Irineu

Mgr. Irineu Popa, Métropolite d’Oltenie, Professeur de Théologie Dogmatique à la Faculté de Théologie de Craiova, La personne et la communion des personnes dans la théologie de Saint Basile le Grand, avec préface de Sa Béatitude Daniel, Le Patriarche de L’Église Orthodoxe Roumaine, Les Éditions Basilica du Patriarcat Roumain, Bucarest, 2011, 350 p.

***

Prefața PFP Daniel Ciobotea e de aproape două pagini, cf. p. 5-6. Și Patriarhul României consideră că teza ÎPS Irineu are „un caracter inedit” și este „un eveniment editorial de prestigiu”, p. 5.

Numai că această teză doctorală este editată cu un font foarte mic, probabil 11-12, impropriu citirii cu plăcere. La 500-600 de pagini, cu un font mai mare, ar fi fost o bucurie și pentru ochii mei slăbiți de studiu…Însă galbenul învechit al paginii și sobrietatea publicării sunt proprii unei ediții științifice.

Teza doctorală a ÎPS Irineu Popa e structurată în două părți mari. Prima parte: Taina Sfintei Treimi în comuniunea persoanelor (p. 9-160), iar a doua parte: Biserica, comuniune a oamenilor în Sfânta Treime (p. 163-334). Introducerea (p. 9-10) iar concluziile (p. 335-338).

Prima citare e din Zizioulas, cf. n. 1, p. 10.

Prima secvență a cărții e despre terminologia trinitară și hristologică în sec. 4 d. Hr. Și discută trei termeni: usia, ipostasis și prosopon, p. 11.

Și autorul consideră că Sfinții Părinți ai Bisericii au preluat acești termeni din filosofie și i-au transmutat în teologie, p. 11.

Numai că, dintr-o simplă căutare în LXX, aflăm următoarele:

1. acuzativul feminin tin usian apare de două ori: Tob. 14, 13 și III Mac. 3, 28,

2. ipostasis apare de 11 ori: Rut 1, 2; I Sam. 13, 21; Ps. 38, 6; 38, 8; 68, 3; 88, 48; 138, 15, Iov 2, 20, Înț. 16, 21, Naum 2, 8 și Ezec. 19, 5 și de 10 ori ipostasin, iar

3. prosopon de 616 ori, pe când prosopu de 594 de ori.

În GNT avem usias la Lc. 15, 12 și usian la Lc. 15, 13. Ipostasis e regăsibil în celebrul Evr. 11, 1 iar prosopon de 43 de ori, prosopu de 18 ori, prosopo de 7 ori și un prosopon (G. pl.) la II Cor. 1, 11.

De unde rezultă că Sfinții Părinți, în discuțiile trinitare și hristologice, au folosit termeni scripturali și nu filosofici. Pentru că, în limbajul scriptural, persoana are ființă, are existență și nu e doar o realitate de ordin lingvistic.

Însă această idee, a preluării limbajului teologic din limbajul filosofic păgân, am văzut-o vehiculată la foarte mulți teologi romano-catolici, pentru că lor le place ideea „împrumutului” din filosofie. Așa „explică” de ce Platon sau Aristotel sunt atât de prezenți în surselor lor autoritative de la nivel dogmatic.

Un Toma de Aquino fără filosofie e ca peștele fără apă. Pentru că majoritatea erorilor teologice ale lui Toma au substrat filosofic.

Din p. 18 începe discuția despre omousios. O aprofundare a teologiei Sfântului Atanasie cel Mare.

Deoființimea exprimă, în același timp, identitatea de natură a persoanelor divine cât și egalitatea lor, p. 18.

Însă nu sunt de acord cu ÎPS Irineu când afirmă, că utilizarea lui omousios a reprezentat „une immense nouveauté”, p. 19, la nivel teologic. Pentru că deoființa era înțeleasă și practicată deja sub forma unității. Exemplul practic: In. 17, 22.

Domnul ne vorbește despre Treime ca despre existența lui „suntem una”. Noi trei suntem una după ființă. La fel, în orice descriere triadologică a Scripturii, persoanele nu sunt gândite ca existente una lângă alta, în mod separat, ci ca una în alta, fără amestecare, datorită unității lor de ființă. Acesta e motivul pentru care nu se spune niciodată că Tatăl a devenit Fiul sau că Duhul a devenit Fiul, pentru că persoanele nu-și pierd identitatea dar, în același timp, nu se spune niciodată în Scriptură că Dumnezeu ar avea mai mult de trei persoane.

Pentru că Sinoadele Ecumenice nu au inventat în materie de dogme ci au precizat credința deja revelată, deja știută, deja trăită.

De la p. 32 începe capitolul dedicat sintezei teologice și terminologice operată de Părinții Capadocieni.

Despre monarhianismul Tatălui începând cu p. 52. Intelectualismul origenian și supoziția cunoașterii „totale” a lui Dumnezeu, p. 61.

Despre unitate și Treime începând cu p. 74.

„L’essence subsiste dans une personne qui a une conscience de soi-même”, p. 91.

De la p. 95 începe secțiunea: „Connumărarea și egalitatea persoanelor în Sfânta Treime”.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare nu există „o totală separare între ele, [și] nicio unitate fără distincție” între persoanele dumnezeiești, p. 95. De aceea el a respins unitatea esenței specifică filosofiei păgâne dar și abordarea ființei sub trei moduri de manifestare, ca în modalismul sabelian, p. 98.

Secțiunea „Monarhia Tatălui, sursă a unității divine”, p. 112-113. „Tatăl este cauza Fiului și a Duhului Sfânt”, p. 117-118.

„Teologia persoanei Sfântului Duh”, p. 136-137. Pentru Sfântul Atanasie cel Mare, „Duhul este pleinement divin, consubstantiel au Père et au Fils”, p. 137.

Despre iconomie în p. 138-142. Despre purcederea Sfântului Duh și relația Sa cu Fiul în p. 148-153.

Concluziile primei părți sunt 3 paragrafe în p. 160.

Introducerea celei de a doua părți: p. 163-165. Creația (p. 166-172), omul ca chip al Treimii (p. 173-175), omul ființă psiho-somatică, care îmbină văzutul cu nevăzutul (p. 176-183), omul ca existență personală (p. 184-195), asemănarea: dezvoltarea chipului lui Dumnezeu în comuniune (p. 196-200), păcatul ca ruptură a comuniunii omului cu Dumnezeu (p. 201-203), natura și originea păcatului (p. 204-208).

Consecințele imediate ale căderii omului (p. 209-212), transmiterea păcatului originar (213-214), întruparea Fiului și restaurarea omului în comuniunea cu Dumnezeu (p. 215), taina Întrupării și comuniunea trinitară (p. 216-220).

Răscumpărarea (p. 221-225), despre Biserică (p. 226-232), despre Sfântul Duh (p. 233-236; 237-242) și din p. 243 începe discutarea Sfintelor Taine cu Botezul. Până la p. 249. Paginile 250-253: Taina Mirungerii. Sfânta Euharistie, ca „plenitudine a comuniunii”: p. 254-258. Sfânta Spovedanie: p. 259-267.

Secțiunea „Experiența comuniunii în rugăciune și umilință”, p. 278-283. „Monahismul în viața Bisericii”, p. 304-312.

Ultima secțiune a tezei: „Spiritul ecumenic al Sfântului Vasile”, p. 332-334. Spune autorul nostru: „acest ecumenism, care militează pentru unitatea de credință are o bază dogmatică”, p. 332. Și citează din Sfântul Vasile, Scrisoarea 251, 4, col. 937.

„En somme, l’oecuménisme de Saint Basile, comme celui de Saint Athanase, est à base de charité. Il n’a rien d’une diplomatie ou d’une impérialisme spirituel. C’est un oecuménisme unificateur de la foi et du coeur dans la perspective de la communion de frères en Dieu”, p. 334 (ultimul paragraf al tezei).

Urmează concluziile generale începând de la p. 335. Unde autorul subliniază „rolul considerabil” pe care îl are Sfântul Duh în eclesiologie în teologia vasiliană, p. 335.

Bibliografia generală, p. 340-347. Din care reiese faptul că ÎPS Irineu a folosit 11 ediții franțuzești la opera Sfântului Vasile și doar una în engleză. Literatura secundară e aproape în întregime de factură franceză, singurii autori români citați fiind Ștefan Alexe, Nicolae Corneanu, Constantin Cornițescu, B.[ogdan?] Prescure, Dumitru Radu și Dumitru Stăniloae (cu cele mai multe surse citate: 7).

Did you like this? Share it: