Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(vol. 4)
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.
***
Alegerea „depărtării”[1]. „Cult[ul] juvenil al independenței nelimitate, al noutății absolute”[2].
Discutând însă Parabola fiului risipitor, autorul ajunge la concluzia că „nu o fierbinte căință și nici măcar dorul de acasă nu sunt motivațiile sale”[3], ale întoarcerii sale.
Și aceasta, pentru că Andrei Pleșu nu a înțeles ce înseamnă venirea lui în…fire. Nu știe cum arată pocăința reală, după o viață dezastruoasă băută până la fund.
Probabil s-ar fi așteptat ca parabola, în replici de telenovelă, să ne spună că a plâns, s-a văietat, s-a dat cu capul de pereți…când s-a văzut la porci și…extrem de singur…
Însă parabola, ca toată Scriptura, prin trei cuvinte, de o profundă sobrietate, a arătat toată drama celui ajuns la fundul sacului. Nu mai era nevoie să îngroașe tabloul…pentru că cineva, care face ca fiul care risipește…știe care sunt consecințele dureros de dureroase ale ratării, ale depravării, ale întunecării interioare.
Pe scurt: s-a întors acasă plin de înțelepciunea pocăinței. Cu o experiență dramatică a epuizării de sine dar și cu experiența vie, profundă, a milei lui Dumnezeu cu el.
Da, există și oameni „prea cuminți”[4]!
Iar autorul e tributar, în abordarea persoanei fiului celui bătrân, omileticii mioape de la noi, care l-a văzut întotdeauna pe cel Sfânt ca pe un invidios pe cel iertat de multe păcate. Tocmai de aceea autorul spune: „cumințenia lui este resentimentară și revendicativă”[5].
Însă fiul cel bătrân, care a rămas fidel Tatălui, vorbește în termeni juști. După dreptatea evlaviei și a sfințeniei, cel păcătos nu este vrednic de bucuria celui Sfânt. Numai că aici, pe cel Sfânt, Dumnezeu vrea să îl facă și mai Sfânt, pentru că îl învață paradoxul iubirii și al iertării lui Dumnezeu.
Și anume faptul, că e important orice om care se întoarce la Dumnezeu și că el trebuie ajutat să se bucure de mila lui Dumnezeu, pentru ca să primească, după roadele pocăinței lui, un loc în Împărăția Lui.
Însă niciodată Dumnezeu nu minimalizează sfințenia Sfinților! Sfântul, adică fiul cel bătrân, nu este niciodată demn de aruncat din fața Lui, ci el are nevoie, continuu, de o cuprindere și mai largă a sfințeniei. De aceea, lecția lui Dumnezeu pentru el e aceea de a fi mai înțelegător, mai profund cu oamenii, cu cei care se întorc, pentru că asta înseamnă o sfințenie și mai delicată și mai suplă, atât în relația cu Dumnezeu cât și cu oamenii.
Dacă autorul ar fi citit parabola cu atenție, lucru valabil și pentru mulți dintre predicatorii de la noi și de pretutindeni, ar fi văzut că Tatăl spune despre fiul cel bătrân următorul lucru în Lc. 15, 31: „Fiule, tu întotdeauna ești cu Mine [pantote met’ Emu i] și toate ale Mele ale tale sunt [panta ta Ema sa estin]” [cf. GNT]!
Așadar problema celui presviteros (v. 25)/ celui bătrân, a fiului bătrân nu este „suficiența morală”[6], pentru că el trăiește în intimitate cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu îl găsește pe cel Sfânt „un invidios” ci un moștenitor al Său, care pune problema iertării celor păcătoși și nici nu îi propune celui Sfânt să păcătuiască și el…ca să îl ierte.
Pentru că fiul cel regăsit…nu e „Sfânt” pentru că a păcătuit…ci el a început calea sfințeniei, pentru aceea e paradigmatic pentru toți, pentru că a înțeles că sfințenia e numai acasă, numai în intimitatea cu Dumnezeu și că El e izvorul stabilității reale, al împlinirii personale.
Versetul următor însă, al 32-lea, face parte din îmbogățirea duhovnicească a celui Sfânt. Cel Sfânt trebuie să stea alipit de Dumnezeu toată viața, să nu își permită zburdări fără rost…dar, când are de-a face cu păcătoși, pe care Dumnezeu i-a chemat la viața sfântă, atunci el trebuie să se veselească și să se bucure de cel înviat de morți, pentru că pocăința e o înviere, cea mai tulburătoare și profundă înviere, din morți.
Astfel înțelegem, că această dumnezeiască parabolă îl face pe păcătos să meargă pe calea sfințeniei și pe Sfânt să fie și mai Sfânt și mai frumos și mai încăpător în înțelegerea voii Lui cu oamenii.
Adică nu putem să maximalizăm pocăința ca și când ar fi tot una cu o viață în sfințenie iar sfințenia să o minimalizăm pentru că nu e pitorească. Domnul vrea să dea încredere celor care se convertesc, să le arate disponibilitatea Lui infinită față de ei și nu să bagatelizeze sfințenia.
Așa că Andrei Pleșu e la ani lumină depărtare de realitatea parabolei, când îl asimilează pe presviteros cu fariseii și cărturarii[7].
Ajungând la „tatăl” din parabolă, care e Tatăl, autorul spune că „tatăl din parabolă nu e prea norocos: are doi fii diferiți, care însă, până la urmă, se aseamănă”[8].
Însă Tatăl din parabolă, adică Dumnezeu, e bucuros de ambele feluri de fii ai Săi: și de cei cu o viață aventuroasă dar care, de la un moment dat, au trăit în ritmul sfințeniei, dar și de cei care, toată viața lor, au trăit în ritmul sfințeniei, fără derapaje majore.
El e bucuros de toți fiii Împărăției Lui. Și Sfinții se aseamănă unii cu alții deși nu sunt identici, pentru că toți Îl vor pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva.
Cei doi fii nu „greșesc fiecare în felul lor”[9], pentru că fiul cel bătrân nu greșește, ci doar întreabă și se manifestă potrivit exigențelor sfințeniei…dar e adevărat că Dumnezeu, „din compasiune, [adoptă] o postură indemnă, de dragul unei definitive (și spontane) reconcilieri”[10]. Și postura pe care Și-a asumat-o Fiul lui Dumnezeu, aceea de a Se întrupa, de a deveni om, lucru socotit „nedemn” pentru Dumnezeu, a fost aceea care ne-a reconciliat, în mod copleșitor, cu Dumnezeu.
Tatăl iartă „cu asupra de măsură”[11]. Pocăința nu este „o revenire…ci o întâlnire”[12]. Și întâlnirea e o „înviere”[13] pentru fiul cel regăsit.
Însă fiul cel bătrân nu a „rămas departe”[14] ci a venit și mai aproape de Dumnezeu, așa cum nu a ajuns fiul cel pocăit, care abia își începuse pocăința. O nouă revelație, o nouă vedere dumnezeiască, produce o schimbare și mai profundă în sfințenie. Pe când convertirea nu înseamnă, automat, sfințenie, ci primul pas în teritoriul imens și veșnic al sfințeniei, în care poți avea foarte multe căderi. Tot mai aproape, și mai aproape de Dumnezeu, a ajuns fiul cel bătrân, cel loial, cel plin de sfințenie. Cel pocăit…abia își începe ascensiunea.
Tot în p. 268, autorul consideră că urgia [orghisti] fiului celui bătrân, de la Lc. 15, 28, e mânia păcătoasă și nu mânia sfințeniei, care dorește dreptatea lui Dumnezeu. Însă în Scriptură, urgia și mânia lui Dumnezeu sunt expresia aversiunii totale a Lui față de păcat, față de nedreptate, față de iubirile false, idolatre.
Iar cine trăiește în el harisma urgiei lui Dumnezeu, a mâniei sfinte, a luptei împotriva oricărui păcat și a oricărei contaminări a învățăturii Sale, e umplut de râvna iubirii pentru Dumnezeu.
Însă mânia sfântă, ne învață Domnul, trebuie îmbinată, pentru o sfințenie și mai copleșitoare, cu milostivirea plină de grijă față de oameni. Scopul nostru nu e de a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu ci de-ai apropia. De a-i converti pe toți la dreapta credință și slujire a lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, o râvnă bună pentru Ortodoxie înseamnă o râvnă iubitoare, atentă, delicată, smerită cu oamenii. Din râvna aceasta, bună în principiu, radicaliștii/ extremiștii noștri fac din Ortodoxie un tun și nu o îmbrățișare.
Pentru că Domnul ne spune că e atât de ușor să condamni, să treci cu vederea, să nu vezi mai profund oamenii…dar marea experiență și sensibilitate și atenție față de oameni înseamnă a-i vedea și a-i cunoaște și a-i înțelege profund.
Da, e adevărat: „iertarea [lui Dumnezeu] nu se acordă după reguli fixe”[15]! Dumnezeu e paradoxal în iertarea Lui, în îmbrățișarea Lui, în venirea Lui spre noi. Adică e surprinzător. Nu știi când, cum, prin cine, unde îi va vorbi cuiva, îl va îndemna pe cineva, îl va schimba pe cineva. De aceea, El ne îndeamnă și pe noi să învățăm lecția surprinderii în bine. Adică să nu așteptăm ca oamenii să ne roage să facem un lucru bun pentru ei, ci noi trebuie să inventăm strategii de îmbucurare a lor. Noi trebuie să venim în întâmpinare. În întâmpinarea…surprinzătoare a altora.
Însă, dimpotrivă, sfârșitul parabolei discutate e „concluziv”[16]. Concluzia e că trebuie să ne bucurăm și să ne veselim pentru orice schimbare în bine înregistrată în cineva anume. E o lecție uluitoare de atenție și de pozitivitate socială.
Asta înseamnă că trebuie să fim capabili să înregistrăm/ să surprindem/ să întrevedem bucuriile frumoase, schimbările frumoase din alții, pentru ca să ne bucurăm de ele. Trebuie să ne facem din bucuriile altora propriile noastre bucurii, pentru că asta înseamnă să-i privim pe oameni ca Dumnezeu: cu ochi curați, frumoși, profunzi.
Arnold Hultgren nu are „dreptate” când afirmă, că „nu aflăm nimic despre cele ce vor urma”[17]. Ba da, din plin! Aflăm că ei, cei doi, adică toți membrii Împărăției Lui, se vor bucura și se vor veseli, pentru că bucuria lor nu are sfârșit.
[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 262.
