Predică la Sfântul Mare Mucenic Mina [11 noiembrie 2013]
Iubiții mei,
Sfântul Mina de la București…sau la Sfintele sale Moaște de la București…oamenii vin, cel mai adesea, pentru că au pierdut un portofel, că li s-a furat un act, că au fost prădați de hoți.
Tocmai de aceea Icoana lui, cea de deasupra, după cum se vede…e plină de lănțișoare de aur…date drept mulțumire…pentru recăpătarea bunurilor pierdute, furate, uitate…
Adică vin la el pentru a regăsi…lucrul pierdut.
Numai că noi vrem să regăsim lucruri banale, chiar dacă necesare pentru fiecare în parte…pe lângă marile lucruri, pe care, ca Biserică, ca nație și ca oameni, le-am pierdut de mult…
Spre exemplu, v-aș propune să ne rugăm fiecare și toți laolaltă Sfântului Mina pentru a ne regăsi frățietatea și unitatea interioară din Biserică.
Să ne regăsim dorința de a ne cunoaște credința, de a ne trăi credința, de a ne propovădui credința cu bucurie și cu blândețe.
Să ne regăsim iubirea de neam, de țară, de oameni.
Să ne regăsim bunul simț, onestitatea, pofta de viață, dorința de muncă, bucuria de a exista…
Și pentru că, în predica de ieri, am vorbit despre aproapele nostru, despre paradoxalul nostru aproape, care nu e doar prietenul nostru sau indiferentul nostru ci și vrăjmașul, nesuferitul, neiubitul de noi…astăzi, la Sfântul Mina, vorbesc despre termenii regăsirii aproapelui nostru alături de Sfinți.
Nu e ușor să cunoști oamenii…
De aceea, pentru ca să-i cunoști pe oameni…ar trebui să ni-i luăm ca aliați, în acest demers, pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca, împreună cu ei, să-i cunoaștem pe oameni…
Să-i cunoaștem profund…
Ce pierdem…dacă ne regăsim în rugăciune către Sfântul Mina?
Ce pierdem…dacă strigăm către el și îi spunem: „Sfinte Mina, dă-ne să ne vedem unii pe alții! Dă-ne să ne cunoaștem și să ne respectăm și să ne iubim, unii altora, eforturile de a fi mai buni și mai generoși unii cu alții!”?.
Pentru că undeva ne-am pierdut…dorința de a-i cunoaște pe oameni…
Undeva ne-am pierdut atenția față de ei…și uimirea pentru ceea ce fac.
Cândva, în trecutul nostru, ne-am pierdut atât de mult încrederea în oameni…încât nu îl mai vedem pe niciunul onest în căutările sale.
Sfinte Mina, care ai murit prin tăierea capului iar trupul tău, cel mucenicit, a fost aruncat în foc, unde ne-am pierdut omenia?
Când, în ce zi, am început să fim perverși în toate ale noastre, încât acum, când mergem pe stradă, printre oameni, nu mai vedem „oameni” ci „ziduri”?
Când am uitat să fim oameni, Sfinte Mina?
Și de ce, când venim la Biserică și toți pozăm în „sfinți”, nimeni nu își mai plânge păcatele, nimeni nu mai e radios la față, nimeni nu mai e curat la minte, nimeni nu mai vede cu inima?
Unde ne-am părăsit ingenuitatea?
Unde ne-am părăsit dorințele de bine, visele noastre frumoase, de prunci, pentru a deveni niște canalii „adorabile”?
Cine ne-a furat nouă, Sfinte Mina, încrederea în Dumnezeu în timpul ispitelor și al durerilor? Cine ne-a furat liniștea? De ce nu mai avem noi inimă de frate, inimă de om, ci avem de cyborg?
Ni s-a furat portofelul…
Bineînțeles: o pagubă…
Uneori, de această pagubă, ține toată viața noastră…
Însă ce e portofelul…pe lângă suflet?!
Cine ne-a spus că sufletul nu ni s-a furat?
La Sfântul Mina cred că ar trebui să venim cu probleme de suflet…mai întâi și nu cu probleme de pungă!
Punga se va umple din nou…dar ca să te bucuri de pungă cu adevărat…trebuie să ai suflet.
Trebuie să îl vezi pe celălalt.
Să îl vezi integral…și nu pe bucăți…
Și Sfântul Mina a făcut o mare minune în acest sens.
Într-o zi a readus la viață…pe un om tăiat în bucăți…Prin rugăciunile sale, cu harul lui Dumnezeu, cel tăiat în bucăți…s-a arătat viu și nevătămat.
Și cred că Sfântului Mina asta trebuie să îi cerem: Fă-ne, Sfinte Mina, o Biserică mare și întreagă! Unește-ne pe toți, care acum nu ne vrem și nu ne vedem, într-o singură, mare și preafrumoasă comunitate sfântă de credincioși ortodocși, care să laude mereu pe Dumnezeul nostru treimic și Lui să-I slujească!
Fă-ne din extremiști nesimțiți, oameni cu minte frumoasă și echilibrată!
Fă-ne din aroganți și prefăcuți, niște oameni simpli și curați la suflet și la trup!
Fă-ne una, o unitate sfântă între suflet și trup, așa cum n-am fost noi niciodată!
Și cred că, în acest fel, praznicul său devine relevant pentru toți, ca o regăsire a fiecăruia cu toți și a tuturor cu fiecare în parte.
Cred că trebuie să încercăm!
Dacă „încercarea moarte n-are”, poate că are viață.
Ce pierdem…dacă ne rugăm Sfântului Mina să ne strângă la un loc?
Și dacă, sărutând Sfintele sale Moaște, ne umplem de har, ce pierdem noi, dacă atunci când ne întâlnim cu altul…îl îmbrățișăm, îi vorbim, îi zâmbim altuia cu har de la Sfântul Mina?
Eu zic să încercăm să ne strângem cu ajutorul Sfinților Lui.
Pentru că cei care sunt ai lui Dumnezeu, sunt ai unității, sunt ai frățietății, sunt ai faptelor concrete.
Dumnezeu să ne umple de concretitudinea dorinței noastre de unitate și de frățietate! Amin.
Amin. Binevenita predica!
Pentru cine e binevenită, doamnă Camelia?
Pentru cei care n-o citesc…sau pentru cei care nu mă citesc deloc, dar mă știu?
Pingback: PELERIN ORTODOX » Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Sfântul Mare Mucenic Mina (2013)
Daca as raspunde cu ratiunea, as spune: firesc, doar pentru cei ce va citesc.
Dar voi raspunde cu inima si voi spune ca o asemenea rugaciune, cea care vizeaza relatiile dintre oameni, este nu doar bine primita ci si grabnic auzita de Dumnezeu.Pentru ca rugaciunea starneste ea insasi miscari in sufletul omului pe masura gandurilor exprimate. Puterea rugaciunii este nemasurata, cu atat mai mult cu cat ea se desprinde de nevoile lumii materiale.
Atunci, odata cu micsorarea acestei „abateri” de la preocuparile cotidiene, se micsoreaza si gandurile si, odata cu ele, apare si curatia sufletului care aduce cu sine harul lui Dumnezeu, spune Sfantul Isaac Sirul.
Chiar daca harul lui Dumnezeu nu poate ramane in oameni, el poate fi simtit insa nu doar de cei pe care ii acopera, ci si de cei din imediata apropiere. Este insa o lucrare care se face prin bunavointa lui Dumnezeu si participarea nemijlocita a Sfintilor Ingeri.
Da, doamnă Camelia, să ne rugăm cum știm noi…cum putem…numai ca, după ce ne ridicăm de la rugăciune…să nu mai fim nesimțiții de mai înainte!
Adică e bine ca rugăciunea…să facă ceva cu noi…
Să ne facă mai frumoși…
Cand asteptam la rand sa ma inchin Sfantului Nectarie, am asistat fara sa vreau la o discutie intre doua doamne: una vindea acatiste, cealalta cumpara. Probabil ca se cunosteau, pentru ca discutia se purta la maniera: „ce-ai mai adus? ce-a mai aparut nou?”.
Atunci recomandarea a fost facuta pentru Acatistul Sfantului Luca al Crimeei – pentru operatii, si cel al Icoanei Maicii Domnului de la Poceaev – pentru boli si duhuri necurate.
Pe moment, m-am intristat si n-am rezistat ispitei de a o admonesta pe vanzatoare, pe motiv ca vinde acatistele precum pilulele de la farmacie – fiecare cu recomandare stricta, fara sa mai fie nevoie sa mai citeasca viata sfantului caruia i se adreseaza in rugaciune cerandu-i ajutorul, minunile savarsite, nicicum sa fie vorba de o schimbare in sufletul si viata omului.
Boala, antidotul si atat.
Mi-a parut rau mai tarziu pentru ca mi-am amintit de momentele mele de rugaciune, atunci cand gandurile ma asaltau din toate partile si cand cuvintele parca dansau in fata ochilor.
Atunci, in disperare, am rugat pe Bunul Dumnezeu sa nu ia in considerare gandul meu ratacitor, ci doar efortul de a citi cuvantul care conduce la rugaciune.
Am terminat de citit rugaciunea si gandurile au disparut.
Se facuse liniste in mintea mintea mea de parca nimic nu ma suparase mai inainte.
Dar cele două, cu cumpărături „ortodoxe”, credeți că au devenit „mai evlavioase” între timp?
Credeți că le interesa rugăciunea mai mult…sau spectacularul demonilor, care produce multe căutări „interesate” de acest fel?
Dar dacă asta e toată „căutarea” multor confrați…la Biserică?
Trist si adevarat, din pacate.
Întotdeauna lucrurile triste…sunt lucruri reale. Tocmai de aceea ne și consternă mult…