Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 14 noiembrie, 2013

Vechimea „poeziei” în literatura română [4]

Că de la Tine fântâna vieței,
în lumina Ta vedem lumină.

 (Ps. 35, 9)

Și Dosoftei va manifesta preferință pentru termenul fântână (latinesc), în loc de izvor. Este evident că a fost atent la traducerile anterioare. Considerăm însă că, în cazul traducerilor sale, funcționează mult mai puțin expresivitatea involuntară, în situații de acest gen.

Fără îndoială că Dosoftei a înțeles valoarea stilistică a unor exprimări de acest fel, iar, pe de altă parte, nu de puține ori, consultând și originalul latin, preferă termenii care pun în evidență latinitatea limbii române.

Încălzi-se inema mea în mine,
și întru învățătura mea
încinde-se foc. /…/

Și topit-ai ca painjina
sufletul mieu;
însă în deșert tot omul.

Auzi rugăciunea mea, Doamne,
și cearerea mea ascultă;
lacrămele meale nu tăcea.

(Ps. 38. 4, 15-16)

*

În ce chip jeluiaște cerbul
la izvoarăle apelor,
așa jeluiaște sufletul mieu
cătră Tine, Doamne. /…/

Toate susurele Tale
și undele Tale
preste mine trecură.

(Ps. 41. 1, 10)

*

Tremeate lumina Ta
și deadevărul Tău,
că eale mă năstăviră[1]
și băgară-mă în pădurea sfântă a Ta
și în satele Tale.

(Ps. 42, 3)

Pădure sau codru înseamnă munte…însă tocmai această traducere veche poate fi revelatoare pentru noi, pentru că această semantică indică sensuri religioase ortodoxe.

E binecunoscută tuturor, credem, interpretarea codrului sau a pădurii eminesciene ca spațiu edenic, ca reîntâlnire cu Paradisul.

Am amintit în mai multe rânduri că echivalarea pădurii cu imaginea Raiului pierdut de Sfinții Protopărinți se vede în cântările Triodului.

Remarcând și el unele cântări din Triod, Fericitul Serafim Rose face următorul comentariu (pe care l-am recitit de curând):

„cum să nu vedem în murmurul cel plin de pace al codrilor (unde atâția nevoitori și-au aflat adăpost) amintirea Raiului de verdeață lăsat nouă la început, spre sălășluire și hrană, și existând încă pentru cei în stare să se înalțe, împreună cu Sfântul Pavel, spre a-l zări?”[2].

Iar Fer. Serafim nu îl cunoștea pe Eminescu și nici nu știa expresia: codru-i frate cu românul

Incitant pentru noi este și faptul că traducătorul coresian utilizează cuvântul sate, pentru a denumi ceea ce în Septuaginta este oros  (munte),  iar în Vulgata este tabernacula (cort).

Biblia de la 1688 folosește termenul lăcașuri.

Limba mea
trestie a cărtulariului
curând scrie.

(Ps. 44, 2)

*

Sui Dumnezeu în strigări,
Domnul în glasul bucinilor /…/

(Ps. 46, 5)

*

Mare Domnul
și lăudat foarte /…/
în pădurea sfântă a Lui.

Dulce rădăcinilor bucurie
în tot pământul.

Pădurile [munții] Sionului,
costele seaverului [nordului],
cetatea Împăratului mare[3]. /…/

Că amu împărații pământului
adunară-se,
adunară-se depreună.

Ei văzură așa,
mirară-se,
legănară-se;
tremuri priimi [în] ei.

Aciia dureare
ca născătoare,

cu duhul buriei
frânge corabiile tarsisilor.

Că auzim,
așa și văzum…

(Ps. 47, 1-7)


[1] Mă povățuiră.

[2] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, în românește de Constantin Făgețan, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sofia, București, 2001, p. 126.

[3] Biblia de la 1688 traduce: „Cu bună rădăcină, bucurie a tot pământul, măgurile [munții] Sionului, coastele crivățului, cetatea Împăratului Celui mare”.

Pastorala sinodală [14 noiembrie 2013]

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Pastorala

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

cu prilejul

anului omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena

*

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler

și Preaiubiților credincioși

din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2013 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul  omagial  al  Sfinților Împărați  Constantin  și  Elena  în Patriarhia Română, întrucât se împlinesc 1700 de ani de la emiterea, de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313.

Prin acest document unic, deosebit de important prin consecințele sale în viața Bisericii, a fost garantată libertatea credințelor religioase și proclamarea încetării persecuţiei împotriva creştinilor pe tot cuprinsul vastului Imperiu Roman.

După aproape 300 de ani în care Imperiul Roman adoptase faţă de creştinism o atitudine ostilă, ce mergea de la toleranţă îngăduitoare sau dispreţuitoare până la persecuţia cea mai făţişă şi mai violentă, creștinii și-au dobândit libertatea de manifestare religioasă, după ce multă vreme au fost închiși, torturați, mutilați și uciși în chinuri mari pentru numele și Evanghelia Mântuitorului Hristos, așa cum El însuși îi avertizase pe ucenicii Săi, zicând:

„Dacă M‐au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni…Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu” (Ioan 15, 20-21). Pe acești creștini, prigoniți până la moarte, Biserica i-a cinstit permanent și i-a inclus în calendar, iar moaștele sfinților martiri episcopi, preoți, diaconi, bărbați, femei, tineri și copii din toate stările sociale ale acelor timpuri, precum și ale martirilor târzii sau neomartirilor sunt așezate la temelia sau Altarul tuturor lăcașurilor de cult ortodoxe, din cele mai vechi timpuri și până azi.

Memoria şi evlavia Bisericii îi păstrează şi îi cinstește pe Împăraţii Constantin şi Elena ca Sfinţi, Întocmai cu Apostolii, deşi au trăit la peste două secole după ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Împărat Constantin este primul conducător creștin al Imperiului Roman și a fost chemat la misiune de Hristos, prin arătarea semnului Sfintei Cruci, asemeni Sfântului Apostol Pavel.

Sfântul Împărat Constantin s-a convertit în mod minunat în anul 312 când, în ajunul luptei împotriva lui Maxenţiu de la Pons Milvius (podul Vulturului) din apropierea Romei, Hristos Domnul i-a descoperit în lumină pe cer, în miezul zilei, semnul Crucii Sale, însoţit de îndemnul: „În acest semn vei învinge!”, iar în timpul nopții, în vis, i-a întărit această dumnezeiască descoperire.

Astfel, venirea pe tronul Imperiului a Sfântului Împărat Constantin este strâns legată de convertirea sa la credinţa în Hristos sub semnul luminos al Sfintei Cruci, iar ascensiunea și importanța sa politică este marcată de emiterea în anul 313, la Mediolanum (Milano), a Edictului de libertate religioasă, o piatră de hotar în istoria lumii, deoarece, luând, după cum se spune în tropar, „chemare nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”, Sfântul Împărat Constantin a schimbat situaţia grea a creştinilor din Imperiul Roman şi a deschis noi căi de împlinire a rolului Bisericii în societate.

Și credinţa Sfintei Împărătese Elena este pecetluită de semnul de viaţă făcător al Crucii Mântuitorului, pe care ea a descoperit-o, cu multă rugăciune, osteneală şi smerenie, în pământul Ierusalimului, și care, mai apoi, a fost înălţată solemn în văzul poporului creştin de episcopul cetăţii, Macarie I, la 14 septembrie 326.

În  conștiința  Bisericii  creștine  și  a  întregii  umanități  Sfântul  Împărat Constantin și mama sa, Sfânta Împărăteasă Elena, au rămas nu numai apărători ai libertății religioase și buni credincioși, ci și mari civilizatori ai epocii lor și apărători ai demnității persoanei umane, ai omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Astfel, legislația constantiniană a cuprins legi prin care episcopii și preoții au primit dreptul de a proclama, în biserici, eliberarea sclavilor creştini; legi prin care erau protejate logodna şi căsătoria şi au fost interzise adulterul şi avortul; legi care interziceau tortura, uciderea sclavilor de către stăpâni şi stigmatizarea feţei oricărui deţinut; legi prin care erau protejaţi copiii abandonaţi, copiii minori şi copiii orfani; legi prin care se interzicea abandonarea copiilor nou născuţi, răpirea copiilor, vânzarea copiilor din motive de sărăcie, iar părinţii săraci trebuiau ajutaţi de fisc sau din vistieria personală a Împăratului. Toate acestea erau prevederi legale revoluţionare pentru mentalităţile sociale păgâne de la începutul secolului al IV‐lea, și au devenit repere definitorii pentru matricea spirituală a Europei şi a întregii umanităţi.

Ne aducem aminte și îi cinstim pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena pentru că, prin viața și faptele lor, au fost mărturisitori ai lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. De asemenea, îi cinstim pentru că au fost împreună lucrători cu Biserica în activitatea social-filantropică și de înnoire morală a societății.

Sfinţii Împăraţi nu numai că au eliberat pe episcopi şi preoţi din închisoare, arătând un respect deosebit față de slujitorii Bisericii, dar au dăruit Bisericii, pentru a fi locașuri de cult, edificii imperiale de judecată, care au purtat și pe mai departe numele de basilica, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică. Gestul a reprezentat o compensație pentru pierderile suferite de creștini în timpul persecuțiilor, când multe lăcașuri de închinare au fost dărâmate de împăraţii prigonitori romani, iar bunurile aparținând comunităților creștine au fost răpite de persecutori.

Sfinţii Constantin şi Elena, deși au condus Imperiul într-o vreme în care împăratul era considerat și cinstit ca zeu, având statuie în templele păgâne, au refuzat această cinstire idolatră și s-au arătat modele de viaţă creştină și de stăruință în credință, de conducători creștini înțelepți implicați în ajutorarea aproapelui, preocupați de respectarea libertăţii şi demnităţii umane.

Ei sunt rugători pentru noi în fața tronului lui Dumnezeu, dar şi îndrumători ai noștri prin exemplul vieții lor, întrucât au asigurat o educaţie creștină aleasă copiilor și au ocrotit familia creștină. Sfânta Împărăteasă Elena este un model de mamă creștină care dăruieşte fiului său, Sfântul Împărat Constantin, o educaţie luminată de credinţa în Hristos, care are ca temelie iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Sfinții Împărați Constantin și Elena au înfiinţat, sprijinit sau au încurajat activitatea a numeroase aşezăminte sociale, ce exprimau dragostea creştină faţă de aproapele aflat în suferinţă, precum: orfelinate, spitale, leprozerii, aşezăminte pentru săraci, pentru fecioare sau văduve, pentru primirea străinilor. Sfânta Împărăteasă Elena s-a implicat direct în construirea la Constantinopol a unui azil pentru văduve, precum şi a unor aşezăminte pentru primirea străinilor la Ierusalim, Constantinopol şi Sevasta.

În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au între ei aşezată Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena în pământ.

Icoana lor transmite astfel un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută, cele inteligibile şi cele sensibile, în iubirea infinită şi eternă a Preasfintei Treimi.

În lumina acestui tip de înţelepciune divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu puterea lui Hristos, iubirea jertfelnică pentru binele celor mulţi este flacăra şi puterea misiunii creştine în lume.

Sfinții Împărați Constantin și Elena au promovat și au protejat dezvoltarea artei și arhitecturii creştine prin construirea de lăcaşuri de închinare pe tot teritoriul Imperiului: două biserici în Ierusalim (a Învierii şi a Înălţării), una în Bethleem (a Naşterii Domnului), mai multe biserici în Constantinopol, în Roma, în Trier (Germania), în Nicomidia, precum şi în Antiohia. Totodată, prin construirea noii capitale la Constantinopol – inaugurată în 11 mai 330, Sfântul Împărat Constantin a rămas în istoria lumii ca fondator de civilizație și cultură creștină și cel care a zguduit din temelii păgânismul și idolatria.

În poziţia politică înaltă pe care au ocupat-0, Sfinții Împărați Constantin și Elena s-au dovedit adevărați slujitori misionari ai lui Hristos și exemple inegalabile de cooperare a Statului cu Biserica.

Expresii ale slujirii misionare a Sfinților Împărați Constantin și Elena, ale apostolatului lor mirean în lumina Crucii lui Hristos, au fost mai ales convocarea primului Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325, Sinod care a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‐au făcut” (Simbolul credinţei sau Crezul), și reflectarea valorilor evanghelice în legislaţia constantiniană prin cele 361 de norme legislative relevante pentru credință și morală, inclusiv generalizarea duminicii, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, ca zi de odihnă în Imperiu.

De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ca slujitori misionari ai lui Hristos, au promovat şi susţinut pelerinajul la locurile sfinte. Este binecunoscut faptul că Împărăteasa Elena a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în anul 326, pentru a găsi Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, iar Împăratul Constantin însuşi a mers în pelerinaj la Ierusalim pentru a participa la sfinţirea Bisericii Învierii Domnului, în data de 13 septembrie 335.

Sfântul Împărat Constantin, originar din sudul Dunării, de la Naisus, azi orașul Niș din Serbia, a păstrat o legătură directă atât cu provincia sa natală, Dacia Mediteranea, dar şi cu teritoriul actualei Românii, locuit atunci de daco-romani. Realizările sale cele mai importante în această zonă au fost recucerirea unei părți din fosta Dacie Traiană, adică Banatul, Oltenia şi Muntenia, pe care o realipeşte Imperiului Roman; extinde asupra acestor ținuturi administraţia imperială civilă şi religioasă și le întăreşte din punct de vedere militar, înzestrându-le cu cetăţi, castre, forturi și drumuri de acces, între care podul de piatră, numit și Podul lui Constantin, al cărui capăt de nord era în cetatea Sucidava (localitatea românească Celei).

Odată cu perioada constantiniană, în teritoriul nord dunărean situaţia Bisericii și a creștinilor se îmbunătăţeşte, ca urmare a libertăţii credinţei, a promovării creștinismului ca religie oficială şi a renaşterii vieţii urbane, Sfântul Împărat Constantin continuând misiunea apostolică de creştinare a populaţiei, începută de Sfântul Apostol Andrei în Sciția Mică (Dobrogea de azi).

Cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena în Biserica Ortodoxă Română este prezentă din cele mai vechi timpuri, pentru că domnitorii și boierii români, urmând exemplul acestor Împărați creștini, au ridicat biserici, au apărat şi au ajutat Biserica. În zilele noastre, ca semn de evlavie și cinstire a Sfinților Împărați Constantin și Elena, în multe localități sunt locașuri de cult parohiale sau mănăstirești puse sub ocrotirea lor, iar peste 1 milion 700 de mii de români poartă numele sau derivate ale numelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena se bucură şi astăzi de o evlavie deosebită, datorită credinţei, dragostei de Dumnezeu, milosteniei şi jertfelniciei care caracterizau viaţa lor zilnică.

Ca apărători ai libertăţii creştine şi ctitori de lăcaşuri sfinte, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt modele de slujire a Bisericii şi de mărturisire a Mântuitorului Iisus Hristos în societate şi în familie, prin îmbinarea armonioasă dintre înţelepciune şi rugăciune, credinţă şi dărnicie.

Pentru lumea contemporană secularizată, depărtată de Hristos și debusolată în căutările ei, înțelegerea celor mai importante aspecte din viaţa şi activitatea Sfinților Împărați Constantin și Elena reprezintă o cale de urmat în trăirea şi promovarea valorilor morale în societate, întrucât sfinții  sunt  învățătorii  noștri.

După  modelul  constantinian, înțelepciunea soluţiilor şi direcţiilor adoptate de conducătorii politici pot conduce la bunăstarea și pacea societăţii noastre, marcată de prea multe conflicte și de prea puţină înţelegere și dragoste a unora pentru alţii.

Anul omagial a fost sărbătorit în eparhiile din țară și străinătate, în parohii și mănăstiri, în centrele culturale și școlile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române. Reflectarea în acest An omagial la reformele epocii constantiniene, în plan instituţional şi administrativ, militar, juridic şi, mai ales, religios ne arată rolul fundamental al credinței în unitatea și progresul societății și ne oferă prilejul de a sublinia importanța majoră a conducătorului creștin înțelept în lumea actuală, în care credința și valorile tradiționale sunt contestate și atacate.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Tot în anul 2013 am comemorat pe Părintele Dumitru Stăniloae, la împlinirea a 110 de ani de la nașterea sa și a 20 de ani de la mutarea din această viață. Considerat „cel mai mare teolog al secolului al XX‐lea”, Părintele Dumitru Stăniloae a cunoscut în profunzime și a folosit în toate operele și studiile sale teologice gândirea și scrierile Sfinților Părinți, pe care le-a prezentat într-o formă vie și actuală.

Întreaga sa operă este o sinteză neo-patristică creatoare, pe care a realizat-o nu doar citind, citând şi traducând operele Sfinţilor Părinţi, ci continuând în duhul Sfinţilor Părinţi reflecţia teologică ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae nu se referă doar la teologia Sfinţilor Părinţi, ci preia temele majore din literatura patristică, le adânceşte şi le continuă, în dialog cu contextul socio‐cultural şi misionar al epocii noastre.

În monumentala Filocalie în 12 volume, notele explicative constituie aprofundări teologico-mistice de o copleșitoare bogăție spirituală, încât, prin strădania de o viață a Părintelui Stăniloae, Sfinții Părinții devin contemporani și prieteni cu cititorii teologiei acestui mare dascăl și teolog român.

Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae putem vorbi numai la prezent, el fiind o făclie de Înviere pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii noastre. Purtător al unei mărturii mature şi rodnice, luminoasă şi plină de speranţă, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne pentru noi un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii Ortodoxe, precum şi o frumoasă pildă care trebuie să ne inspire constant.

Prin teologia sa vastă, profundă şi bogată, ca sinteză creatoare între Tradiţie şi actualitate, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în memoria Bisericii un mărturisitor al iubirii divine şi un apărător al demnităţii umane, atât în timp de libertate, cât şi în timp de prigoană.

Pentru Părintele Dumitru Stăniloae persoana umană este permanentă taină şi permanentă noutate. Om al rugăciunii tainice, el a scris și promovat o teologie care îndeamnă mereu la rugăciune, la unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi bucuriei veşnice.

Profunzimea sintezei neo-patristice creatoare a Părintelui Dumitru Stăniloae este un model care trebuie urmat în toată teologia noastră pentru a rămâne constant fideli Sfintei Evanghelii a lui Hristos, pentru a ne menţine neîntrerupt în comuniune cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi pentru a elabora astăzi o teologie misionară, care leagă textul Sfintelor Scripturi de contextul istoric al vieţii creştine.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Cu părintească dragoste, la încheierea acestui an în care am cinstit modele sfinte de viață, vă îndemnăm ca, în lumina credinţei şi a faptelor creştine ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, să iubiți pe Hristos şi Biserica Sa, să promovați și să apărați demnitatea persoanei umane şi binele comun, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.

La încheierea unui an de cinstire liturgică și omagiere deosebită a Sfinților Împărați Constantin și Elena, să luăm aminte la virtuțile Sfântului Împărat Constantin pentru eliberarea creștinilor de persecuții și apărarea Bisericii, pe care le-a susținut constant și cu fermitate, dând măsura numelui pe care îl purta (lat. constans, constantis = constant, ferm), dar și la faptele minunate ale credinței Sfintei împărătese Elena care strălucesc și astăzi și luminează viața multor creștini, așa cum însuși numele său o spune (gr. helane = torță, făclie, foc sacru sau gr. hele = lumină arzătoare a soarelui).

Să îi cinstim pe Sfinții Împărați Constantin și Elena care, prin credință și fapte bune, au primit cununa cerească nemuritoare, ostenindu-ne și noi în ajutorarea sfintei Biserici pentru lucrarea ei liturgică, pastorală și misionară.

Sfătuim părinții să apere demnitatea familiei și a persoanei umane prin nașterea, creșterea și educarea pruncilor, să acorde mai mult timp copiilor, învățându-i să cultive credința, speranța și dragostea, libertatea de a face binele și nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, și să își cinstească înaintașii.

Pentru a păstra vie evlavia noastră, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, toate învăţăturile morale, precum şi deprinderile practice şi duhovniceşti acumulate pe durata acestui An omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, vă îndemnăm să organizați la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a fi distribuite tuturor celor aflați în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulți copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră împlinească lipsa acelora” (II Corinteni 8, 14).

Ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți cei care iubesc și ajută Biserica în lucrarea ei sfințitoare și mântuitoare, îi prețuim și îi povățuim părintește ca, după modelul Sfinților Împărați Constantin și Elena, care au ajutat mult la construirea şi dotarea bisericilor cu cele trebuincioase, să-și exprime cu putere, iubire și credincioșie dragostea către Dumnezeu şi să continue să ajute Sfânta Sa Biserică în ducerea la îndeplinire a atâtor lucrări de care au trebuință comunitățile creștine ortodoxe românești.

Lumina credinţei, a apostolatului misionar, a lucrării ziditoare de ctitorii şi a faptelor creştine ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost urmată peste veacuri de mulţi împăraţi, regi, principi şi conducători creştini, să fie un îndemn puternic și o călăuză pentru conducătorii de azi, care au datoria de a lucra în folosul semenilor lor și de a susține Biserica printr-o cooperare eficientă în diferitele ei domenii de activitate, dar mai ales în cel al asistenței sociale și medicale spre a asigura binele comun în societatea noastră.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi;

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul semenilor bolnavi şi neajutorați, ne rugăm Domnului Iisus Hristos de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă binecuvinteze pe toți cu iubirea, mila și bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta mai ales în vremea Postului Crăciunului multă rugăciune și grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toți cei neajutoraţi. În felul acesta ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Simbolul credinţei sau Crezul).

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să f ie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

(Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul Anului omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena se citește în toate bisericile ortodoxe din Patriarhia Română în prima duminică din postul Naşterii Domnului – 17 noiembrie 2013).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan, Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei.

Istorie 4. 46

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

Reabilitarea inteligenței ca virtute[1]. Când însă n-a fost inteligența, antrenată în acțiuni bune, o virtute?

„Riscul inteligenței este glacialitatea neangajată, virtuozitatea goală, superbia intelectuală”[2]. Numai că nu inteligența e de vină când ești rece, când vorbești la pereți sau când te crezi atotștiutor ci orgoliul, infatuarea, superbia, care folosesc inteligența în mod inuman.

Inflamația sufletească nereflectată” sau „fierbințeala nu e mai puțin dăunătoare decât glacialitatea[3].

În p. 277, autorul găsește că iconomul nedrept a fost „ager la minte, deștept, gata să uzeze, pentru a se salva, de șiretenie și tocmai datorită acestor calități e lăudat și dat de exemplu”.

Că a fost șiret și a acționat ilegal e vizibil…numai că ele nu sunt „calitățile” pentru care a fost lăudat de Domnul. El a fost lăudat pentru că și-a făcut prieteni și a lucrat în favoarea altora…în ciuda manevrelor păcătoase. Pentru că putea să fure tot, să-și pună banii pe card…și să plece la mare.

Pentru că aici e vorba despre o raportare realisto-fricoasă a lui la realitate, când s-a văzut în prag…de șomaj. A zis să își facă „prieteni” pe baza avutului altuia…așa cum, dacă ai postul de conducere la ICR, îți poți face „prieteni” și mai mulți, pentru momentul când vei fi exclus din prim-planul social.

Însă Dumnezeu, privind din perspectiva celor ajutați, te vede altfel…dacă, prin macheavelismul tău…ai făcut binele așteptat de alții.

Din p. 281 începe „încheierea” cărții. În care autorul ne dă explicații…

Și explicația primă e că a vrut să acopere, în mod „scrupulos”, bibliografia temei dar a sfârșit „prin a fi inhibat de cantitatea amețitoare, asfixiantă, a textelor existente”[4]. Adică s-a asfixiat din cauza mulțimii comentariilor la parabole.

Și eu care credeam, în mod naiv, că autorul a stat față în față cu textul în limba greacă, s-a uitat la el, a înțeles, din insulfare dumnezeiască textul și și-a spus opinia despre el, iar celelalte lucruri au fost colaterale. De pedanterie. Adică: raportările la alte comentarii.

Însă Andrei Pleșu a făcut invers: a luat o linie de cărți pe tema parabolelor, s-a uitat prin ele, le-a frunzărit puțin, conținutul lor…l-a exasperat (unele fiind docte, cu multe referințe textuale) și…a pus în cartea sa o parte din ce-a citit. Pentru că timpul e scurt…și cartea vandabilă nu trebuie să depășească 300 de pagini.

A doua confesiune: autorul a riscat ca Peter Schäfer de la Princeton[5]. A lăsat la o parte „tot ce nu i s-a părut esențial”[6], cel mai adesea, după observația mea…chiar esențialul. Și nici nu putea să facă altfel, adică, uneori, să nu ajungă deloc la esențialul parabolei, pentru că demersul său nu a fost unul personalo-exegetic, așa după cum ne-a mărturisit în această pagină, ci de compilare de comentarii la parabole.

Dar cum compilarea de texte este ocupația de bază a studentului român iar dânsul e profesor și, deci, citește scrieri ale studenților săi, Prof. Andrei Pleșu nu a ieșit din trendul autohton. S-a menținut în albia lăutărismului universitar, care nu are opinii personale, profunde și discutate până în pânzele albe, pentru care e în stare să moară pe rug ca Savonarola[7] ci face cărți la marginea…compromisului sau în abjecția lipsei de personalitate.

În al 3-lea rând, autorul s-a bucurat de o bibliotecă generoasă, din Berlin[8]. Lucru care nu l-a ajutat foarte mult. Putea să o scrie și de-acasă…cu același „succes” garantat.

În al 4-lea rând, în ciuda gândului obsesiv, că gestul său e inutil („la ce bun încă o carte despre parabole?”[9]), a învins imperativul practic: „mai am nevoie să scriu încă o carte…pentru că editura Humanitas are nevoie, ca și mine, de niște bănuți în plus”.

Și cum să nu fii pragmatic, într-un capitalism sălbatic? Iar când notorietatea gonflată îți întrece puterea de seducție prin scris, adică opera, de ce să nu încerci încă o carte, încă o nouă carte, dacă și așa „se va vinde”? De ce să nu vinzi, dacă există mulți „proști” care cumpără? Și de ce să nu o cumpere, dacă e „teologică”?! Și dacă e „teologică”, de ce să nu o includem în Tradiția Bisericii, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Augustin al Hipponei?

E adevărat: uneori, întrebările, sar calul. De aceea, să continuăm…sfârșitul!

În al 5-lea rând, autorul a constatat că a fost „mai descurcăreț” decât alți comentatori. Pentru că el nu a căzut nici în „inapetența doctă” pentru înțelegerea parabolelor dar nici în „moralină”, vorba nihilistului Nietzsche[10].

De aceea, cartea de față, spune autorul cu orgoliu (studiat, șlefuit în ani), a ajuns la „intenția originară a textelor”[11]. Adică la experiența apostolică a parabolelor. Pentru că nu există nicio „diferență” între cum au receptat Apostolii parabolele și cum le-a receptat Andrei Pleșu.

De aceeași părere este însă și baptismul sau penticostalismul în ceea ce privește „epoca primară” a Bisericii. Un baptist, cu același orgoliu „plin de credincioșie”, consideră că botează și crede și înțelege Scriptura ca Apostolii iar un penticostal crede, „cu aceeași ardoare”, că primește „botezul Duhului” aidoma Apostolilor la Cincizecime.

Membrii celor două facțiuni religioase, ca și Andrei Pleșu, sunt ferm convinși de puterea lor, personală, de a atinge „intenția originară”, încât îți pot explica, zile în șir, de ce tu ești „un inapt invidios”, care nu îi poți înțelege.

Numai că dumnealor presupun, că intenția Domnului cu parabolele sau cu Biserica e monodimensională și statică. Andrei Pleșu vrea să se întoarcă la singura nuanță a parabolelor, așa cum „a vrut-o” Domnul, și pe aceea să ne-o livreze în carte, pe când baptiștii și penticostalii vor să se „întoarcă” în secolul I, pe „aripile de ceară” ale imaginației, la costum și cravată, pentru ca „să trăiască” ca Apostolii.

Andrei Pleșu taie, cu sabia ninja, multele interpretări ale parabolelor, făcând din multul frumos…unul „satisfăcător”, pe când neoprotestanții noștri trăiesc o utopică întoarcere în trecut, la primordialitatea Bisericii, ei ne-având nimic de-a face cu Biserica lui Hristos, aceea care a străbătut secolele până la noi.

În al 6-lea rând, autorul „a dedus” că „inventarul lucrărilor catolice și protestante este infinit mai amplu decât acela al lucrărilor ortodoxe”[12]. Și „deducția” sa e făcută după frunzărirea câtorva zeci de cărți (asta cu indulgență, pentru că eu presupun „un efort mult mai limitat” al autorului pentru această carte. Bineînțeles, bazându-mă pe explicitul și implicitul cărții de față).

Cum însă facem compararea lui „infinit mai amplu” cu…ceea ce nu a citit autorul? În afară de Ioan Gură de Aur, avut în română și citat tangențial, „teologul” Andrei Pleșu nu a mai citat pe niciun alt ortodox, care înțelege parabolele.

Cum să îi știe „infinit mai mult” pe ortodocși, dacă nu i-a tradus sau citit?

Eu, spre exemplu, am cunoștințe mai multe (nu „infinit mai ample”) despre ce au spus exegeți ortodocși ai parabolelor și fiecare Sfânt exeget pe care îl cunosc a venit cu particularitatea lui, care mi-a îmbogățit perspectiva de ansamblu a parabolelor.

Dar, cu toate că am citit doar foarte puțin…din tradiția exegetică a Bisericii pe această problemă, eu cred că tot ceea ce se cuprinde în Tradiție nu epuizează subiectul…ci sunt așteptate și alte noi aprofundări ale lor. Adică parabolele sunt pentru Biserică și pentru mine o problemă deschisă, veșnic deschisă și cu multiple și complementare semnificații.

Biserica așteaptă noi și noi explicitări la întreaga Tradiție și, fără doar și poate, îl învită și pe Prof. Andrei Pleșu la noi nevoințe duhovnicești și intelectuale în acest scop.

A 7-a concluzie a autorului e o problemă…romano-catolică de anvergură. Teologii romano-catolici mai recenți, care nu sunt nici „duhovnicești” și nici „raționaliști”, ci scriu „după impulsul de moment”, nu pot să suporte deloc acest aspect al Tradiției Bisericii una: comentariul mistic, experiențial.

Și problema de extracție romano-catolică e aceasta: Andrei Pleșu are repulsie față de „abuzul de alegorie”[13]. Iar „abuzul de alegorie” înseamnă, mai pe românește: excluderea din calcul a Sfinților, care sunt mari teologi și mari mistici ai Bisericii.

Iar dacă Pleșu ar fi avut la degetul mic…Tradiția Bisericii, dacă ar fi fost un mic-torționar Vișinescu al teologilor, i-ar fi pus pe patul lui Procust[14] pe următorii, amintiți aleatoriu: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe Sfântul Grigorie al Nyssei, pe Sfântul Chiril al Alexandriei etc., pentru că Sfinții aceștia au văzut, în mod profund, mai multe sensuri la un mic versetuș din Scriptură. Uneori au văzut 3 sensuri la un cuvânt…nu la un verset!

Iar cum la Andrei Pleșu sensurile Scripturii sunt doar albe sau negre, pe sistem maniheist[15], am fi pierdut o seamă de opere ale unor teologi atât de imenși, încât soarele nostru e mic copil pe lângă ei.

Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut parte de asemenea „luminați”, care să ne trieze cărțile „bune de citit” ale Sfinților!

În loc s-o mai explicăm pe a 8-a…dăm tot textul autorului avut în vedere[16], pentru ca cititorul suplu al cărții mele…să nu mai aibă nevoie de…adăugiri: (imagine text).

Mai pe scurt: Ioan Gură de Aur are „probleme mari” când e recenzat de Andrei Pleșu! Pentru că marele Sfânt al Bisericii se ține adesea de „șarade inteligibile”, adică de enigme lipsite de enigmatism.  Mai pentru tot românul, Andrei Pleșu ne spune, după cum credea și Martin Luther, că Ioan Gură de Aur „mai bate și câmpii” în comentariile sale.

În p. 285 însă, autorul îl elogiază pe protestantul german Adolf Jülicher, pentru faptul „de a fi demontat mecanismul, oarecum facil, al monomaniei alegorizante[17].

Adică pentru faptul că a distrus paradoxul revelației. Pentru că multiplicitatea de sensuri a Scripturii, a cultului, a actelor ascetice face parte din paradoxul relației lui Dumnezeu cu oamenii. Din paradoxul sfințeniei. Iar cum protestanții nu au paradoxuri și nici sfințenie ci liniarități și exclusivisme mioape, cred că domnul Pleșu „nu a greșit deloc” când s-a bucurat de demersul teologic al lui Adolf Jülicher. Pentru că nu te poți bucura decât de cei care îți seamănă.

O altă observație, din p. 285, care ne vizează –  pentru că a zis, în p. 282, că ortodocșii „abordează parabolele mai curând ca materie omiletică” – e aceea că ortodocșii practică „omiletica moralizant sentimentală, care dizolvă înțelesul grav și neconvențional al parabolelor într-o mică oră de dirigenție, într-o dădăceală de duminică[18].

Fapt pentu care, preoții ortodocși români de pretutindeni, care sentimentalizează parabolele Domnului, să ia aminte la ce spune domnul Pleșu, să uite omiletica pe care au învățat-o și să nu mai dădăcească pe oameni la predică.

Să citească această carte, „foarte folositoare de suflet”, să o învețe ca pe Tatăl nostru și din ea să predice la Sfânta Liturghie. Pentru că aici, în această carte și numai în această carte, acum și la preț redus, exegeza parabolelor a ajuns, repetăm faptul, până la „intenția originară” a Autorului parabolelor.

Pentru că Domnul, subliniază autorul, nu S-a întrupat pentru noi, pentru ca „să țină un duios discurs de mătușă cumsecade[19].

În p. 294, autorul, după decapitarea alegoriei, decapitează și „obsesiile numerice”, și ele practicate, cu multă relevanță și profunzime, de Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii.

În p. 296, în efortul său bultmannian de „demitologizare” a exegezei scripturale, Andrei Pleșu ia în derâdere și interpretările care țin cont de realitatea unirii firilor în persoana lui Hristos. Iată pasajul la care mă refer: (imagine text).

În p. 298, autorul folosește formularea: „lucram la o teză de doctorat pe tema peisajului românesc”. Asta ar presupune că are…mai multe doctorate.

De aceea, formularea e incorectă: „lucram la singura mea teză doctorală, făcută în Istoria artei și nu în Teologie”. Cu care a devenit Doctor în Istoria artei în 1980 și care poartă titlul: Sentimentul naturii în cultura europeană. Și care nu e omonumentalitate. La o adică pot și…dovedi această afirmație.

Tot în p. 298 autorul se referă și la „acribia prost dozată”. Pentru că Andrei Pleșu consideră că unii exegeți ai parabolelor au plecat după detalii și au pierdut, din vedere, întreaga imagine a lor.

Răsuflu ușurat la…paginea 300. Nu mai are rost să discut bibliografia finală…Autorul a tot spus cine este în paginile acestei cărți: un diletant. Unul …apreciat

Și e adevărat și faptul că am dat spațiu prea mare, în cartea de față, ultimei cărți a domnului Pleșu. Însă eu, uneori, am o emoție aparte…pentru diletanți.

Mai ales pentru diletanții de succes. Pentru că aceștia, ca și președinții cu două mandate sau cu academicienii intrați în Academie prin politică, au un mod unic al lor de a se propune.

Și nu îmi pot reprima plăcerea de a nu remarca grația și onestitatea și pătrunderea lor dialectică, cu toată exasperarea de rigoare.

În concluzie: aștept cu nerăbdare și alte producții teologice ale domnului profesor Andrei Pleșu, tot la fel de convingătoare.

Dumnealui, în clipa de față, are 65 de ani, abia e la începutul vieții, se află în plină afirmare, are un public fidel, semnalele critice îi sunt favorabile și, cred eu, mai poate să ne ofere cel puțin 10-15 cărți substanțiale în materie de teologie exegetică și, de ce nu, și dogmatică.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 275.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 281.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[8] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 281.

[9] Idem, p. 282.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 284.

[16] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, op. cit., p. 284.

[17] Idem, p. 285.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 286.

Predică la pomenirea Sfântului Arhiepiscop Grigorie Palama [14 noiembrie 2013]

Sfantul Grigorie Palama

Iubiții mei,

când teologii ortodocși vorbesc despre Palama…cel mai adesea vorbesc despre lumina necreată. Despre harul dumnezeiesc, inclus în discuția triadologică…deși Sfântul Grigorie nu s-a ocupat numai de acest subiect teologic.

Și, la nivel teologic, ei se bucură de distincția pe care Sfântul Grigorie a făcut-o între ființa lui Dumnezeu, persoanele dumnezeiești și slava necreată a Treimii, adică lumina dumnezeiască.

Persoanele dumnezeiești ale Treimii personalizează întreaga ființă dumnezeiască iar slava/ lumina/ harul dumnezeiesc este strălucirea/ izvorârea de viață a Treimii.

Adică Dumnezeu e viu și ne umple și pe noi de viața Lui, fără ca prin asta noi să devenim „o parte” din Dumnezeu ci oameni care se îndumnezeiesc, care se transfigurează prin harul Său.

Căci Sfântul Grigorie a propovăduit cu tărie adevărul experienței Bisericii și anume că ființa Treimii nu poate fi cunoscută de vreo creatură dar că, cei curați cu inima, cei plini de har, pot vedea, pe măsura lor și ca dar de la Dumnezeu, slava Prea Sfintei Treimi.

Numai că Sfântul Grigorie Palama nu a ajuns să vorbească despre slava lui Dumnezeu datorită unor căutări speculative, pur scriptice, ci datorită experienței isihaste.

Cei care au negat, în vremea lui, rezultatele finale ale rugăciunii inimii și anume vederile extatice, au găsit în Sfântul Grigorie Palama un apărător al Tradiției Bisericii.

Pentru că tot efortul curățirii de patimi și vederile extatice nu sunt invenții ale Sfântului Grigorie ci însușiri fundamentale ale vieții ortodoxe.

Însă, în vremea lui, ca și în vremea noastră, nici ortodocșii nu mai știau…care e drumul sfințeniei ortodoxe.

Pentru că nu e de ajuns să vii, să tot vii la Biserică, să asculți slujbe, să cânți, să te spovedești și să te împărtășești, rămânând indiferent la Tradiția teologică și experimentală a Bisericii…dacă nu înveți teologie ortodoxă și dacă nu începi marea călătorie a curățirii de patimi potrivit prescripțiilor patristice.

Acesta e motivul pentru care Părintele Stăniloae, în 1938, a început cu Palama. După care, în 1946, a editat primul volum din Filocalie.

Pentru că Sfântul Grigorie Palama ne invită la experiența reală a comuniunii cu Dumnezeu, la vederea slavei Lui, care ne îndumnezeiește pe noi…iar drumul spre vederea lui Dumnezeu e în Filocalie.

Iar cele 12 volume filocalice întocmite de Părintele Dumitru nu sunt toată filocalia, adică toată experiența curățirii, a contemplării și a îndumnezeirii prezentă în Tradiția Bisericii ci doar o fărâmă, una fundamentală, e adevărat…dar o fărâmă din ea.

Orice Sfânt al Bisericii ne poate învăța lucruri fundamentale despre intimitatea cu Dumnezeu, așa că viața frumoasă și bună, viața cu Dumnezeu, viața filocalică, e învățabilă din orice reper sfânt al Tradiției.

Dar fără experiența reală a curățirii de patimi, a contemplărilor și a vederilor dumnezeiești nu putem scrie teologie!

Ca să înțelegi cum au primit Sfinții Profeți revelația dumnezeiască, adică cum s-a scris Scriptura Vechiului Testament, trebuie să știi ce înseamnă aceea vedere dumnezeiască. Ce înseamnă extaz.

Pentru că, fără această experiență, toate vorbirile extatice ale lui Dumnezeu cu Moise, cu Ilie, cu Isaia, cu Daniel le vei trata ca pe niște vorbiri fantasmatice.

Dar dacă ai experiența vederii extatice, toate imaginările despre primirea revelației se sting…pentru că știi ce se petrece în acel caz.

La fel, dacă vrei să scrii despre taina necuprinsă a Prea Sfintei Treimi, fără vederea slavei Ei, nu poți să înțelegi în vecii vecilor ce înseamnă perihoreză a persoanelor dumnezeiești și nici ce înseamnă viață a lui Dumnezeu. Pentru că îți vei imagina comuniunea trinitară cât și harul dumnezeiesc în termeni mult prea umani pe lângă frumusețea fără seamăn și dumnezeiască a realității Treimii.

Iar dacă vrei să scrii despre unirea ipostatică, nu copiindu-l pe Stăniloae, ci prin înțelegerea, pe măsura ta, a tainei de nepătruns a persoanei divino-umane a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Unul din Treime, trebuie să ai experiența vederii slavei Treimii, pentru că atunci vei înțelege, în tine, ce înseamnă ca trupul tău să nu se mai lupte cu sufletul tău, din care vei înțelege, cum se supune, întru toate, umanitatea Domnului dumnezeirii Sale.

Ca să vorbești despre învierea duhovnicească și despre învierea morților…trebuie să trăiești în tine, încă de acum, rădăcinile învierii, strălucirile ei, să simți, să presimți, cum va fi…când ceea ce e deja în tine…va fi, în mod copleșitor, o revelare paradoxală plină de tărie și de frumusețe și de subtilitate dumnezeiască.

Cum să vorbești despre nevăzutul Tainelor și al Bisericii și despre adâncul omului, dacă nu ai avut experiența slavei lui Dumnezeu, cea care ne dă ochi să vedem, ne dă inimă să simțim, ne duce…adânc în noi…și în alții?

Cam asta le-a spus, în alte cuvinte, Sfântul Grigorie opozanților săi: că teologia reală este fundamental experimentală.

Că teologia nu stă doar în inteligența de a jongla cu termeni, cu istoria Bisericii, cu supoziții…ci teologia stă în întreaga noastră ființă, pentru că este o trăire a lui Dumnezeu, a slavei lui Dumnezeu, cu întreaga noastră persoană.

Iar prin Sfântul Grigorie Palama, neiubit până azi de eterodocși și au dreptate când fac asta, pentru că nu e compatibil cu minciuna, teologia ca viață a învins, fără drept de apel, teologia ca speculație a lui Toma de Aquino.

Teologia ca viață are curățire de patimi, are contemplări dumnezeiești, are luminări și vederi dumnezeiești, cunoaște pașii îndumnezeirii și lasă în urmă Sfinte Moaște.

Teologia ca speculație…lasă în urmă tomuri scrise, subiecte de cercetare doctorală, ariditate multă…și multă rușine veșnică, pentru că a înlocuit experiența religioasă cu ipocrizia.

Însă demersul fundamental al Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl prețuiește imens, e acela că Arhiepiscopul Tesalonicului, la bază monah la Sfântul Munte Athos, ne-a propovăduit pe Dumnezeul Cel viu, pe Dumnezeul revelației, pe Dumnezeul Bisericii, pe Dumnezeul care ne mântuiește, Care ne sfințește, pentru că el s-a întâlnit în mod abisal cu Dumnezeul Cel adevărat.

Urmându-l pe Arhiepiscopul Bisericii în experiența lui mistică, îndumnezeitoare, pe Sfântul Grigorie Palama, ajungem și noi să retrăim frumusețea reală și îndumnezeitoare a Filocaliei.

Pentru că Filocalia nu e de citit…ci de întrupat, de devenit una cu noi!

Și cel care ia în serios viața Bisericii, sufletul lui, mântuirea lui…are doar o cale, una singură: cea a experienței curățitoare, luminătoare și sfințitoare a Bisericii.

Astfel nu vom ajunge niciodată, dacă experimentăm viața Bisericii, niște pierduți în postmodernitate, niște secularizați, care bâjbâim, cărora ne e teamă să spunem cine suntem și în cine credem.

A fi plin de slava lui Dumnezeu înseamnă cea mai mare certitudine a existenței Lui și a ta și a lumii în care suntem.

Dacă suntem plini de viața Lui…începem și să gândim ca El, să vedem lucrurile în profunzimea lor, în seriozitatea lor și nu la fandoseală…nu în pripă…nu pe sfert…

Începem să simțim ca Dumnezeu, să nu ne mai panicăm, să nu ne mai fie teamă…să avem îndrăzneală sfântă…îndrăzneală care nu există pe pământ…pentru că trăim în alte ritmuri, ale Împărăției Lui…și nu suntem doar niște x și 0 pe tabla statisticii sociale.

Cu Dumnezeu învățăm să vorbim altfel.

Învățăm să ne comportăm altfel.

Învățăm să avem cuvânt, să avem ochi, să avem îmbrățișare, să avem respirație largă, să avem orizonturi incredibil de largi, să avem iertare, să avem cumsecădenie, să avem responsabilitate, să avem frățietate…

Pentru că rugăciunea ritmată cu pulsul nostru, rugăciunea neîncetată, bucuriile duhovnicești, tristețile și înțelegerile noastre, dezamăgirile și dorințele noastre sunt…cunoscute lui Dumnezeu, sunt trăite cu El…și El este Prietenul de fiecare clipă al vieții noastre.

De aceea Dumnezeul nostru nu e Unul al tristeții și al exterminării, nu e Marele Anonim, nu e Gelosul care ne ține departe de tainele Lui, nu e Indiferentul din sideralități de care nu avem nevoie, ci e Dumnezeul treimic, Care depășește toate prin ființa Lui dar prin a Cărui slavă coboară în noi și e în noi în fiecare clipă a vieții noastre…fără să Îi pară „improprie” vreo ipostază a vieții noastre.

Pentru că Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Fiul Fecioarei…tocmai pentru ca să ne arate că Îi pasă

Și am să tot repet acest lucru, acela că Lui Îi pasă de noi și că El coboară la noi și ne caută pe fiecare în parte pentru o relație veșnică cu El…pentru că în această repetiție mântuitoare stă împlinirea noastră reală.

De ce Sfântul Grigorie, când lăsăm sec pentru Postul Nașterii Domnului?

Și de ce vine el după Sfântul Ioan Gură de Aur?

Pentru că experiența vorbește…și pentru că experiența are de-a face cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Cel Viu, Care îi schimbă pe oameni.

Dacă nu credem în schimbarea oamenilor, atunci când Îl cunosc pe Dumnezeu, nu credem în Dumnezeu!

Nu credem în Dumnezeu…dacă nu credem în schimbarea reală, de profunzime, a oamenilor.

Oamenii se schimbă, oamenii se îndreptează, oamenii se sfințesc…când intră în contact real cu Dumnezeul tuturor transfigurărilor personale.

Iar dacă nu e schimbare ontologică…e tristețe…mare tristețe…și asta înseamnă imobilism, secularism, postmodernism.

Ortodoxia e dinamismul îndumnezeirii.

Ea nu poate fi niciodată anchilozată, fadă, plictisitoare, insipidă…dacă e trăită.

Dacă e imaginată…sau dacă ne imaginăm că suntem „sfinți” fără să fim…Ortodoxia trece pe lângă noi, ca și timpul…și nu produce nicio minune.

Lăsați minunile lui Dumnezeu, iubiții mei, să vă umple inimile!

Lăsați-L pe Cel ce Se naște, să vă renască!

Lăsați-L pe Cel duios, să vă învețe frumusețea!

Lăsați-L să vă scape de bătrânețea păcatului, pentru că El are noutăți foarte vii, foarte copleșitoare pentru voi!

Dumnezeul slavei, Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să ne dea tuturor puterea de a începe, de a traversa și de a ne duce la bun sfârșit postirea ce ne stă înainte, pentru ca postind cu bucurie, cu înțelegere, cu delicatețe, să vedem tot mai profund pe aproapele nostru și casa noastră de aici, lumea, care va fi transfigurată de slava Lui. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén