mai viu, pe Hristos Cel viu. Simțirea lui Hristos în noi nu înseamnă o anihilare a persoanei noastre ci o tot mai pronunțată personalizare a noastră, pentru că simțim în noi persoana lui Hristos, prin slava Lui, Care e persoana prin excelență și izvorul întregii personalizări umane.

Relația cu Hristos ne face tot mai conștienți de realitățile noastre interioare abisale. Crește în noi, împreună cu El, conștientizarea faptului că suntem taine imense ale mâinilor lui Dumnezeu, ale Creatorului nostru. De aceea, întâlnirea cu Hristos și conlocuirea cu Hristos Dumnezeu e abisul abisurilor, e profunzimea profunzimilor, e cea mai mare bucurie și împlinire, cea mai frumoasă înfrumusețare a persoanei noastre și nu o golire, o uitare sau o desființare de sine.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 247.

[2] Idem, p. 248.

[3] Idem, p. 249.

[4] Idem, p. 250.

[5] Idem, p. 251.

[6] Idem, p. 253.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 254.

[10] Idem, p. 254-255.

[11] Idem, p. 255.

[12] Idem, p. 256.

[13] Ibidem.