Istorie 4. 46

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

Reabilitarea inteligenței ca virtute”[1]. Când însă n-a fost inteligența, antrenată în acțiuni bune, o virtute?

„Riscul inteligenței este glacialitatea neangajată, virtuozitatea goală, superbia intelectuală”[2]. Numai că nu inteligența e de vină când ești rece, când vorbești la pereți sau când te crezi atotștiutor ci orgoliul, infatuarea, superbia, care folosesc inteligența în mod inuman.

„Inflamația sufletească nereflectată” sau „fierbințeala nu e mai puțin dăunătoare decât glacialitatea”[3].

În p. 277, autorul găsește că iconomul nedrept a fost „ager la minte, deștept, gata să uzeze, pentru a se salva, de șiretenie și tocmai datorită acestor calități e lăudat și dat de exemplu”.

Că a fost șiret și a acționat ilegal e vizibil…numai că ele nu sunt „calitățile” pentru care a fost lăudat de Domnul. El a fost lăudat pentru că și-a făcut prieteni și a lucrat în favoarea altora…în ciuda manevrelor păcătoase. Pentru că putea să fure tot, să-și pună banii pe card…și să plece la mare.

Pentru că aici e vorba despre o raportare realisto-fricoasă a lui la realitate, când s-a văzut în prag…de șomaj. A zis să își facă „prieteni” pe baza avutului altuia…așa cum, dacă ai postul de conducere la ICR, îți poți face „prieteni” și mai mulți, pentru momentul când vei fi exclus din prim-planul social.

Însă Dumnezeu, privind din perspectiva celor ajutați, te vede altfel…dacă, prin macheavelismul tău…ai făcut binele așteptat de alții.

Din p. 281 începe „încheierea” cărții. În care autorul ne dă explicații…

Și explicația primă e că a vrut să acopere, în mod „scrupulos”, bibliografia temei dar a sfârșit „prin a fi inhibat de cantitatea amețitoare, asfixiantă, a textelor existente”[4]. Adică s-a asfixiat din cauza mulțimii comentariilor la parabole.

Și eu care credeam, în mod naiv, că autorul a stat față în față cu textul în limba greacă, s-a uitat la el, a înțeles, din insulfare dumnezeiască textul și și-a spus opinia despre el, iar celelalte lucruri au fost colaterale. De pedanterie. Adică: raportările la alte comentarii.

Însă Andrei Pleșu a făcut invers: a luat o linie de cărți pe tema parabolelor, s-a uitat prin ele, le-a frunzărit puțin, conținutul lor…l-a exasperat (unele fiind docte, cu multe referințe textuale) și…a pus în cartea sa o parte din ce-a citit. Pentru că timpul e scurt…și cartea vandabilă nu trebuie să depășească 300 de pagini.

A doua confesiune: autorul a riscat ca Peter Schäfer de la Princeton[5]. A lăsat la o parte „tot ce nu i s-a părut esențial”[6], cel mai adesea, după observația mea…chiar esențialul. Și nici nu putea să facă altfel, adică, uneori, să nu ajungă deloc la esențialul parabolei, pentru că demersul său nu a fost unul personalo-exegetic, așa după cum ne-a mărturisit în această pagină, ci de compilare de comentarii la parabole.

Dar cum compilarea de texte este ocupația de bază a studentului român iar dânsul e profesor și, deci, citește scrieri ale studenților săi, Prof. Andrei Pleșu nu a ieșit din trendul autohton. S-a menținut în albia lăutărismului universitar, care nu are opinii personale, profunde și discutate până în pânzele albe, pentru care e în stare să moară pe rug ca Savonarola[7] ci face cărți la marginea…compromisului sau în abjecția lipsei de personalitate.

În al 3-lea rând, autorul s-a bucurat de o bibliotecă generoasă, din Berlin[8]. Lucru care nu l-a ajutat foarte mult. Putea să o scrie și de-acasă…cu același „succes” garantat.

În al 4-lea rând, în ciuda gândului obsesiv, că gestul său e inutil („la ce bun încă o carte despre parabole?”[9]), a învins imperativul practic: „mai am nevoie să scriu încă o carte…pentru că editura Humanitas are nevoie, ca și mine, de niște bănuți în plus”.

Și cum să nu fii pragmatic, într-un capitalism sălbatic? Iar când notorietatea gonflată îți întrece puterea de seducție prin scris, adică opera, de ce să nu încerci încă o carte, încă o nouă carte, dacă și așa „se va vinde”? De ce să nu vinzi, dacă există mulți „proști” care cumpără? Și de ce să nu o cumpere, dacă e „teologică”?! Și dacă e „teologică”, de ce să nu o includem în Tradiția Bisericii, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Augustin al Hipponei?

E adevărat: uneori, întrebările, sar calul. De aceea, să continuăm…sfârșitul!

În al 5-lea rând, autorul a constatat că a fost „mai descurcăreț” decât alți comentatori. Pentru că el nu a căzut nici în „inapetența doctă” pentru înțelegerea parabolelor dar nici în „moralină”, vorba nihilistului Nietzsche[10].

De aceea, cartea de față, spune autorul cu orgoliu (studiat, șlefuit în ani), a ajuns la „intenția originară a textelor”[11]. Adică la experiența apostolică a parabolelor. Pentru că nu există nicio „diferență” între cum au receptat Apostolii parabolele și cum le-a receptat Andrei Pleșu.

De aceeași părere este însă și baptismul sau penticostalismul în ceea ce privește „epoca primară” a Bisericii. Un baptist, cu același orgoliu „plin de credincioșie”, consideră că botează și crede și înțelege Scriptura ca Apostolii iar un penticostal crede, „cu aceeași ardoare”, că primește „botezul Duhului” aidoma Apostolilor la Cincizecime.

Membrii celor două facțiuni religioase, ca și Andrei Pleșu, sunt ferm convinși de puterea lor, personală, de a atinge „intenția originară”, încât îți pot explica, zile în șir, de ce tu ești „un inapt invidios”, care nu îi poți înțelege.

Numai că dumnealor presupun, că intenția Domnului cu parabolele sau cu Biserica e monodimensională și statică. Andrei Pleșu vrea să se întoarcă la singura nuanță a parabolelor, așa cum „a vrut-o” Domnul, și pe aceea să ne-o livreze în carte, pe când baptiștii și penticostalii vor să se „întoarcă” în secolul I, pe „aripile de ceară” ale imaginației, la costum și cravată, pentru ca „să trăiască” ca Apostolii.

Andrei Pleșu taie, cu sabia ninja, multele interpretări ale parabolelor, făcând din multul frumos…unul „satisfăcător”, pe când neoprotestanții noștri trăiesc o utopică întoarcere în trecut, la primordialitatea Bisericii, ei ne-având nimic de-a face cu Biserica lui Hristos, aceea care a străbătut secolele până la noi.

În al 6-lea rând, autorul „a dedus” că „inventarul lucrărilor catolice și protestante este infinit mai amplu decât acela al lucrărilor ortodoxe”[12]. Și „deducția” sa e făcută după frunzărirea câtorva zeci de cărți (asta cu indulgență, pentru că eu presupun „un efort mult mai limitat” al autorului pentru această carte. Bineînțeles, bazându-mă pe explicitul și implicitul cărții de față).

Cum însă facem compararea lui „infinit mai amplu” cu…ceea ce nu a citit autorul? În afară de Ioan Gură de Aur, avut în română și citat tangențial, „teologul” Andrei Pleșu nu a mai citat pe niciun alt ortodox, care înțelege parabolele.

Cum să îi știe „infinit mai mult” pe ortodocși, dacă nu i-a tradus sau citit?

Eu, spre exemplu, am cunoștințe mai multe (nu „infinit mai ample”) despre ce au spus exegeți ortodocși ai parabolelor și fiecare Sfânt exeget pe care îl cunosc a venit cu particularitatea lui, care mi-a îmbogățit perspectiva de ansamblu a parabolelor.

Dar, cu toate că am citit doar foarte puțin…din tradiția exegetică a Bisericii pe această problemă, eu cred că tot ceea ce se cuprinde în Tradiție nu epuizează subiectul…ci sunt așteptate și alte noi aprofundări ale lor. Adică parabolele sunt pentru Biserică și pentru mine o problemă deschisă, veșnic deschisă și cu multiple și complementare semnificații.

Biserica așteaptă noi și noi explicitări la întreaga Tradiție și, fără doar și poate, îl învită și pe Prof. Andrei Pleșu la noi nevoințe duhovnicești și intelectuale în acest scop.

A 7-a concluzie a autorului e o problemă…romano-catolică de anvergură. Teologii romano-catolici mai recenți, care nu sunt nici „duhovnicești” și nici „raționaliști”, ci scriu „după impulsul de moment”, nu pot să suporte deloc acest aspect al Tradiției Bisericii una: comentariul mistic, experiențial.

Și problema de extracție romano-catolică e aceasta: Andrei Pleșu are repulsie față de „abuzul de alegorie”[13]. Iar „abuzul de alegorie” înseamnă, mai pe românește: excluderea din calcul a Sfinților, care sunt mari teologi și mari mistici ai Bisericii.

Iar dacă Pleșu ar fi avut la degetul mic…Tradiția Bisericii, dacă ar fi fost un mic-torționar Vișinescu al teologilor, i-ar fi pus pe patul lui Procust[14] pe următorii, amintiți aleatoriu: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe Sfântul Grigorie al Nyssei, pe Sfântul Chiril al Alexandriei etc., pentru că Sfinții aceștia au văzut, în mod profund, mai multe sensuri la un mic versetuș din Scriptură. Uneori au văzut 3 sensuri la un cuvânt…nu la un verset!

Iar cum la Andrei Pleșu sensurile Scripturii sunt doar albe sau negre, pe sistem maniheist[15], am fi pierdut o seamă de opere ale unor teologi atât de imenși, încât soarele nostru e mic copil pe lângă ei.

Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut parte de asemenea „luminați”, care să ne trieze cărțile „bune de citit” ale Sfinților!

În loc s-o mai explicăm pe a 8-a…dăm tot textul autorului avut în vedere[16], pentru ca cititorul suplu al cărții mele…să nu mai aibă nevoie de…adăugiri: (imagine text).

Mai pe scurt: Ioan Gură de Aur are „probleme mari” când e recenzat de Andrei Pleșu! Pentru că marele Sfânt al Bisericii se ține adesea de „șarade inteligibile”, adică de enigme lipsite de enigmatism.  Mai pentru tot românul, Andrei Pleșu ne spune, după cum credea și Martin Luther, că Ioan Gură de Aur „mai bate și câmpii” în comentariile sale.

În p. 285 însă, autorul îl elogiază pe protestantul german Adolf Jülicher, pentru faptul „de a fi demontat mecanismul, oarecum facil, al monomaniei alegorizante”[17].

Adică pentru faptul că a distrus paradoxul revelației. Pentru că multiplicitatea de sensuri a Scripturii, a cultului, a actelor ascetice face parte din paradoxul relației lui Dumnezeu cu oamenii. Din paradoxul sfințeniei. Iar cum protestanții nu au paradoxuri și nici sfințenie ci liniarități și exclusivisme mioape, cred că domnul Pleșu „nu a greșit deloc” când s-a bucurat de demersul teologic al lui Adolf Jülicher. Pentru că nu te poți bucura decât de cei care îți seamănă.

O altă observație, din p. 285, care ne vizează –  pentru că a zis, în p. 282, că ortodocșii „abordează parabolele mai curând ca materie omiletică” – e aceea că ortodocșii practică „omiletica moralizant sentimentală, care dizolvă înțelesul grav și neconvențional al parabolelor într-o mică oră de dirigenție, într-o dădăceală de duminică”[18].

Fapt pentu care, preoții ortodocși români de pretutindeni, care sentimentalizează parabolele Domnului, să ia aminte la ce spune domnul Pleșu, să uite omiletica pe care au învățat-o și să nu mai dădăcească pe oameni la predică.

Să citească această carte, „foarte folositoare de suflet”, să o învețe ca pe Tatăl nostru și din ea să predice la Sfânta Liturghie. Pentru că aici, în această carte și numai în această carte, acum și la preț redus, exegeza parabolelor a ajuns, repetăm faptul, până la „intenția originară” a Autorului parabolelor.

Pentru că Domnul, subliniază autorul, nu S-a întrupat pentru noi, pentru ca „să țină un duios discurs de mătușă cumsecade”[19].

În p. 294, autorul, după decapitarea alegoriei, decapitează și „obsesiile numerice”, și ele practicate, cu multă relevanță și profunzime, de Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii.

În p. 296, în efortul său bultmannian de „demitologizare” a exegezei scripturale, Andrei Pleșu ia în derâdere și interpretările care țin cont de realitatea unirii firilor în persoana lui Hristos. Iată pasajul la care mă refer: (imagine text).

În p. 298, autorul folosește formularea: „lucram la o teză de doctorat pe tema peisajului românesc”. Asta ar presupune că are…mai multe doctorate.

De aceea, formularea e incorectă: „lucram la singura mea teză doctorală, făcută în Istoria artei și nu în Teologie”. Cu care a devenit Doctor în Istoria artei în 1980 și care poartă titlul: Sentimentul naturii în cultura europeană. Și care nu e o…monumentalitate. La o adică pot și…dovedi această afirmație.

Tot în p. 298 autorul se referă și la „acribia prost dozată”. Pentru că Andrei Pleșu consideră că unii exegeți ai parabolelor au plecat după detalii și au pierdut, din vedere, întreaga imagine a lor.

Răsuflu ușurat la…paginea 300. Nu mai are rost să discut bibliografia finală…Autorul a tot spus cine este în paginile acestei cărți: un diletant. Unul …apreciat…

Și e adevărat și faptul că am dat spațiu prea mare, în cartea de față, ultimei cărți a domnului Pleșu. Însă eu, uneori, am o emoție aparte…pentru diletanți.

Mai ales pentru diletanții de succes. Pentru că aceștia, ca și președinții cu două mandate sau cu academicienii intrați în Academie prin politică, au un mod unic al lor de a se propune.

Și nu îmi pot reprima plăcerea de a nu remarca grația și onestitatea și pătrunderea lor dialectică, cu toată exasperarea de rigoare.

În concluzie: aștept cu nerăbdare și alte producții teologice ale domnului profesor Andrei Pleșu, tot la fel de convingătoare.

Dumnealui, în clipa de față, are 65 de ani, abia e la începutul vieții, se află în plină afirmare, are un public fidel, semnalele critice îi sunt favorabile și, cred eu, mai poate să ne ofere cel puțin 10-15 cărți substanțiale în materie de teologie exegetică și, de ce nu, și dogmatică.