Sfantul Ioan Gura de Aur

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

Iubiții mei,

pentru că avem o parte din Sfintele sale Moaște și în România…putem vedea cu ochii noștri și noi, românii, că imensa teologie și multa vorbire duhovnicească a Sfântului Ioan seamănă cu Sfintele sale Moaște.

Adică nu teologia „ne prostește”…nu duhovnicia „ne sălbăticește”…și nici arhieria „ne împăunează”…ci acestea toate, dacă se împletesc în viața noastră, ne înnobilează, ne fac plini de frumusețe și de smerenie, dacă tot ceea ce suntem și facem noi sunt…plecări smerite în fața Domnului.

…Ce înseamnă însă, să predici în comparație cu Sfântul Ioan?

Și de ce trebuie să predici sistematic, pe cărți, pe autori, pe teme…și nu haotic?

Pentru ca să vedem cât de grea este vorbirea sistematică, punct cu punct și cât de grea este elaborarea unei exegeze la un text, când ai în față foarte multe locuri grele.

Pentru că Sfântul Ioan a comentat multe cărți și locuri grele din Scriptură, cu smerenie, cu multă luminare dumnezeiască, cu multă perspicacitate teologică…arătându-ne că nimic nu e simplu în revelația dumnezeiască și că nimic nu e definitiv în ceea ce privește înțelegerea aprofundată a teologiei.

De aceea, azi, când fundamentele vieții și ale gândirii sunt ironizate, când nu se mai găsește sensul vieții duhovnicești, când pare o auxiliară pitorească teologia în viața oamenilor, Sfântul Ioan ne amintește că teologia este începutul vieții noastre.

Nu putem trăi cu adevărat dacă nu ne raportăm la Scriptură și la cărțile Tradiției Bisericii!

Acesta era motivul prim și cel mai profund pentru care Sfântul Ioan predica…predica enorm…

A urmări gândurile sale, emoțiile sale, raportările sale la lume, admonestările sale la adresa decadenței lumii lui…înseamnă a urmări o oboseală continuă, plină de iubire de Dumnezeu, care e ocupată toată ziua cu contemplarea cuvintelor Domnului.

Și când mă gândesc la Sfântul Ioan…și când mă rog lui…mă rog ca celui care știe, foarte profund, oboseala sfântă, oboseala în slujirea lui Dumnezeu.

Oboseala preoției…care nu se mai termină niciodată…pentru că preoția nu are vacanțe, sejururi, pauze…

Când privesc Sfintele sale Moaște mă uit la vigoarea lui…a celui cu multe neputințe fizice și oboseală.

Iar mâna lui, de deasupra, mâna lui dreaptă…mâna cu care s-a închinat și a scris toată viața…e mână de bărbat a lui Dumnezeu…mână forte…deși trebuia să mănânce cu regim…iar oamenii îi răstălmăceau cuvintele…și nu-l plăceau…tocmai pentru că era frumos, un om prea frumos al Treimii.

Istoria Bisericii însă…ne arată că frumusețea a fost și este întotdeauna urâtă.

Frumusețea duhovnicească…

Pentru că e plină de măreție dumnezeiască.

Iar predica sa multă nu a fost resimțită, de către toți…ca o colosală binecuvântare și luminare de la Dumnezeu…ci ca o povară nesuferită.

Cuvintele, când ies de la oameni mari…sunt grele

Ele dor

Dar dor tocmai pentru că sunt pline de greutatea adevărului dumnezeiesc.

Și când nu-L suporți pe Stăpânul cuvintelor lui Ioan, nu-l poți iubi pe Ioan. Pentru că Ioan e al Stăpânului…și nu al vorbirilor goale.

Evanghelia Liturghiei de azi a fost In. 10, 9-16. Nici nu se putea alta…

Pentru că acest pasaj evanghelic e, de obicei, Evanghelia Sfinților Ierarhi.

Când Ierarhul Sfânt seamănă cu Ierarhul Treimii, cu Domnul, atunci Evanghelia ne spune: Eu sunt ușa Bisericii (v. 9), cât și Păstorul cel bun/ frumos (v. 11) iar Sfinții Mei Ierarhi sunt uși spre Biserică și păstori ai turmei Mele.

Căci tocmai de aceea predica…predica și iar…predica Dumnezeiescul Ioan: ca să se facă pentru toți ușă spre înțelegerea revelației dumnezeiești.

Ca să fii păstor al Bisericii trebuie să fii și ușă…dar și dăruitor de hrană credincioșilor.

Pentru că, pe cei aduși sau veniți la Domnul trebuie să îi hrănești, pe lângă Hrana-Hristos, și cu hrana cuvintelor Lui.

Ar fi fost foarte ușor doar cu slujitul Tainelor.

E foarte plăcut să botezi, să cununi, să sfințești o casă…

Numai că sfințirile nu țin loc de vorbire și de făptuire.

Ceea ce se face la Biserică e doar începutul unirii noastre cu Dumnezeu.

Vii, te spovedești, te împărtășești, te bucuri…dar trebuie să înțelegi ce ai primit, cum să te comporți față de ce ai primit de la Dumnezeu prin Biserica Lui…și care e rostul tuturor celor care se fac în Biserică și în viața creștină.

Pentru că, fără explicații la Taine, la Liturghie, la Slujbe, la Scriptură, la Sfinți…te uiți ca mâța în calendar…și nu ai niciun folos.

Ritualismul simplu se transformă în automatism cu explicații hilare.

Dacă nu le explici oamenilor ce tot faci în altar, ce tot mănânci și mesteci pe acolo, de ce tot dai din mâini, de ce tămâiezi așa de mult…care e rolul, în definitv, al actelor liturgice și sacramentale…oamenii trag tot felul de concluzii halucinante.

Iar dacă citim cu atenție comentariile Sfântului Ioan…aflăm că lumea lui avea și ea barbarismele și prostiile ei ca și lumea noastră.

Tocmai de aceea era nevoie de multă predică, de multă luminare.

Adică Sfântul Ioan nu predica pentru că toate, în Biserica și societatea lui, erau bune, creștine și la locul lor ci pentru că era multă dezordine, multă prostie, multă indiferență.

După 18 secole…suntem în aceeași situație ingrată!

Trebuie să explicăm de ce trebuie să ne umplem de harul lui Dumnezeu, de ce trebuie să postim, de ce trebuie să fim milostivi, de ce nu e bună prostia și neștiința adevărului dumnezeiesc…și asta unor creștini, cel mai adesea, botezați în pruncie…

Dar dacă nu slujești și nu predici cu iubire de Dumnezeu și de oameni…e semn că nu ai grijă de oi (v. 13).

Dar pentru ca să ai grijă de oi…trebuie să fii plin de teologie și sfințenie.

Iar, tu, păstorul oilor cuvântătoare…ca să fii al sfințeniei…trebuie să fii cunoscut și dorit de Dumnezeu și ajutat de El în toate.

Căci altfel cum I-ai putea sluji Lui, dacă El nu te place?

Iar dacă El te place…atunci revarsă în tine multe bogății dumnezeiești…ca să poți să scrii multe volume Migne.

Adică opera mare…cu Dumnezeu se ține…se face…se scrie…

Și Dumnezeu când te cunoaște…și te inspiră…te ajută pentru Biserica Lui și nu împotriva ei.

Iar dacă te lupți cu Ioan Gură de Aur, mai pe scurt, te lupți cu Dumnezeu, pentru că Ioan e slujitorul Lui.

Dar azi, bucurându-ne cu liturghisitorul Treimii, cu Prea Fericitul Patriarh al Bisericii, Părintele nostru, Ioan Gură de Aur, ne bucurăm de Dumnezeul nostru treimic, Care este minunat în Sfinții Lui.

Și pe Care Îl rugăm să ne trimită mereu…pe oamenii Lui, ca să conducă Biserica Sa spre Împărăția Sa cea veșnică.

Pentru că Biserica are nevoie de minți și de ochi și de mâini și de picioare care să lucreze dreptatea și sfințenia, de sufletele întraripate de dor dumnezeiesc, și care fac din trupurile lor o frumusețe duhovnicească.

Plotin sau Martin Luther nu pot arăta Sfinte Moaște ca Ioan al Bisericii.

Filosofia fără Dumnezeu cât și teologia fără El sunt morminte pline de necurăție.

În schimb trupul, sufletul și opera lui Ioan Gură de Aur sunt sfințenie, sunt frumusețe, sunt căldură a iubirii dumnezeiești, pentru că arată faptul că, în întregime, omul a fost și este teologie.

Așadar, iubiții mei, să învățăm de la cel care ne-a scris Liturghia, cum să devenim o liturghie veșnică înaintea Prea Sfintei Treimi!

Să învățăm cum cuvintele se întrupează în viața noastră, cum teologia de pe foaie devine teologie trăită, teologie simțită și experiată prin toți porii identității noastre psiho-fizice.

Pentru că ușa pe care ne lasă să intrăm Dumnezeiescul Ioan, ușa Ortodoxiei, e calea spre Treime, e calea spre Împărăție, pentru că e calea Bisericii Lui.

Să ne bucurăm de cale și de cei care ne păstoresc pe cale, adică de Sfinții Lui, ca să ajungem la Dumnezeul nostru treimic, Care e împlinirea căii.

Că Lui I Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: