Dante, Divina Comedie [29]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

„miluri”/ p. 705.

Termenul fusese folosit de Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența lui Milton, și era acolo un instrument de măsurare a distanțelor în Iad.

O concepție despre Paradis cam geografică. La un moment dat, puterile îngerești…nu mai sunt prezente/ Ibidem.

Elogiul Beatricei/ p. 705-706.

Se pare că Dante a conceput această operă în urma unei „viziuni” pe care a avut-o despre Beatrice, după ce a scris un sonet, și pe care a mărturisit-o în Vita nova/ Viața nouă/ p. 706.

E posibil ca și alte amănunte din această lucrare să se datoreze unor „vedenii” avute de Dante, pe lângă ilustrarea teoretică a doctrinei romano-catolice.

Este de înțeles astfel de ce Divina comedie este luată în serios de romano-catolici, tratată ca „mistică”, ca o lucrare care le reflectă gândirea teologică și nu ca fantezie pură (a se vedea și ce am spus aici).

„Cu vocea și-actul unui zornic duce
mi-a zis : – „Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiții
mai dulce-n veci ca orișiunde-airea” /…/

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare
puterile din văz, încât orbit
nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit
și-așa-nfășat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

Acel amor ce-n Rai revarsă harul,
pe cei primiți așa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul. /…/

și-atare-n văz s-aprinse-n ochii mei
că nu-i pe lume-atât de pură pară
încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un râu văzui lumină clară
și-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară”/ p. 706-707.

„negrăit de dulce” e o sintagmă eminesciană, după cum „lucoarea” e de la Dosoftei, cum am mai spus.

Traducerea lui Coșbuc uzează de tradiția poetică românească – ca de altfel orice traducere.

Dante nu face precizarea ce fel de vederi sunt acestea: dacă le-a sesizat în spirit sau cu simțurile.

Ceea ce ne spune e că a fost mai întâi orbit, pentru ca apoi să capete un văz neobișnuit.

Deși par spirituale, faptul că autorul indică o geografie precisă a lumii de dincolo este derutant, pentru că stabilește totdeauna niște coordonate materiale.

În orice caz, anumite detalii indică faptul că a versificat o experiență personală, pe care noi, ortodocșii, o caracterizăm drept înșelare din cauza inconvergenței cu experiența Bisericii una.

Dante este un exemplu al faptului că, iată, la începutul secolului al XIV-lea, romano-catolicii dezvoltă o „mistică” diferită de a primului mileniu creștin și de experiența comună, în acest mileniu, Apusului și Răsăritului.

Doctrina romano-catolică a Purgatoriului era una recentă, dar ea își găsește imediat adaptare la Dante.

Faptul că această „viziune” e generată de iubirea aprinsă pentru Beatrice – pătimașă, fapt evident, dar observat nu o dată și de comentatori (acum, Dante evocă „surâsu-i cu amintirea lui /…/ din prima zi când fața i-o văzui”/ p. 706) – e doar unul dintre elementele care care lămuresc originea „experiențelor spirituale”.

„Descoperirile” continuă în paginile care urmează/ p. 707-708.

Dante se folosește de alegoriile și de dezvoltarea simbolurilor care sunt specifice revelațiilor, însă acest lucru se poate face și printr-un simplu artificiu literar.