Credinta 1

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Credință pentru fapte bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, 458 p.

***

Volumul de față cuprinde 5 secțiuni:

1. 49 de mesaje (p. 23-126),

2. 23 de cuvântări (129-270),

3. 21 mesaje de condoleanță (273-318),

4. 4 pastorale (321-343),

5. 36 de cuvinte înainte și prefețe de carte (347-458).

În condiții grafice foarte bune, cu fotografii color, pe hârtie groasă dar care miroase greu. Nu înțeleg din ce e compusă sau cu ce se dă pe foaie de emană un astfel de miros sufocant. Cartea e cartonată, de un roșu închis și cu supracopertă de culoare galbenă.

„apelul nostru la unitate și demnitate ortodoxă românească”, p. 25.

„asistăm la un exil autoimpus al celor care nu au un loc de muncă”, p. 26. Pentru că avem un stat român, care nu își poate împlini angajamentele față de proprii săi cetățeni.

Traficul de persoane este o formă modernă de sclavie și o afacere extrem de profitabilă pentru crima organizată”, p. 28.

„femeia evlavioasă și curajoasă a fost mărturisitoare a credinței în orice vreme”, p. 31.

„Evlavia, bunătatea și smerenia mamelor și bunicilor creștine rugătoare sunt o binecuvântare pentru familie și Biserică”, p. 32.

„trebuie să valorificăm resursele de îndreptare și ieșire din criză, pentru a trăi cu speranță”, p. 46.

fiecare persoană umană este…o sinteză de daruri primite de la părinții după trup, de la părinții spirituali, de la profesori și îndrumători, de la prieteni și colegi, de la persoanele care ne-au iubit și ne-au sprijinit”, p. 58.

Ora de religie nu este umplere a timpului, ci sfințire a timpului, este apostolat sfânt”, p. 78.

Zidirea unei biserici…[este] un act de jertfă”, p. 88.

„Biserica și Universitatea laică sunt chemate să redescopere bucuria dialogului dintre teologie și știință”, p. 94. Dar și amărăciunea eșecului constant al acestui dialog.

Ca să existe un dialog real trebuie să avem preoți și teologi dublați de reali oameni de știință. Altfel doar ne prefacem că știm „știință”, după cum oamenii de știință cred că „înțeleg” teologie. Din acest motiv, adesea, am senzația că „dialogurile” dintre oamenii de știință și teologi sunt dialoguri ale surzilor. La fel e dialogul și dintre politicieni și teologi, dintre oamenii de cultură și teologi, dintre teologii noștri și teologii lor, ai altor culte…

Părintele Constantin Galeriu: un om „cu chipul parcă coborât din vechile icoane”, p. 100.

Părintele Teofil Părăian „a luminat viața multor oameni cuprinși de întunericul necredinței sau al păcatelor”, p. 109.

Nașterea Domnului…este…sărbătoarea iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru lume”, p. 111.

Colindele reînvigorează „conștiința misionară”, p. 113.

Autorul caracterizează ziarul „Lumina” drept „un reper de normalitate”, p. 137, în ziaristica românească.

Jurnalismul însă nu poate fi „normal” într-o lume postmodernă, unde fundamentele sunt aruncate în aer. El este și poate fi doar oglinda lumii noastre, cu cele mai frumoase și abjecte subiecte și realități.

De aceea, cred că avem o părere prea bună despre ceea ce noi numim „jurnalism” sau despre ce ar trebui să facă Biserica în materie de jurnalism în comparație cu ce înseamnă jurnalismul de obicei.

„Jurnalismul” practicat de Biserica noastră, acum, punctual, se ocupă doar cu evenimente decupate din presa laică, plus evenimente proprii, care, cel mai adesea, sunt irelevante pentru marele public.

De ce? Pentru că le tratăm în mod confesional, explicându-le numai pentru noi și-ai noștri.

Sfânta Lumină de la Ierusalim este un dar minunat. Nimeni nu poate explica modul în care această lumină vine la noi pentru că, de fiecare dată, are ceva specific”, p. 145-146.

„Botezul nu este o simplă iertare a păcatului strămoșesc și încorporarea celui botezat în Biserică, ci este, de asemenea, înfiere și pregătire pentru înviere”, p. 152.

„În Ortodoxie, autoritatea supremă se exprimă în sinodalitate”, p. 155. Cu amendamentul, ca toți sinodalii să fie plini de sfințenie și să formuleze și să adopte ceva, în materie de dogmă și experiență, după luminare dumnezeiască.

Nu orice sinodalitate este autoritativă în Biserică! Sinodalitatea trebuie să conglăsuiască cu Dumnezeu și să fie o expresie a Bisericii universale. Pentru că adevărata sinodalitate este una a experienței ortodoxe integrale și a intimității cu Dumnezeul treimic.

„Aceste observații le-au făcut Sfinții Părinți, mai ales Sfântul Simeon Noul Teolog († 1022), în secolul al XI-lea, și anume că Persoanele divine sunt interioare una alteia, Se conțin reciproc și Se dăruiesc reciproc”, p. 158.

„aplicată la studiul teologic academic, cercetarea este o necesitate, întrucât prin ea se realizează o aprofundare sau o lărgire a cunoașterii teologice, o îmbogățire  și o înnoire a ei”, p. 169.

Autorul vede „prozelitismul eterodox” drept un factor care afectează viața noastră ortodoxă, la fel ca emigrația și imigrația, secularizarea sau sărăcia, p. 172.

În p. 183 a cărții, Patriarhul României consideră secularizarea drept „golirea omului de interioritate spirituală însoțită de o fugă după imagine exterioară”. Iar asta se face prin ruperea legăturii cu Biserica și prin a trăi la întâmplare. Dacă trăiești în afara ritmului Bisericii, bineînțeles că ești populat de tot felul de sentimente și de imagini care te devoră.

Mai pe scurt: te secularizezi/ te păgânizezi tot mai mult pe măsură ce încerci să faci toate păcatele pe care ți le dorești. Adică secularizarea e pe bază de auto-servire.

Autorul ne recomandă citirea zilnică din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților, p. 183. Lucru care presupune să le și avem…în bibliotecă. Sau să avem…bibliotecă…

„Este exclusă autonomizarea teologiei academice de viața duhovnicească a Bisericii”, p. 199.

Însă ea, autonomizarea profundă a teologilor față de experiența ortodoxă, este o constantă de secole. E mare dramă a Ortodoxiei!

Tocmai de aceea sunt rari teologii reali, care pot să explice, din interiorul Bisericii, cu lux de amănunte, dogmele, canoanele, experiența și teologia Bisericii.

De ce oare îi ridicăm în slăvi atât de mult pe Părintele Stăniloae sau pe Sfântul Iustin Popovici? Pentru că avem mulți teologi dogmaticieni, în adevăratul sens al cuvântului sau pentru că nu avem decât 2-3 într-un secol și ne minunăm de ceea ce ne pot spune despre propria noastră credință?

Dacă nu ar exista acest hiat între ce scriu teologii și ce experimentează Sfinții, nu am avea atât de puține comentarii la dogme, canoane, slujbe, Sfinți Părinți…și, tot la fel, nu am avea, în întreaga Ortodoxie, atât de puține ediții critice la Scriptură și Sfinți.

„Teologia trebuie să fie lumină și îndrumare spre mântuire, pentru refacerea și adâncirea omului cu Dumnezeu”, p. 200. Numai că, pentru a scrie teologie, teologie de acest fel, adică teologie autentică, integrală, deplină a Bisericii, bazată pe o experiență reală personală…trebuie să existe mai întâi teologi, care să se nască trăind pe lângă Sfinți plini de teologie și duhovnicie. Avem premisele reale în Biserica noastră românească, pentru ca să se nască Sfinți teologi?

De aceea, Părintele Patriarh are dreptate când spune: „teologia nu este o formă stereotipă, care scoate modele standardizate de păreri, nu este o gândire autonomă, încătușare sau subjugare, ci este piatră de încercare”, p. 201.

Da, e un adevărat scandal teologia ortodoxă sfântă, scrisă de Sfinți!

Tocmai de aceea, cu vârf și îndesat, mulți dintre teologii noștri, pentru că nu o experimentează, neagă teologia și Tradiția Bisericii cu „o seninătate” debordantă.

Motiv pentru care, în loc de a arbora „triumfalismul ortodox” pe chipul nostru, cred că trebuie să ne întrebăm, în fața marii și imposibilei de citit, într-o viață de om, Tradiții ortodoxe, dacă înțelegem întrucâtva teologia și viața Bisericii.

Eu îmi pun, pe fiecare zi, această problemă: dacă am început, cumva, să adâncesc și să înțeleg dogmele și viața Bisericii deși, zilnic, mă preocup cu acest lucru.

Autorul consideră „autocefalia” drept „o notă caracteristică a Ortodoxiei”, p. 220 de-a lungul istoriei.

E adevărat! Însă, la fel de adevărat e și faptul, că autocefalia e înțeleasă, tot mai mult în ziua de azi, ca autonomizare a Bisericilor locale și ca rivalitate non-frățească.

Ne gândim la noi, la națiunea noastră, la interesele noastre religioase, economice, politice…și mai puțin la toate națiunile ortodoxe și la universalitatea credinței ortodoxe.

Iar autonomizarea Bisericilor locale le face, pe Bisericile surori, să pună în practică, mai greu, universalitatea Bisericii.

De ce e atât de greu să avem o întrunire inter-ortodoxă? Nu mai vorbesc de una ecumenic-ortodoxă…Pentru că ne vedem, fiecare Biserică în parte, de problemele noastre înguste în detrimentul Bisericii universale a lui Hristos.

Crezul ortodox ne învață că Dumnezeu este comuniune de Persoane veșnice, nu o singurătate veșnică”, p. 240.

„Mulți oameni sunt bogați, însă nu toți sunt foarte bucuroși sau fericiți, pentru că le lipsește tocmai dărnicia sau bunătatea sufletului, care se revarsă dincolo de orice calcul uman al profitului material”, p. 269.

Părintele Profesor Dumitru Popescu a fost „un teolog creator de sinteze și promotor al dialogului”, p. 277.

Smerenia și sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogățirii omului în bunătate dumnezeiască”, p. 335.

Din Didahiile Sfântului Antim Ivireanul observăm că autorul lor este un „predicator înflăcărat, învățător al tainelor cerești, tâlcuitor al Sfintei Evanghelii, povățuitor smerit și rugător statornic, observator atent și critic al patimilor omenești și al degradării vieții morale în societate”, p. 356.

Părintele Profesor Nicu Moldoveanu „îmbină exigența profesorului de la catedră cu bucuria lucrării responsabile”, p. 372.

„Autocefalia” unei Biserici locale nu înseamnă numai „libertatea de a se conduce de sine” ci și „libertatea de a exprima…comuniunea fraternă cu celelalte Biserici Ortodoxe surori”, p. 394.

Teza doctorală a Părintelui Alexandru Moțoc este „o contribuție valoroasă și binevenită în spațiul cercetării istorico-teologice românești”, p. 417.

Cartea Părintelui Constantin Preda, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor, „poate fi un real folos” cititorilor ei, p. 419.

credinta 2

Did you like this? Share it: