Vechimea „poeziei” în literatura română [4]

Că de la Tine fântâna vieței,
în lumina Ta vedem lumină.

 (Ps. 35, 9)

Și Dosoftei va manifesta preferință pentru termenul fântână (latinesc), în loc de izvor. Este evident că a fost atent la traducerile anterioare. Considerăm însă că, în cazul traducerilor sale, funcționează mult mai puțin expresivitatea involuntară, în situații de acest gen.

Fără îndoială că Dosoftei a înțeles valoarea stilistică a unor exprimări de acest fel, iar, pe de altă parte, nu de puține ori, consultând și originalul latin, preferă termenii care pun în evidență latinitatea limbii române.

Încălzi-se inema mea în mine,
și întru învățătura mea
încinde-se foc. /…/

Și topit-ai ca painjina
sufletul mieu;
însă în deșert tot omul.

Auzi rugăciunea mea, Doamne,
și cearerea mea ascultă;
lacrămele meale nu tăcea.

(Ps. 38. 4, 15-16)

*

În ce chip jeluiaște cerbul
la izvoarăle apelor,
așa jeluiaște sufletul mieu
cătră Tine, Doamne. /…/

Toate susurele Tale
și undele Tale
preste mine trecură.

(Ps. 41. 1, 10)

*

Tremeate lumina Ta
și deadevărul Tău,
că eale mă năstăviră[1]
și băgară-mă în pădurea sfântă a Ta
și în satele Tale.

(Ps. 42, 3)

Pădure sau codru înseamnă munte…însă tocmai această traducere veche poate fi revelatoare pentru noi, pentru că această semantică indică sensuri religioase ortodoxe.

E binecunoscută tuturor, credem, interpretarea codrului sau a pădurii eminesciene ca spațiu edenic, ca reîntâlnire cu Paradisul.

Am amintit în mai multe rânduri că echivalarea pădurii cu imaginea Raiului pierdut de Sfinții Protopărinți se vede în cântările Triodului.

Remarcând și el unele cântări din Triod, Fericitul Serafim Rose face următorul comentariu (pe care l-am recitit de curând):

„cum să nu vedem în murmurul cel plin de pace al codrilor (unde atâția nevoitori și-au aflat adăpost) amintirea Raiului de verdeață lăsat nouă la început, spre sălășluire și hrană, și existând încă pentru cei în stare să se înalțe, împreună cu Sfântul Pavel, spre a-l zări?”[2].

Iar Fer. Serafim nu îl cunoștea pe Eminescu și nici nu știa expresia: codru-i frate cu românul…

Incitant pentru noi este și faptul că traducătorul coresian utilizează cuvântul sate, pentru a denumi ceea ce în Septuaginta este oros  (munte),  iar în Vulgata este tabernacula (cort).

Biblia de la 1688 folosește termenul lăcașuri.

Limba mea
trestie a cărtulariului
curând scrie.

(Ps. 44, 2)

*

Sui Dumnezeu în strigări,
Domnul în glasul bucinilor /…/

(Ps. 46, 5)

*

Mare Domnul
și lăudat foarte /…/
în pădurea sfântă a Lui.

Dulce rădăcinilor bucurie
în tot pământul.

Pădurile [munții] Sionului,
costele seaverului [nordului],
cetatea Împăratului mare[3]. /…/

Că amu împărații pământului
adunară-se,
adunară-se depreună.

Ei văzură așa,
mirară-se,
legănară-se;
tremuri priimi [în] ei.

Aciia dureare
ca născătoare,

cu duhul buriei
frânge corabiile tarsisilor.

Că auzim,
așa și văzum…

(Ps. 47, 1-7)