…ci fiecare om în parte.

Nu numai pentru că a spus că nu pentru lume Se roagă (In. 17, 9).

Dar și pentru că putem să observăm că orice relație sfântă cu Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât poate să înțeleagă și să învețe lumea din ea.

În toată istoria umanității, dacă ne uităm, învățătura înaltă a fost în posesia unor personalități covârșitoare prin sfințenie sau a unor comunități restrânse.

Ne place să credem că în vremea Imperiului Roman creștin, situația s-a inversat, timp de un mileniu (din 303 până în 1453).

Dacă ne uităm mai bine, însă, credincioșia poporului nu pare nici în aceste vremuri preafericite să treacă peste niște…granițe.

Paradigmatică, pentru mine, rămâne situația Sfântului Ioan Gură de Aur, a cărui exilare nu a provocat nicio revoltă din partea celor cărora le predicase atât de mult!

Decât prima dată, atunci când Dumnezeu a lăsat să se întâmple un cutremur puternic și oamenii s-au înspăimântat.

A doua oară însă…dacă n-a mai fost cutremur de la Dumnezeu…au lăsat să fie exilat Sfântul Ioan.

Și Sfinții au scris sau au lăsat în alții cuvinte de zeci de ori mai mult decât ni s-a păstrat.

Sau ar fi putut scrie și învăța pe oameni de câteva zeci sau sute de ori mai mult decât…au fost lăsați să o facă.

Însă Dumnezeu a lăsat așa…ca „prea iubitorii de înțelepciune” credincioși să nu aibă parte de tot ceea ce ar fi putut face Sfinții pentru ei.

Pentru că și așa, ceea ce a rămas în urma lor, excede puterea lumii de cuprindere.

Pe mulți i-a luat devreme, fără ca ei să poată arăta lumii prea multe…pentru că erau apți pentru o altă lume.

Și chiar dacă Sfinții ar fi putut să se dăruiască și mai mult, Dumnezeu îi cheamă la odihnă…pentru că în relația cu El, ei au pus toată râvna și au făcut toate eforturile.

Iar ce rămâne în urma lor, dacă și cât rămâne…scrieri și fapte pilduitoare, sunt fărâme de la Masa Stăpânului.

Did you like this? Share it: