Conotațiile umplerii ca gest duhovnicesc

În literatura română veche, universul era numit podoabă, ceea ce reprezintă un calc lingvistic după grecescul cosmos.

Termenul ilustrează felul în care a fost adusă întru ființă lumea: printr-un proces de împodobire treptată a ei, întreprins de Dumnezeu pe parcursul celor șase zile ale creației.

Dumnezeu a zidit-o astfel, treptat și nu dintr-o dată, deși ar fi putut s-o creeze imediat, pentru a detalia, în fața ochilor raționali ai creaturilor Sale, iubirea, atenția și delicatețea cu care El Se atinge de cele pe care le creează.

Și face în prima zi „pământul gol” (Fac. 1, 2), pentru ca în zilele următoare să îl umple cu podoabe.

Și asemenea face mai întâi „ceriul fără stele” (Cronograful lui Moxa, urmând lui Manasses și tradiției bizantine)^[1], pentru ca în ziua a patra să îl umple de podoaba luminătorilor.

Și pe acești aștri cerești îi modelează ca pe niște vase pe care le umple cu lumina creată în ziua dintâi sau ca niște lămpi în care aprinde lumina primordială, după cum ne tâlcuiesc Hexaemera patristice și Cazaniile românești (Coresi 1581 și Varlaam 1643).

Adică Dumnezeu, după ce trage perdelele apelor^[2], descoperind relieful și peisajele cosmice, aprinde lumini tainice deasupra munților și prăpăstiilor, a apelor și a câmpiilor, pentru ca ele să reflecte tainic pe Cel care conversează tainic cu reflexivitatea umană. Și pentru ca, de la făcliile siderale, să-și aprindă oamenii făclia minții, de la candelele cerului, candela inimii.

Avem nenumărate mărturii scripturale și patristice ale unei lecturi cosmice revelaționale, dar amintim doar câteva nume: Avraam, Melhisedec (a se vedea Palia istorică bizantină[3]), magii care au venit la Betleem, Antonie cel Mare etc.

Universul putea să fie și gol și plat și neîmpodobit. Dar Dumnezeu vrea să îl umple. Sfântul Dosoftei a urmat îndeaproape această tradiție veche, în Psaltirea în versuri: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut Sângur dintâi cu cuvântul./ Și toate din lume de Tine-s făcute,/ Și i-ai dat podoabă de noroade multe [mulțimi de făpturi] (Ps. 23, 1-4), Ceriurile le-ai fapt cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de Îngeri (Ps. 32, 14-16)”[4].

„Al Domnului este pământul și împlerea lui”, spune Ps. 23, 1 din Biblia de la București (1688).

Nu e o retorică secvențială, ci esențială. Numai că e încriptată stilistic și poetic. Sfântul Antim Ivireanul Îl vede pe Pruncul înfășat în iesle ca fiind Cel ce umple de raze vasele luminătorilor, într-un exercițiu retorico-poetic ce reformulează comentariile patristice: „Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre, Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte”^[5].

După cum arătam recent într-o carte a noastră, Eminescu a receptat, din paginile literaturii vechi, aceste semnificații profunde, dovadă fiind asocierea pe care o face între înserare (timp al genezei la Eminescu, în conformitate cu relatarea scripturală și cu practica liturgică) și umplerea cerului de stele: „Înserează…Stele împlu tot seninul lin și gol” (Călin Nebunul).

Dacă rațiunea detalierii creației este înțeleasă în aspectele ei foarte profunde, atunci nu mai pare lipsită de sens aducerea lumii întru ființă în șase zile. Dumnezeu umple lumea treptat de făpturi, umple lumea de frumusețe, de podoabe. Și pe om îl plăsmuiește ca pe o recapitulare și încununare a creației: „după chipul și după podoaba Sa”^[6].

Spunem adesea că Dumnezeu umple lumea de har, că ne umple de bucurie, de viață dumnezeiască și de binecuvântări, dar nu mai vedem semnificațiile umplerii de frumusețe. Însă Dumnezeu lucrează astfel de la începutul lumii. Umplerea lumii de sens, de frumusețe și de lumină dumnezeiască nu se va sfârși vreodată, nici acum și nici după transfigurarea ei.

Desăvârșirea e…treptată. Iar umplerea lumii de desăvârșire continuă și nu are final. De aceea și Preasfânta Treime începe creația lumii în trepte, pentru ca să ne avertizeze că paharul frumuseții universale, duhovnicești și materiale, nu se va umple niciodată. Că el se umple întruna, dar nu se va termina de umplut vreodată.

Cel ce a umplut vasele aștrilor de lumină, umple și vasul sufletului, pe vasele Sale alese, de lumină dumnezeiască, pe măsură, dar din ce în ce mai strălucitoare, mai clară, mai deplină.

Sufletul omenesc a fost creat spre umplere treptată, pentru care trebuie să facă eforturi. Dumnezeu nu vine să toarne nimănui în desaga sau în burduful sufletului, așa încât să se umple dintr-o dată.

Dacă El a avut răbdare să modeleze și să picteze lumea în mai multe zile, să o descopere și să o împodobească treptat, deși putea să o aducă instant întru ființă, numai cu cuvântul poruncii Sale, înseamnă că trebuie să avem răbdare ca El să ne umple fiecăruia adâncurile.

Să avem răbdare ca să El să ne împodobească golul interior. Să avem răbdare ca să ne aprindă lumini în minte și în suflet. Luminătorii s-au aprins abia în ziua a patra în univers, dar noi vrem să ne naștem înțelepți și atoatecunoscători, să primim toate darurile din prima clipă și nu să ne descoperim cu greutate talentul, nu să ni-l cultivăm în timp și cu efort, nu să muncim împreună cu Dumnezeu ca să ne creăm, să ne modelăm ființa.