Pentru G. Călinescu, tipăriturile coresiene „au o valoare estetică nulă”[1].

Cred că greșea și că n-a avut răbdare să se uite mai bine. Deși această nerăbdare școlărească mi se pare impardonabilă în cazul său.

Voi încerca să exemplific mai departe, prin extrase din Psaltirea de la 1577 [2], că s-a înșelat.

E adevărat că textul, în ansamblu, pare…foarte vechi pentru un cititor obișnuit numai cu limba română modernă.

La fel de adevărat este că traducerile din secolele următoare, ale Psaltirii, se prezintă într-o limbă română incomparabil mai clară, frumoasă și cursivă.

Cu toate acestea, există în Psaltirea coresiană din 1577 străfulgerări de expresivitate poetică genială, peste care nu aș vrea să trecem atât de repede, sau, pe alocuri, sonorități poetice stranii, încât o fac compatibilă, pe alocuri, cu Bolintineanu sau Heliade ori cu poezia de avangardă.

Paradoxal, tocmai lipsa de claritate, laconismul expresiv și ceea ce pare bizarerie fonetico-lexicală pot să îi confere un neașteptat statut acestei vechi traduceri, altfel greoaie și chiar ininteligibilă pentru lectorul comun.

Poate că, dacă este recenzată în felul acesta, prin asociere cu limbajul frust modern, își mai schimbă și modernii lentila critică…sau măcar o mai șterg de praf…

Nu mă voi opri să fac comentarii largi la fiecare psalm (sau poezie decupată dintr-un psalm). De multe ori am să mă mulțumesc să reproduc și să admir.

Interesul meu e să demonstrez cât de veche este…poezia (cultă) în literatura română.

Vindecă-mă, Doamne, că smintiră-se oasele meale
și sufletul mieu tulbură-se foarte! /…/

Ustenii în suspinile meale,
Și lau [spălai] în toate nopți stratul [patul] mieu,
cu lacrămele meale așternutul mieu ud;
[sminti]-se de urgie ochiul mieu

(Ps. 6, 2-7)

*

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele
Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmsețea Ta pre mai sus
de ceriu; /…/

Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna și stealele
ce-ai Tu urzit.

Ce iaste omul, că pomeniși [pe] el
Sau fiiul omului, că cearceți [pe] el? /…/

Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
toate supus-ai supt picioarele lui:
oi și boii toți,
încă și vita câmpilor,
pasărâle ceriului
și peștii mărei,
ce îmblă cărările mărei.

Doamne, Domnul nostru, că minunatu e
numele Tău prespre tot pământul!

(Ps. 8)

Am descoperit, în psalmul de mai sus, un tablou poetic de o demnitate blagiană.

Omul e un rege patriarhal peste peștii ce îmblă cărările mării și peste lucrul degetelor lui Dumnezeu, adică peste stele.

Se poate ceva mai modern?

Putem interpreta și altfel acest psalm.

Dumnezeu prețuiește luna și stelele, pe care le-a urzit cu finețe artistică, cu degetele Sale, la fel ca pe vita câmpilor.

Nu împarte arta Sa în barocă și rustică/ vulgară.

Adică a democratizat limbajul artistic înaintea lui Hugo și Baudelaire.

Vita și păsările zburătoare și peștii care bat cărările mării și cerul nopții înstelat stau avangardist, unele lângă altele, în aceeași creație dumnezeiască.

Și Dumnezeu pe toate i le-a pus omului în desagă…adică în stăpânirea lui: și luna, și vita de pe câmp. Juxtapunerea lor în arta modernă e o…perspectivă retro.

Omul le-a primit cadou la nașterea sa pe pământ. Pentru că el a fost creat ultimul.

N-a participat la creația lor, dar a devenit iconomul lor, cel care trebuie să le administreze, să le contemple, să le înțeleagă poezia

Verbul a urzi, utilizat în legătură cu crearea aștrilor, reprezintă probabil o interpretare genială a traducătorului român, pe care o va relua Dosoftei în Psaltirea în versuri.

Septuaginta și Vulgata precizează lucrarea lui Dumnezeu cu degetele, dar nu indică urzirea, ci folosesc alt termen: a întemeia. În sensul că luna și stelele au fost aduse întru existență prin lucrarea delicată a Creatorului.

Se poate ca traducătorul român să-și fi adus însă aminte de suveică și de urzeală[3].

Dacă n-a tradus termenul din slavonă și nici nu i-a fost sugerat din altă parte, atunci s-a gândit că, dacă degetele lui Dumnezeu au atins stelele și luna, El nu doar că le-a întemeiat, ci le-a urzit într-o țesătură celestă.

Le-a brodat cu fir și ață, cum va zice Arghezi (Heruvic), pe cerul nopții.

Și, de atunci, de la începuturile lumii, noaptea…se desface lină,/…/ ca dintr-un vârf de caier/ Urzit cu fire de lumină (Arghezi, Belșug).

Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,/ Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Și chipurile crucii și florile, cum sunt… (Arghezi, Icoană).

Ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea / Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea (Eminescu, Călin Nebunul).

…cel mai probabil, din cauza unui traducător sensibil, cu suflet de poet, din secolul al XVI-lea.


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 8.

[2] Utilizăm ediția: Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976.

[3] A se vedea:

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=URZEAL%C4%82.

Did you like this? Share it: