Vechimea „poeziei” în literatura română [3]

A Domnului iaste pământul
și plinele ei [lui],
toată lumea
și toți cei viiu [trăiesc] spr-insa.

El în mare urzitu-le-au
și în râure gătitu-le-au.

Cine sui în pădurea Domnului?
și cine stătu
în locul sfânt al Lui?

Nevinovatul
cu mânile
și curatul
cu inema
ce nu priimi în deșert
sufletu său.

(Ps. 23, 1-4)

El în mare urzitu-le-au/ și în râure gătitu-le-au indică tendința de găsire a unui ritm și a unei rime, acolo unde se poate.

Dar și pluralul râure este poetic și sună eminescian.

Cu milostea[1] Ta
pomeneaște-mă Tu,
derept dulceața Ta[2],
Doamne.

Dulce și drept Domnul,
derept aceea
leage dă greșiților în cale.

Dereage[3] blânzii
în județ[4]
și învață blânzii
în calea Sa. /…/

Sufletul lui [al dreptului]
în dulceață[5] întră. /…/

Vezi plecarea[6] mea
și truda mea
și lasă toate
păcatele meale.

(Ps. 24. 8-10, 14, 19)

*

Crez că voiŭ vedea
dulceața Domnului
în pământul viilor [al celor vii].

(Ps. 26, 19)

Am mai semnalat și altădată predilecția traducerilor, proprii tipăriturilor coresiene, pentru termenii dulceață și dulce, care sunt echivalenți cu: har, virtute, bunătate, fericire.

După cum vom vedea, mai ales adjectivul/ adverbul dulce va fi utilizat intens și în poezia modernă, Eminescu fiind exemplul cel mai elocvent.

Vom avea prilejul să observăm frecvența destul de mare a acestui termen și în lirica de după prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Iar conotațiile metaforice, privite în lumina tradiției poetice vechi, transcend semnificațiile imediate ale cuvântului.

După lucrul mânilor
dă lor,
dă-le dare
după darea lor /…/

Și înfluri pelița[7] mea
și cu voia mea
ispovedescu-mă Lui.

(Ps. 27. 6, 10)

*

Glasul Domnului în mare frâmseațe;
glasul Domnului frânge chedrii,
și frânge Domnul chedrii Livanului.
Și însupțiiază-i ca [pe] vițeii Livanului.

(Ps. 28, 4-6)

*

Că ținutul mieu
și scăpare mie
ești Tu. /…/

Că scăzu în dureare
viața mea
și anii miei
în suspine;

nu putu de meserătate
vârtutea mea
și oasele meale
turbură-se. /…/

Uitat fui ca mortul
de inemă,
fui ca vas pierdut.

Că auzii măiestriile multe
de vietorii[8] demprejur.

(Ps. 30. 3, 10, 12-13)

*

Blagoslovit Domnul
că înminună mila Sa
în cetate încungiurată.

(Ps. 30, 22)

*

tăcui și vechiră-se oasele meale /…/
Turnai-mă spre straste[9] când
înghimpă-mă spin.

(Ps. 31. 3, 4)

*

Pâlcuiră-se Îngerii Domnului
împrejur de [a]ceia
ce se tem d-Ins,
și izbăveaște [pe] ei.

Gustați și vedeți
că dulce e Domnul. /…/

Ochii Domnului spre derepți
și urechile Lui
în rugăciunea lor.

(Ps. 33. 7-8, 14)