Predică la Sfântul Mare Mucenic Mina [11 noiembrie 2013]

Sfantul Mare Mucenic Mina

Iubiții mei,

Sfântul Mina de la București…sau la Sfintele sale Moaște de la București…oamenii vin, cel mai adesea, pentru că au pierdut un portofel, că li s-a furat un act, că au fost prădați de hoți.

Tocmai de aceea Icoana lui, cea de deasupra, după cum se vede…e plină de lănțișoare de aur…date drept mulțumire…pentru recăpătarea bunurilor pierdute, furate, uitate…

Adică vin la el pentru a regăsi…lucrul pierdut.

Numai că noi vrem să regăsim lucruri banale, chiar dacă necesare pentru fiecare în parte…pe lângă marile lucruri, pe care, ca Biserică, ca nație și ca oameni, le-am pierdut de mult

Spre exemplu, v-aș propune să ne rugăm fiecare și toți laolaltă Sfântului Mina pentru a ne regăsi frățietatea și unitatea interioară din Biserică.

Să ne regăsim dorința de a ne cunoaște credința, de a ne trăi credința, de a ne propovădui credința cu bucurie și cu blândețe.

Să ne regăsim iubirea de neam, de țară, de oameni.

Să ne regăsim bunul simț, onestitatea, pofta de viață, dorința de muncă, bucuria de a exista…

Și pentru că, în predica de ieri, am vorbit despre aproapele nostru, despre paradoxalul nostru aproape, care nu e doar prietenul nostru sau indiferentul nostru ci și vrăjmașul, nesuferitul, neiubitul de noi…astăzi, la Sfântul Mina, vorbesc despre termenii regăsirii aproapelui nostru alături de Sfinți.

Nu e ușor să cunoști oamenii…

De aceea, pentru ca să-i cunoști pe oameni…ar trebui să ni-i luăm ca aliați, în acest demers, pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca, împreună cu ei, să-i cunoaștem pe oameni…

Să-i cunoaștem profund

Ce pierdem…dacă ne regăsim în rugăciune către Sfântul Mina?

Ce pierdem…dacă strigăm către el și îi spunem: „Sfinte Mina, dă-ne să ne vedem unii pe alții! Dă-ne să ne cunoaștem și să ne respectăm și să ne iubim, unii altora, eforturile de a fi mai buni și mai generoși unii cu alții!”?.

Pentru că undeva ne-am pierdut…dorința de a-i cunoaște pe oameni…

Undeva ne-am pierdut atenția față de ei…și uimirea pentru ceea ce fac.

Cândva, în trecutul nostru, ne-am pierdut atât de mult încrederea în oameni…încât nu îl mai vedem pe niciunul onest în căutările sale.

Sfinte Mina, care ai murit prin tăierea capului iar trupul tău, cel mucenicit, a fost aruncat în foc, unde ne-am pierdut omenia?

Când, în ce zi, am început să fim perverși în toate ale noastre, încât acum, când mergem pe stradă, printre oameni, nu mai vedem „oameni” ci „ziduri”?

Când am uitat să fim oameni, Sfinte Mina?

Și de ce, când venim la Biserică și toți pozăm în „sfinți”, nimeni nu își mai plânge păcatele, nimeni nu mai e radios la față, nimeni nu mai e curat la minte, nimeni nu mai vede cu inima?

Unde ne-am părăsit ingenuitatea?

Unde ne-am părăsit dorințele de bine, visele noastre frumoase, de prunci, pentru a deveni niște canalii „adorabile”?

Cine ne-a furat nouă, Sfinte Mina, încrederea în Dumnezeu în timpul ispitelor și al durerilor? Cine ne-a furat liniștea? De ce nu mai avem noi inimă de frate, inimă de om, ci avem de cyborg?

Ni s-a furat portofelul

Bineînțeles: o pagubă

Uneori, de această pagubă, ține toată viața noastră…

Însă ce e portofelul…pe lângă suflet?!

Cine ne-a spus că sufletul nu ni s-a furat?

La Sfântul Mina cred că ar trebui să venim cu probleme de suflet…mai întâi și nu cu probleme de pungă!

Punga se va umple din nou…dar ca să te bucuri de pungă cu adevărat…trebuie să ai suflet.

Trebuie să îl vezi pe celălalt.

Să îl vezi integral…și nu pe bucăți

Și Sfântul Mina a făcut o mare minune în acest sens.

Într-o zi a readus la viață…pe un om tăiat în bucăți…Prin rugăciunile sale, cu harul lui Dumnezeu, cel tăiat în bucăți…s-a arătat viu și nevătămat.

Și cred că Sfântului Mina asta trebuie să îi cerem: Fă-ne, Sfinte Mina, o Biserică mare și întreagă! Unește-ne pe toți, care acum nu ne vrem și nu ne vedem, într-o singură, mare și preafrumoasă comunitate sfântă de credincioși ortodocși, care să laude mereu pe Dumnezeul nostru treimic și Lui să-I slujească!

Fă-ne din extremiști nesimțiți, oameni cu minte frumoasă și echilibrată!

Fă-ne din aroganți și prefăcuți, niște oameni simpli și curați la suflet și la trup!

Fă-ne una, o unitate sfântă între suflet și trup, așa cum n-am fost noi niciodată!

Și cred că, în acest fel, praznicul său devine relevant pentru toți, ca o regăsire a fiecăruia cu toți și a tuturor cu fiecare în parte.

Cred că trebuie să încercăm!

Dacă „încercarea moarte n-are”, poate că are viață.

Ce pierdem…dacă ne rugăm Sfântului Mina să ne strângă la un loc?

Și dacă, sărutând Sfintele sale Moaște, ne umplem de har, ce pierdem noi, dacă atunci când ne întâlnim cu altul…îl îmbrățișăm, îi vorbim, îi zâmbim altuia cu har de la Sfântul Mina?

Eu zic să încercăm să ne strângem cu ajutorul Sfinților Lui.

Pentru că cei care sunt ai lui Dumnezeu, sunt ai unității, sunt ai frățietății, sunt ai faptelor concrete.

Dumnezeu să ne umple de concretitudinea dorinței noastre de unitate și de frățietate! Amin.

Dante, Divina Comedie [29]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

„miluri”/ p. 705.

Termenul fusese folosit de Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența lui Milton, și era acolo un instrument de măsurare a distanțelor în Iad.

O concepție despre Paradis cam geografică. La un moment dat, puterile îngerești…nu mai sunt prezente/ Ibidem.

Elogiul Beatricei/ p. 705-706.

Se pare că Dante a conceput această operă în urma unei „viziuni” pe care a avut-o despre Beatrice, după ce a scris un sonet, și pe care a mărturisit-o în Vita nova/ Viața nouă/ p. 706.

E posibil ca și alte amănunte din această lucrare să se datoreze unor „vedenii” avute de Dante, pe lângă ilustrarea teoretică a doctrinei romano-catolice.

Este de înțeles astfel de ce Divina comedie este luată în serios de romano-catolici, tratată ca „mistică”, ca o lucrare care le reflectă gândirea teologică și nu ca fantezie pură (a se vedea și ce am spus aici).

„Cu vocea și-actul unui zornic duce
mi-a zis : – „Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiții
mai dulce-n veci ca orișiunde-airea” /…/

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare
puterile din văz, încât orbit
nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit
și-așa-nfășat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

Acel amor ce-n Rai revarsă harul,
pe cei primiți așa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul. /…/

și-atare-n văz s-aprinse-n ochii mei
că nu-i pe lume-atât de pură pară
încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un râu văzui lumină clară
și-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară”/ p. 706-707.

„negrăit de dulce” e o sintagmă eminesciană, după cum „lucoarea” e de la Dosoftei, cum am mai spus.

Traducerea lui Coșbuc uzează de tradiția poetică românească – ca de altfel orice traducere.

Dante nu face precizarea ce fel de vederi sunt acestea: dacă le-a sesizat în spirit sau cu simțurile.

Ceea ce ne spune e că a fost mai întâi orbit, pentru ca apoi să capete un văz neobișnuit.

Deși par spirituale, faptul că autorul indică o geografie precisă a lumii de dincolo este derutant, pentru că stabilește totdeauna niște coordonate materiale.

În orice caz, anumite detalii indică faptul că a versificat o experiență personală, pe care noi, ortodocșii, o caracterizăm drept înșelare din cauza inconvergenței cu experiența Bisericii una.

Dante este un exemplu al faptului că, iată, la începutul secolului al XIV-lea, romano-catolicii dezvoltă o „mistică” diferită de a primului mileniu creștin și de experiența comună, în acest mileniu, Apusului și Răsăritului.

Doctrina romano-catolică a Purgatoriului era una recentă, dar ea își găsește imediat adaptare la Dante.

Faptul că această „viziune” e generată de iubirea aprinsă pentru Beatrice – pătimașă, fapt evident, dar observat nu o dată și de comentatori (acum, Dante evocă „surâsu-i cu amintirea lui /…/ din prima zi când fața i-o văzui”/ p. 706) – e doar unul dintre elementele care care lămuresc originea „experiențelor spirituale”.

„Descoperirile” continuă în paginile care urmează/ p. 707-708.

Dante se folosește de alegoriile și de dezvoltarea simbolurilor care sunt specifice revelațiilor, însă acest lucru se poate face și printr-un simplu artificiu literar.