Zi: 16 noiembrie 2013

Iubiții mei,

vorba cântecului: „și băieții [mari] plâng câteodată”!…

Pentru că cei mici plâng…de când sunt ei…și dacă nu știi să-i oprești, adică să le faci gusturile, nu ai somn toată noaptea…nici toată ziua…

Plâng câteodată, de mai multe ori…sau veșnic…băieții mari, adică toți oamenii maturi, tocmai pentru că nu se păzesc de lăcomia de-a păcătui.

Căci înainte de parabola zilei [Lc. 12, 16-21], Domnul a spus către ascultătorii Săi: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia [pleonexias]! Căci viața lui, a cuiva, nu este din bogățiile lui în belșug” [GNT, Lc. 12, 15].

De aceea Domnul a vorbit apoi despre omul bogat, căruia i-a rodit [efforisen] țarina [Lc. 12, 16].

Însă euforie al nostru vine de la verbul grecesc efforeo, care, la nivelul elementelor sale morfematice, înseamnă: bună purtare. De aceea, când țarina se poartă bine…cu omul…rodește din belșug și el e bucuros. Pentru că efforeo înseamnă = a purta roade bune, a fi productiv. Adică a da la iveală/ a produce…lucrurile pe care oamenii le așteaptă…

Dar hora din greacă, adică țarina, e pământul proprietate personală cât și sufletul nostru.

Pe ambele le-am primit de la Dumnezeu, Cel prea-bogat și Cel prea-productiv.

Dumnezeu a făcut cerul și pământul, iarba și copacii, animalele și păsările, peștii și planetele, tot echilibrul existenței, timpul și spațiul…după care a făcut omul, după chipul Său…pentru ca să crească în asemănarea cu Sine.

Dar nu i-a dat suflet numai primului om…ci la fiecare nouă făptură umană, din prima clipă a zămislirii ei în uterul mamei, Dumnezeu îi dă un suflet personal, atunci creat de El, care nu a mai fost al niciunui om…și care suflet își va clădi trupul, încet dar sigur, în trupul mamei.

Într-o imagine simbolică, sufletul ar fi sămânța care stă la baza florii numită om.

Numai că sufletul e spiritual și nemuritor, pe când trupul e carnal și muritor. Trupul e format din amestecul seminal…pe când sufletul e taina lui Dumnezeu.

Iar cum un suflet unic nu poate construi decât un trup unic, când vorbim de unicitatea omului vorbim despre modul particular în care fiecare om e după chipul lui Dumnezeu. Adică viu, dinamic, creator, un aspirant, neostoit, la perfecțiune și nemurire.

 Suntem țarinile lui Dumnezeu în care El pogoară slava Lui.

Pentru că nu putem crește duhovnicește fără El. Dar, tot la fel, nu poate exista grâu, porumb, iarbă, mere, fără apă de la Dumnezeu, fără căldură de la Dumnezeu, fără armonie de la Dumnezeu.

Și acesta e motivul pentru care, atunci când primești mult de la Dumnezeu…trebuie să Îl asculți pe Dumnezeu, pentru ca să vezi ce vrea El să faci cu…multul primit de la El.

Dacă multul stă în sufletul și în trupul nostru, El ne cere să fim productivi și milostivi.

Dacă multul stă în roadele pământului, El ne cere, la fel: să fim oameni cu suflet, oameni milostivi, oameni care punem lucrurile la îndemâna tuturora.

Iar în viața socială, care cuprinde și onlineul, pentru că face parte din modul nostru de a comunica unii cu alții, a dărui lucruri înseamnă a bucura oameni.

Mai are rost să întrebăm de ce acum, de ce în prima duminică din post, ni se cere să fim oameni…cu oamenii?

Însă cum să nu fim oameni cu oamenii, când Fiul lui Dumnezeu Se coboară la oameni și Se face om, pentru ca să locuiască cu oamenii?

Iar dacă Dumnezeu S-a făcut om și a locuit cu oamenii…înseamnă că a fi om…și a fi împreună cu oamenii e o mare valoare, o valoare demnă de Dumnezeu, atâta timp cât El S-a făcut om…și a locuit împreună cu oamenii…și locuiește în oameni.

Acesta e sensul praznicului Nașterii Domnului, de fapt: că oamenii reali sunt oamenii pe care îi vrea Dumnezeu și care se construiesc pe ei înșiși împreună cu El.

La praznicul omului deplin ne cheamă Domnul!

Pentru că toți suntem chemați la a fi bogați. Foarte bogați. Bogați în înțelepciune și în curăție dumnezeiască, în pace și în sfințenie.

Suntem chemați la a fi productivi pe toate planurile…fără însă ca posesiunile și creațiile noastre să devină motive de desfigurare ale interiorității noastre.

Dacă eu slujesc la altar, dacă tu pictezi, dacă tu faci mașini, dacă tu crești copii, dacă tu manageriezi fonduri financiare, a fi productivi fără să ne desfigurăm interior…înseamnă a fi tot mai oameni prin ceea ce facem zi de zi…și nu: tot mai monștri.

Pentru că desfigurarea umană, pe motiv de mult, e considerată de Dumnezeu drept nebunie [Lc. 12, 20].

Și fiecare dintre noi știm că suntem nebuni, știm că suntem luptători cu Dumnezeu, știm că suntem niște nesimțiți…atunci când păcătuim fără scrupule, fără motiv…sau pentru motive puerile.

Mințirea de sine nu ține.

Oricât ne-am da noi peste cap să părem mai frumoși, mai sobri, mai inteligenți, mai drepți…noi suntem ceea ce suntem.

Iar dacă unora le pare rău că sunt „de la țară” sau „țărani” în mod peiorativ, oricând păcătuim, oricând ne comportăm ca neoamenii, trebuie să admitem că suntem niște mojici ai delicateții, niște analfabeți ai înduhovnicirii, niște ratați ai umanității.

Însă din păcat, din ratarea noastră, se poate ieși prin pocăință!

Dumnezeu l-a anunțat cu ceva mai înainte pe bogatul avar…că o să vină niște Îngeri, ca să-i ia sufletul, în noaptea aceea (v. 20)…

Mai era timp…pentru pocăință!

Întotdeauna mai e timp pentru plâns, pentru schimbare, pentru milostenie, pentru bunătate, pentru candoare, pentru citit, pentru predică…cât trăim.

Mai e timp…dar ce facem cu el?!

Și Domnul ne spune ce trebuie să facem cu timpul, cu prețiosul nostru timp puțin: să ne îmbogățim întru El [Lc. 12, 21].

Iar plânsul pentru păcatele noastre este o îmbogățire întru Dumnezeu.

Lăsarea averii la urmași sau la oameni sărmani, cu toată inima, e o îmbogățire întru Dumnezeu. Pentru că urmașii tăi sau oamenii pe care i-ai făcut bucuroși și responsabili, te vor păstra frumos în conștiința lor.

Căci una e să le dărui cu toată inima…și alta e să le lași ca să le împartă avocatul, notarul sau judecătorul.

Darul te face om!

Dăruirea e îmbogățire în Dumnezeu, pentru că tu dai lucruri sau cuvinte sau muncă sau încredere…dar de la Dumnezeu primești har peste har prin deschiderea ta generoasă către alții.

Așa că bogăția nu e o calamitate pentru mântuire ci e o calamitate nesimțirea.

E o calamitate întoarcerea spatelui, făcutul că nu vezi, că nu te interesează, că nu îți trebuie…

Acestea fiind zise…lecția primei duminici a postului de față e aceasta: fă-te om…dacă vrei să Îl înțelegi pe Dumnezeul care Se întrupează pentru tine!

Dacă ne facem tot mai oameni…ne îmbogățim în Dumnezeu…și Dumnezeu Se îmbogățește de noi Sfinți ai Lui.

Pentru că schimbarea cât și sfințenia se fac cu acordul nostru, prin iubirea noastră, prin totala noastră dăruire lui Dumnezeu, așa cum El Se dăruie cu totul nouă.

Să ne dăruim lui Dumnezeu și unii pe alții să ne îmbrățișăm cu atenția și cu iubirea noastră!

Să ne dăruim și să ne îmbrățișăm până când vedem cu ochi de copil sfânt pe Sfântul Prunc care Se naște pentru noi.

Și astfel bucuria noastră, în miezul iernii, va fi mare, pentru că Îl vom simți și Îl vom vedea pe Pruncul Iisus, vom fi cu El și Îl vom vedea și în alții. Amin!

Iubiții mei,

când avem o Dumnezeiască Evanghelie a Sfântului Matteos (în greacă)/ Matei și încă trei în afară de ea, incluse în Scriptura Noului Testament, înseamnă că fiecare carte sfântă a Scripturii are rolul ei bine definit…și că fiecare este de neînlocuit în viața Bisericii.

Iar Evanghelia lui Matei este cu atât mai mult de neînlocuit, pentru că ea a fost prima scrisă.

Așa rezultă din ediția românească a Vieții lui, din care aflăm că Matei a scris-o „în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări”.

Din ebraică sau aramaică, Evanghelia sa a fost tradusă în limba greacă iar noi, când ne raportăm la Evanghelia sa, ne raportăm la ediția/ edițiile grecești. La fel facem și la celelalte cărți ale Scripturii Noului Testament: ne raportăm la textul lor în limba greacă.

Sfântul Matei începe genealogia Domnului cu Avraam (cap. 1), ne spune că Maria e Mama Lui (1, 18), că nașterea Lui a fost prezisă (2, 6), că Familia Sfântă a trebuit să plece în Egipt din cauza lui Irod (2, 14)…pentru că Fiul nu a fost primit cu aplauze de mai marii lumii.

Domnul a locuit în cetatea Nazaret (2, 23), Ioannis/ Ioan Botezătorul L-a propovăduit și botezat pe Domnul (3, 11-16), El a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiu, după care a flămânzit (4, 2), pentru ca să ne arate nouă cum se păstrează simțirea harului dumnezeiesc în noi, har pe care l-am primit la Botez: prin multă asceză, rugăciune și atenție.

Sfântul Matei ne vorbește despre ispitirea Lui de către Satana (4, 3-10), pentru ca să nu ne mire insinuările, tertipurile, agasările continue ale demonilor în viața noastră.

Domnul locuiește în Cafarnaum/ Capernaum (4, 13), Își alege Apostolii (4, 18-22), Predica de pe Munte e aici, la Matei (cap. 5-7, în mod integral), El vindecă oameni (8, 13), liniștește furtuna (8, 26), îi scoate pe demoni din oameni (8, 32).

Noi am vrea, astăzi, tot felul de date despre Domnul: ce înălțime avea, ce greutate, dacă „știa” să scrie, cum Îi era glasul, ochii, fața, câte sunt cele nescrise, de ce despre unele nu s-a scris nimic.

Însă Matei, alături de ceilalți 3 Evangheliști, ne spune lucruri abisale în puține cuvinte, ne dă mărturie directă, de la fața locului…și mărturia lui face parte din modul nostru de a ne raporta la Fiul și, prin El, la întreaga Treime, la Apostoli, la epoca Domnului, la mentalitatea în cadrul căreia a fost revelată/ descoperită/ făcută cunoscută Biserica și, totodată, viața creștină.

Matteos e chemat la 9, 9…de la vamă…și despre cum s-a manifestat, atunci când a fost chemat, autorul, despre sine, spune: „și s-a ridicat [și] i-a urmat Lui” (9, 9).

Pare simplu, nu?

Dar să ne punem, totuși, în locul lui!

Câți ar renunța astăzi la postul lor de profesor, de episcop, de ministru, de director, de…ca să Îl urmeze pe Domnul?

Să zicem că noi…suntem atunci…în secolul lui Hristos…când El Își chema Ucenicii…și ne-ar viza pe unul dintre noi.

Câți am renunța la poziția, la banii și la confortul nostru ca să batem coclaurile cu Hristos?

E greu de spus, nu?!…

Însă Matei a văzut în Domnul…o autoritate extrem de serioasă, care îi cere ceva fundamental. Și simțindu-se bolnav (9, 12) dar, în același timp, chemat de Domnul, a mers cu El pentru ca să devină puternic (9, 12) în faptă și în cuvânt.

Se auto-enumeră, la 10, 3, printre cei 12 Apostoli ai Domnului…pentru că era unul dintre ei. Se enumeră ca al 8-lea chemat. Între Tomas și Iacovos al lui Alfeos…

Și se prezintă ca „Matteos vameșul” și nu ca Matei Apostolul, deși acum nu mai era vameș…ci Apostol.

Însă și Pavel va face la fel, se va considera un prigonitor al Domnului [I Cor. 15, 9]…pentru că asta fusese odată…după cum și Petru se va considera impropriu răstignirii cu capul în sus…și va cere răstignirea cu capul în jos, pentru că s-a lepădat…cândva, de Domnul…

Adică: „păcatul meu înaintea mea (enopion mu) este întru toate” [Ps. 50, 5, LXX] zilele mele.

Căci conștiința păcătoșeniei personale vine din vederea profundă și continuă a căderilor noastre din tot anul, din toată ziua, din toată clipa vieții noastre.

Cine e profund, e profund tocmai pentru că își vede și își urăște în mod fundamental păcatele.

Iar dacă urăști tot păcatul pe care l-ai făcut, toată nedreptatea, toată indelicatețea și ipocrizia de care ai fost în stare…atunci vrei să scapi de urâtul din tine…pentru frumusețea veșnică și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Matei a trăit în intimitatea Domnului…căci asta înseamnă ucenicie!

L-a văzut mergând, vorbind, vindecând, dormind, mâncând, cum îi sfătuia, cum privea, cum Se bucura, cum Se îndurera de durerile oamenilor, cum privea boala, moartea, ce slavă iradia din El…

Matei a fost acolo, în proximitatea Lui!

L-a văzut pe Cel veșnic, Care S-a întrupat pentru noi și pentru vindecarea/ mântuirea/ transfigurarea noastră.

Și El i-a trimis pe ei, pe Apostoli, ca pe niște oi în mijloc lupilor [10, 16]…

Oare nu putea El să le schimbe mințile, așa, deodată, tuturor acelora care îi vedeau și îi ascultau pe Apostoli, ca să nu mai aibă și ei, sărmanii, atâtea probleme?

Oare El, Cel care ține toate în palma Lui…nu putea să facă o lume ideală pentru Apostolii Lui…sau nu putea să îi ia, odată cu Sine, la înălțarea Lui la cer?

„Atunci de ce nu i-a luat cu Sine?! De ce i-a lăsat să sufere chinuri atât de îngrozitoare?!! De ce nu i-a fost milă de ei?!!”.

Nu i-a fost „milă” de ei…pentru că i-a iubit enorm!

Iar iubirea care iubește…vrea ca bucuria oamenilor să fie reală, să fie muncită, să fie veșnică.

I-a iubit enorm pe Apostolii Lui…după cum ne iubește pe fiecare dintre noi.

Dar dacă Matei nu mergea în lume și nu se chinuia să propovăduiască Evanghelia mântuirii și dacă nu convertea și nu boteza atâția, dacă nu hirotonea atâția…dacă nu adormea, de moarte cuvioasă, aruncat fiind în foc…Matei nu ar fi arătat câtă iubire are el pentru Hristos cât și pentru noi, pentru fiecare dintre noi, care suntem ucenicii lui în Domnul.

Căci oricine a citit și aprofundează Evanghelia lui Matei…învață de la Matei cele despre Domnul.

Dar învață de la Matei atât lucrurile bune ale Domnului cât și relele pe care, cu nerecunoștință extremă, I le-au făcut oamenii.

Căci oamenii L-au ironizat pe Domnul [11, 19], L-au ispitit [19, 3], Iudas Iscariotis s-a dus la arhierei și L-a vândut pe 30 de arginți [26, 15], Iudas Îl predă pe Domnul [26, 50], Petros se leapădă de El dar plânge cu amar [26, 69-75] – și plânsul său va fi spre mântuire, în timp ce Iudas se spânzură [27, 5] – Se cere răstignirea Lui [27, 22], L-au batjocorit și bătut [27, 28-31], a fost răstignit pe Cruce [27, 38] în mijlocul pământului, ca să îi îmbrățișeze pe toți, din toate timpurile și din toate locurile, Și-a dat duhul [27, 50] și a coborât în Iad ca un biruitor al păcatelor, al morții și al demonilor, trupul Său cel de viață dătător, care nu a cunoscut stricăciunea, a fost îngropat [27, 60]…dar a treia zi a înviat din mormânt ca un Atotputernic, cu trupul Său mucenicit plin de slavă, de slava Sa cea veșnică.

Matei L-a văzut pe Iisus Hristos Cel înviat dar și când El S-a înălțat la cer.

El a fost umplut de harul Sfântului Duh, de harul Treimii la Cincizecime și de aceea a scris și a propovăduit în multe locuri, îndeosebi în Etiopia, unde îi căzuse sorțul propovăduirii.

Și pentru că focul nu a ars Sfintele sale Moaște, după cum nici apa nu i-a înghițit sicriul…Sfintele sale Moaște sunt astăzi la Trier, în Germania.

Însă Sfântul Matei e prezent, peste tot, în orice Biserică, prin Evanghelia sa.

Și ori de câte ori o citim, îi cinstim grija sa pentru noi…pentru că nu ne-a lăsat săraci de experiența sa.

Așadar, să-l rugăm pe Domnul și Învățătorul nostru, acum, în a doua zi a postului, ca să ne miluiască și să ne îndrepteze viața pentru rugăciunile Sfântului Său Apostol Matei, pentru ca să vedem ce trebuie să facem în viața noastră…și pe câte să le îndreptăm.

Pentru că Sfântul Apostol Matei, alături de toți Sfinții Domnului, e pururea rugător pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și noi să-l cinstim, și noi să-i purtăm numele cu cuviință și demnitate, și noi să-l chemăm în viața noastră mereu, pentru ca cel care ne-a scris despre Domnul…să Îl scrie pe El în conștiința și în inima noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!