Veselescu-mă
și mă bucur de Tine,
cânt numelui Tău de sus. /…/

Și fu Domnul fugire measerului[1],
ajutătoriu în dulce
vreamia în grijă. /…/

Turna-se-vor păcătoșii întru Iad. /…/

Supt limba lui [a celui păcătos]
munci și durere.
Prea șede în lăuntruri cu bogații.

(Ps. 9. 2, 9, 17, 27-28)

*

Domnul în ceriu scaunul Lui,
ochii lui spre mișei [sărmani] caută,
sprâncenele Lui
ispitesc [pe] fiii oamenilor. /…/

Ploao spre păcătoși mreaje,
foc și văpaie,
Și duh cu bură
parte păharul lor.

(Ps. 10. 4, 6)

*

Potrebeaște[2] Domnul
toate rosturile înșelătoare,
limbă mare grăitoare.

(Ps. 11, 3)

Limbă mare grăitoare este limba care laudă pe sine, omul care se fălește, se mândrește până peste fire. Expresia, lapidară, este o metaforă sugestivă și în același timp o definiție bună de sculptat în piatră.

*

Ca să nu grăiască rostul mieu
lucrul omenesc,
derept [pentru] cuvintele
rostului Tău
eu păzii căile iuți. /…/

Pleacă ureachea Ta mie
și auzi cuvintele meale.
Înminună mila Ta /…/.

Păzeaște-mă, Doamne,
ca lumea[3] ochiului. /…/

Satură-mă când
iveaște-mi-se slava Ta.

(Ps. 16. 4, 7-8, 15)

Căile iuți sunt căile grele ale vieții, pline de dureri. Pline de iuțimea durerii.

Iar Dumnezeu înminună mila Sa spre noi, adică o face să fie minunată pentru noi.

Însă limba română e capabilă să comprime sau să contragă parafrazele în cuvinte, spre deosebire de greacă și de germană care juxtapune termenii și formează cuvinte kilometrice.

Slava lui Dumnezeu se ivește în suflet…ca răsăritul soarelui.

*

Ținură-mă durorile morției,
și izvoarăle fără-liagiiei tulbura-mă.
Durerile iadului încungiurară-mă,
apucară-mă cursele morției. /…/

Și ridică-se și tremurat
fu pământul,
și urziturile pădurilor smintiră-se
și ridicară-se,
că mânie-Se spr-inse[4] Dumnezeu.

Rădică-se fum
mâniia Lui,
și foc de [la] fața Lui
învăpăie-se. /…/

Și se iviră izvoarăle apelor,
Și se descoperiră
urzitele[5] tuturor [lucrurilor].

Că Tu lumineazi sfeaștnicul mieu,
Doamne, Dumnezeul mieu /…/.
Cuvintele Domnului aprinse. /…/

Și păreatele lor
ca pulberea
înaintea feațeei vântului,
ca lut de cale
netezi [pe] ei.

(Ps. 17. 5-6, 9-10, 17, 31, 33, 46)

Sfeșnicul omului, pe care îl luminează Dumnezeu, e sufletul său. De aceea Hristos spune pilda sfeșnicului care nu se poate ascunde sub obroc.

*

Și El ca un ginere
Ieși den celariul Său.

(Ps. 18, 5)

*

Ca apa vărsaiu-mă
și se sparseră
toate oasele meale.

Fu inema mea
ca ceara topindu-se
Și uscă-se
ca un urcior vârtutea mea.

(Ps. 21, 14-16)

Se observă că textele au evidente virtuți poetice, concentrate în ritmul și topica sintactică, în afară de latențele moderniste ale unei expresivități lapidare.


[1] Measer = sărman.

[2] A potrebi = a zdrobi, a nimici.

[3] Lume = lumină.

[4] Spre însele/ spre ele.

[5] Urzitele = temeliile. În sensul că toate lucrurile lumii au fost așezate unde le-a fost urzit lor de Dumnezeu, unde El a hotărât să fie.

Did you like this? Share it: