Nasterea Domnului

Iubiții mei,

vorba cântecului: „și băieții [mari] plâng câteodată”!…

Pentru că cei mici plâng…de când sunt ei…și dacă nu știi să-i oprești, adică să le faci gusturile, nu ai somn toată noaptea…nici toată ziua…

Plâng câteodată, de mai multe ori…sau veșnic…băieții mari, adică toți oamenii maturi, tocmai pentru că nu se păzesc de lăcomia de-a păcătui.

Căci înainte de parabola zilei [Lc. 12, 16-21], Domnul a spus către ascultătorii Săi: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia [pleonexias]! Căci viața lui, a cuiva, nu este din bogățiile lui în belșug” [GNT, Lc. 12, 15].

De aceea Domnul a vorbit apoi despre omul bogat, căruia i-a rodit [efforisen] țarina [Lc. 12, 16].

Însă euforie al nostru vine de la verbul grecesc efforeo, care, la nivelul elementelor sale morfematice, înseamnă: bună purtare. De aceea, când țarina se poartă bine…cu omul…rodește din belșug și el e bucuros. Pentru că efforeo înseamnă = a purta roade bune, a fi productiv. Adică a da la iveală/ a produce…lucrurile pe care oamenii le așteaptă

Dar hora din greacă, adică țarina, e pământul proprietate personală cât și sufletul nostru.

Pe ambele le-am primit de la Dumnezeu, Cel prea-bogat și Cel prea-productiv.

Dumnezeu a făcut cerul și pământul, iarba și copacii, animalele și păsările, peștii și planetele, tot echilibrul existenței, timpul și spațiul…după care a făcut omul, după chipul Său…pentru ca să crească în asemănarea cu Sine.

Dar nu i-a dat suflet numai primului om…ci la fiecare nouă făptură umană, din prima clipă a zămislirii ei în uterul mamei, Dumnezeu îi dă un suflet personal, atunci creat de El, care nu a mai fost al niciunui om…și care suflet își va clădi trupul, încet dar sigur, în trupul mamei.

Într-o imagine simbolică, sufletul ar fi sămânța care stă la baza florii numită om.

Numai că sufletul e spiritual și nemuritor, pe când trupul e carnal și muritor. Trupul e format din amestecul seminal…pe când sufletul e taina lui Dumnezeu.

Iar cum un suflet unic nu poate construi decât un trup unic, când vorbim de unicitatea omului vorbim despre modul particular în care fiecare om e după chipul lui Dumnezeu. Adică viu, dinamic, creator, un aspirant, neostoit, la perfecțiune și nemurire.

 Suntem țarinile lui Dumnezeu în care El pogoară slava Lui.

Pentru că nu putem crește duhovnicește fără El. Dar, tot la fel, nu poate exista grâu, porumb, iarbă, mere, fără apă de la Dumnezeu, fără căldură de la Dumnezeu, fără armonie de la Dumnezeu.

Și acesta e motivul pentru care, atunci când primești mult de la Dumnezeu…trebuie să Îl asculți pe Dumnezeu, pentru ca să vezi ce vrea El să faci cu…multul primit de la El.

Dacă multul stă în sufletul și în trupul nostru, El ne cere să fim productivi și milostivi.

Dacă multul stă în roadele pământului, El ne cere, la fel: să fim oameni cu suflet, oameni milostivi, oameni care punem lucrurile la îndemâna tuturora.

Iar în viața socială, care cuprinde și onlineul, pentru că face parte din modul nostru de a comunica unii cu alții, a dărui lucruri înseamnă a bucura oameni.

Mai are rost să întrebăm de ce acum, de ce în prima duminică din post, ni se cere să fim oameni…cu oamenii?

Însă cum să nu fim oameni cu oamenii, când Fiul lui Dumnezeu Se coboară la oameni și Se face om, pentru ca să locuiască cu oamenii?

Iar dacă Dumnezeu S-a făcut om și a locuit cu oamenii…înseamnă că a fi om…și a fi împreună cu oamenii e o mare valoare, o valoare demnă de Dumnezeu, atâta timp cât El S-a făcut om…și a locuit împreună cu oamenii…și locuiește în oameni.

Acesta e sensul praznicului Nașterii Domnului, de fapt: că oamenii reali sunt oamenii pe care îi vrea Dumnezeu și care se construiesc pe ei înșiși împreună cu El.

La praznicul omului deplin ne cheamă Domnul!

Pentru că toți suntem chemați la a fi bogați. Foarte bogați. Bogați în înțelepciune și în curăție dumnezeiască, în pace și în sfințenie.

Suntem chemați la a fi productivi pe toate planurile…fără însă ca posesiunile și creațiile noastre să devină motive de desfigurare ale interiorității noastre.

Dacă eu slujesc la altar, dacă tu pictezi, dacă tu faci mașini, dacă tu crești copii, dacă tu manageriezi fonduri financiare, a fi productivi fără să ne desfigurăm interior…înseamnă a fi tot mai oameni prin ceea ce facem zi de zi…și nu: tot mai monștri.

Pentru că desfigurarea umană, pe motiv de mult, e considerată de Dumnezeu drept nebunie [Lc. 12, 20].

Și fiecare dintre noi știm că suntem nebuni, știm că suntem luptători cu Dumnezeu, știm că suntem niște nesimțiți…atunci când păcătuim fără scrupule, fără motiv…sau pentru motive puerile.

Mințirea de sine nu ține.

Oricât ne-am da noi peste cap să părem mai frumoși, mai sobri, mai inteligenți, mai drepți…noi suntem ceea ce suntem.

Iar dacă unora le pare rău că sunt „de la țară” sau „țărani” în mod peiorativ, oricând păcătuim, oricând ne comportăm ca neoamenii, trebuie să admitem că suntem niște mojici ai delicateții, niște analfabeți ai înduhovnicirii, niște ratați ai umanității.

Însă din păcat, din ratarea noastră, se poate ieși prin pocăință!

Dumnezeu l-a anunțat cu ceva mai înainte pe bogatul avar…că o să vină niște Îngeri, ca să-i ia sufletul, în noaptea aceea (v. 20)…

Mai era timp…pentru pocăință!

Întotdeauna mai e timp pentru plâns, pentru schimbare, pentru milostenie, pentru bunătate, pentru candoare, pentru citit, pentru predică…cât trăim.

Mai e timp…dar ce facem cu el?!

Și Domnul ne spune ce trebuie să facem cu timpul, cu prețiosul nostru timp puțin: să ne îmbogățim întru El [Lc. 12, 21].

Iar plânsul pentru păcatele noastre este o îmbogățire întru Dumnezeu.

Lăsarea averii la urmași sau la oameni sărmani, cu toată inima, e o îmbogățire întru Dumnezeu. Pentru că urmașii tăi sau oamenii pe care i-ai făcut bucuroși și responsabili, te vor păstra frumos în conștiința lor.

Căci una e să le dărui cu toată inima…și alta e să le lași ca să le împartă avocatul, notarul sau judecătorul.

Darul te face om!

Dăruirea e îmbogățire în Dumnezeu, pentru că tu dai lucruri sau cuvinte sau muncă sau încredere…dar de la Dumnezeu primești har peste har prin deschiderea ta generoasă către alții.

Așa că bogăția nu e o calamitate pentru mântuire ci e o calamitate nesimțirea.

E o calamitate întoarcerea spatelui, făcutul că nu vezi, că nu te interesează, că nu îți trebuie

Acestea fiind zise…lecția primei duminici a postului de față e aceasta: fă-te om…dacă vrei să Îl înțelegi pe Dumnezeul care Se întrupează pentru tine!

Dacă ne facem tot mai oameni…ne îmbogățim în Dumnezeu…și Dumnezeu Se îmbogățește de noi Sfinți ai Lui.

Pentru că schimbarea cât și sfințenia se fac cu acordul nostru, prin iubirea noastră, prin totala noastră dăruire lui Dumnezeu, așa cum El Se dăruie cu totul nouă.

Să ne dăruim lui Dumnezeu și unii pe alții să ne îmbrățișăm cu atenția și cu iubirea noastră!

Să ne dăruim și să ne îmbrățișăm până când vedem cu ochi de copil sfânt pe Sfântul Prunc care Se naște pentru noi.

Și astfel bucuria noastră, în miezul iernii, va fi mare, pentru că Îl vom simți și Îl vom vedea pe Pruncul Iisus, vom fi cu El și Îl vom vedea și în alții. Amin!

Did you like this? Share it: