Zi: 17 noiembrie 2013

Extremismul ortodox e la vedere

112 comments

Apologeticum (nu știu cine e), deși se ocupă cu digitalizarea cărților ortodoxe și așteptai de la el să fie mai deschis la minte, crede că „suntem într-o țară ortodoxă și sunt de părere ca homosexualii [trebuie] să fie exilați din țară [România], ca de altfel și toți trădătorii acestui neam. Ca ortodox nu voi fi niciodată de acord cu legile anticreștine ale UE sataniste. Pentru mine legile anticreștine ale UE sunt ca și inexistente. Nu pot minoritățile să impună legea majorității!”.

Vasile, fost pușcăriaș, intervievat de Danion Vasile, cu care a făcut o carte sau Saccsiv, vede în „ecumenism” „terenul înscăunării Antihristului”. Iar „slugoii dracului” sunt teologii sau episcopii care se duc la întruniri inter-religioase.  „Slugoiul” vituperat astăzi e ÎPS Nifon Mihăiță.

Adolescentul neolegionar Alexandru Sudițoiu, de 17 ani, îl laudă pe Căpitan și îl consideră „sfânt” dar UE este „Spurcata Uniune”. E „în luptă” perpetuă cu masoneria, cu serviciile secrete, cu papa, cu ecumenismul…E anti-USA…dar Vladimir Putin este „cel mai puternic lider al planetei” pentru că e ortodox anti-american. Părintele Amfilohie Brânză este Cuviosul Părinte, adică „un exemplu” de preot ortodox, pentru că o zice cu Antihristul și e adesea anti-sinodal.

În cei trei, în mod evident, cât și în alții ca ei, vorbește slaba pregătire teologică și intelectuală.

Pentru că pozițiile lor extremiste le îmbină cu Sfinte Icoane, cu Sfinți, cu sfaturi duhovnicești…când mesajul lor de fond nu e nici duhovnicesc și nici eclesial ci revanșard.

Nu există dialog în onlineul lor, nu există comentariu la Scriptură și Sfinți, nu au punți de legătură cu nimeni.

Ei creează impresia că Biserica Ortodoxă Română e o „speluncă” a vagabonzilor și a gheboșilor, a extremiștilor panicarzi.

De aceea, a încuraja astfel de oameni…înseamnă a încuraja bătaia de joc la adresa Bisericii noastre.

Predică la pomenirea Sfântului Mucenic Platon [18 noiembrie 2013]

2 comments

Sfantul Mucenic Platon

Iubiții mei,

una e să te cheme Platon, teologul păgânismului și al închinării la zei…și alta e, cu adevărat fericit, să te numești Sfântul Mucenic Platon, adică creștinul, robul lui Hristos.

Numai că Platon al Bisericii e mai puțin cunoscut decât Platon al păgânismului, deși Platon al Bisericii e mai înțelept decât celălalt…

Din Viața Sfântului, din limba română, citată supra, aflăm că Sfântul Platon era din Ancyra Galatiei. Adică din Ankara de azi, care e capitala Turciei. Și că atunci când a fost martirizat era tânăr, dar bătrân cu înțelepciunea.

Și cine nu ne lasă să fim bătrâni la minte? Cine nu ne lasă să știm multe lucruri bune și să facem multe lucruri bune în viața noastră, de foarte devreme?

Dimpotrivă, Biserica ne îndeamnă mereu la a fi activi, dinamici, la a nu dormi când vremea este să ne nevoim, să colindăm prin viață cu sfințenie.

Postul e o colindare, o perindare sfântă spre semnificații din ce în ce mai existențiale ale postirii.

Pentru că învățăm să ne abținem, să ne simțim limitele trupești, să vedem cum trupul, atunci când este educat/ strunit/ îmblânzit, se supune cu plăcere sufletului și se bucură împreună cu sufletul de slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi…pentru că trupul nu e un cal nărăvaș ci un porumbel blând cu Dumnezeu.

Căci Hristos, Cel ce S-a întrupat pentru noi, a făcut pace între suflet și trup, pentru că i-a unit pe amândoi în viață curată și sfântă.

Platon al Bisericii a fost prins de păgâni și a fost întrebat despre credința lui…

Și le-a spus că el e rob al lui Hristos încă din pântecele mamei sale, cu sensul că și ea a fost creștină.

Iar dacă ești creștin…și vrei să naști prunci…și îi umpli din pântecele tău cu har…ei vor fi oameni plini de har din pântece. Dar dacă nu vrei să îi umpli de har…poți să îi umpli de tutun, de droguri, de medicamente…pentru ca să iasă din tine cu retard și patimi multe.

Și după cum îi facem…așa îi și avem.

Păgânii nu Îl suportau pe Cel răstignit. Dar pe Cel răstignit pe lemn pentru mântuirea întregii lumi, Platon Îl declară Împăratul său.

Și pentru că Sfântul Platon nu se închină zeilor, el a fost bătut, fără milă, de 12 soldați. A fost întins gol, pe pământ, și bătut de 12 bărbați…

Pe scurt: extremismul religios, în orice secol, arată la fel. Adepții lui înțeleg, în mod dement, că „a-l omorî” pe altul înseamnă „a-l ajuta”.

Iar cruzimile martirizării Sfinților, dacă le urmărim timp de aproape 8 milenii, de când e pământul, nu diferă prea mult…se termină întotdeauna cu moartea, cu eliminarea Sfinților…și oamenii încearcă să omoare trupurile lor…cu dorința de „a le omorî” și sfintele lor suflete.

Însă, de la Sfântul Abel încoace, Mucenicii Domnului nu mor decât cu trupul, pentru că sunt vii la Dumnezeu.

După o bătaie psihopată…persecutorul mai stă de vorbă cu Sfântul Platon. Îl întreabă  despre moarte…și despre închinarea la idoli. Sfântul Platon îi răspunde profund. De aceea îl bagă în temniță.

Însă, în drum spre temniță, Sfântul Platon predică poporului și îi spune că el suferă pentru Hristos dar că pătimirile de acum sunt incomparabile cu slava Sfinților în Împărăția lui Dumnezeu. Adică suferințele de acum sunt puține pe lângă bucuria veșnică a comuniunii cu Dumnezeu.

Avem narată în Viața lui…și una dintre rugăciunile sale din temniță: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule şi mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare şi biruinţă, dă-mi şi mie, smeritului şi nevrednicului robului Tău, ca, până la sfârşit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; şi trimite pe Îngerul Tău ca să mă izbăvească de înşelătorul Agripin [cel care îl chinuia n.n.], şarpele cu totul înrăutăţit, ca să cunoască toţi că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omeneşti; ci, Tu singur eşti Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv şi preamărit în veci. Amin!”.

Pentru că rugăciunea reală e aceea în care ne arătăm dependența totală față de Dumnezeu…

E atunci când nu ne îndreptățim în fața Lui, când nu căutăm să se facă voia noastră…ci voia Lui în noi.

După o săptămână e adus din nou în capiștea idolească, pentru judecată. Dar pentru că îl înfruntă din nou pe persecutorul său, acela, ca un păgân „bun la inimă”, l-a pus pe pat de aramă și a aprins focul sub el. Și, pentru că a socotit că „nu e de ajuns” focul…ostașii l-au bătut pe trup cu toiege subțiri.

După 3 ore de chin în acest fel: foc și bătaie…trupul Sfântului Platon a rămas nevătămat…ba, mai mult, din sfântul lui trup a ieșit bună mireasma harului dumnezeiesc.

Adică, de viu, trupul lui a devenit Sfinte Moaște.

Pentru că Sfintele Moaște sunt trupurile Sfinților, cele pline de har, care arată marea intimitate pe care aceștia au avut-o cu Domnul.

Și trupurile lor, sunt așa, adică nestricăcioase, pline de har și făcătoare de minuni…nu pentru că noi, oamenii Bisericii, vrem asta, ci pentru că Dumnezeu, Cel cu care au trăit și trăiesc Sfinții, vrea asta.

Lenin e împăiat și expus în mausoleul său. Nu miroase frumos!

Nu miros frumos nici „sfinții” romano-catolicismului. Nici „marii reformatori” ai protestantismului sau „inițiatorii” de secte neoprotestante.

Mumiile, datorate diverselor substanțe sau a spațiilor închise, nu sunt Sfinte Moaște ci trupuri neputrezite din motive naturale.

Sfintele Moaște sunt minuni vii din cauza lui Dumnezeu, pentru că Sfinții sunt casnicii Săi.

Însă Sfântul Platon, după chinuri…mirosea frumos! Mirosea frumos din timpul vieții…

Unii, poate, se așteptau să  scrie în Viața lui…că mirosea a transpirație…sau că era mort de-a binelea.

Dar cel care i-a scris viața Sfântului Platon a spus, dimpotrivă: datorită miresmei ce ieșea din trupul său, el fiind încă viu, după 3 ore de chinuri, oamenii care simțeau mireasma, spuneau: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor!”.

Și, după formulare, cei care asistau la martirizarea lui…erau, mai degrabă, păgâni decât creștini…căci de aceea folosesc formula: „Dumnezeul creștinilor”. Adică al lor, al celor pe care noi îi desconsiderăm…

Și pentru că l-a mustrat, prigonitorul însuși s-a ridicat de pe scaunul de judecată…și a început să îl chinuie.

Sfântul Platon l-a numit „băutor de sânge” și „câine cumplit”, adică neom…

Și când Platon s-a rugat Domnului pentru o moarte sfântă și și-a terminat rugăciunea…s-a cutremurat capiștea.

Dar prigonitorul a poruncit să se facă curele…din pielea trupului lui Platon!

Adică: să-l jupoaie de viu!…

L-au spânzurat pe un lemn…și i-au jupuit pielea feței și a trupului.

Acolo, plin fiind de sânge…și de durere…persecutorul i-a amintit de filosoful Platon, numindu-l: „Platon cel preaînţelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeieşti”.

La care Sfântul Platon i-a răspuns că el și Platon, păgânul, au același nume dar nu și aceeași viață. De aceea „nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăţ filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învăţător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi înţelegerea înţelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numeşti dumnezeieşti, sunt basme mincinoase şi cuvinte cu meşteşug, care răzvrătesc minţile celor fără de răutate”, adică ale creștinilor.

A fost dus din nou în temniță…pentru că prigonitorul nu știa ce să-i mai facă.

În temniță a stat 18 zile fără hrană și fără apă.

Agripin, persecutorul său, îl condamnă la tăierea capului cu sabia.

L-au omorât în afara cetății, ca pe Domnul său…și înainte de martirizarea lui, Sfântul Platon s-a rugat, zicând: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleşugul vrăjmaşului şi mi-ai dat darul ca să săvârşesc bine alegerea nevoinţei pe care am răbdat-o pentru Tine; şi acum Te rog primeşte în pace sufletul meu, că binecuvântat eşti în veci”.

Iar din rugăciunea sa înțelegem că apărarea lui Dumnezeu, în timpul martirizării sale, nu a însemnat ferirea lui de chinuri ci întărirea lui în suferință, pentru ca să rabde, plin de har, toate chinurile.

Iar buna nevoință înseamnă și chinuri, multe chinuri pentru Dumnezeu…iar moartea în pace nu înseamnă, în mod neapărat, moartea pe perna ta de acasă, în liniște, fără probleme…ci înseamnă a fi plin de pace…atunci când sufletul tău se desparte de trup…și pleacă la Domnul.

Din ediția românească a Vieții sale nu aflăm ce s-a petrecut cu Sfintele sale Moaște.

Însă aflăm, din alte locații online, că în alte Biserici Ortodoxe el e cinstit ca Sfântul Mare Mucenic Platon al Ancyrei și că e fratele Sfântului Mucenic Antioh, pomenit la 16 iulie, așa cum confirmă și Viața lui, în ediția românească.

Dar oriunde ar fi Sfintele sale Moaște…el e mereu cu noi, dacă noi îl luăm drept Părinte al vieții noastre.

Sfinte Mucenice Platon, Părintele nostru, cel care ai suferit atât de mult pentru Domnul, dă-ne și nouă să gândim cele bune unii față de alții! Acum, când suntem în post și în așteptare…dă-ne să ne vedem pe noi înșine și să nu mai iscodim tot timpul păcatele altora. Dă-ne să ne vedem bine și să cerem mila Domnului în viața noastră, că ea e mai bună decât viața. Amin!

Semnificațiile Postului Nașterii Domnului

Leave a comment

Postul Naşterii Domnului sau Postul Crăciunului a fost instituit în sec. IV-V, deci mai târziu decât Postul Sfintelor Paşti. Este un post al pocăinţei, dar nu cu aceeaşi intensitate ca Postul Sfintelor Paşti.

Nu există în el slujbe speciale cu metanii, nu există un canon de pocăinţă precum Canonul Sfântului Andrei Criteanul pe care îl citim în Postul Sfintelor Paşti.

Desigur, orice post ne cheamă la pocăinţă, însă Postul Crăciunului îmbină pocăinţa cu milostenia şi fapta bună, la care ne îndeamnă Evangheliile dinaintea şi din timpul acestui Post.

Este un post de pregătire duhovnicească, de curăţire duhovnicească, ca să primim în noi, în peştera trupului nostru şi în ieslea sufletului nostru, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care vine în lume şi Se face om, pentru ca pe oameni să-i ridice la viaţa duhovnicească şi dumnezeiască.

De aceea, în Catavasii se spune: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”. Programul acestui post este concentrat în cuvintele citate acum, care provin dintr-o predică a Sfântului Grigorie Teologul.

Ele au următorul înţeles: Hristos, Care coboară din Ceruri, vrea să coboare în sufletele noastre, să ne lumineze viaţa noastră şi să ne ridice pe noi la viaţa duhovnicească sau cerească. Astfel, postul acesta este un post de pregătire spirituală, ca noi să devenim un templu, un sălaş al prezenţei Mântuitorului Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, ca El să ne arate astfel iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

De aceea prima mare sărbătoare din Postul Crăciunului este Intrarea Maicii Domnului în biserică, la 21 noiembrie. Aceasta înseamnă că Maica Domnului intră în templul din Ierusalim pentru a deveni ea însăşi templu sau „biserică sfinţită şi rai cuvântător”, cum o numesc cântările noastre liturgice.

Asemenea Maicii Domnului, care prin rugăciune, curăţie şi căutarea sfinţeniei se pregăteşte să primească în ea taina Întrupării lui Dumnezeu, şi noi, creştinii, trebuie să ne pregătim, să ne curăţim, ca să devenim templu sau biserică, să devenim locaş în care poate să locuiască Hristos Domnul.

Postul acesta al Crăciunului este, deci, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În al doilea rând, vedem că o sărbătoare foarte populară sau foarte cunoscută din timpul Postului Crăciunului este pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul al IV-lea şi a îmbinat apărarea Ortodoxiei cu grija faţă de săraci, de orfani, de oamenii necăjiţi, însinguraţi şi înfriguraţi.

Deci, în această perioadă a Postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie sau să fim milostivi ca Sfântul Nicolae, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”.

Prin urmare, Postul Crăciunului, ca abţinere de la produse de origine animală, se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi.

De fapt, când primeşti un dar material ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Astfel, Postul Naşterii Domnului este perioada darurilor care se arată în milostenie şi culminează cu darurile de Crăciun, ca simbol al răspunsului nostru la multele daruri duhovniceşti pe care Dumnezeu Fiul ni le aduce prin întruparea Sa şi prin naşterea Sa ca om în peştera Betleemului.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să devenim un Betleem sfinţit, un loc în care să poată veni Mântuitorul Iisus Hristos sau întreaga Sfântă Treime prin harul Duhului Sfânt în inimile noastre, ca să devenim şi noi, ca şi Maica Domnului, „biserică sfinţită şi rai cuvântător”.

Să ne ajute Hristos Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie. Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi. Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie.

Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, mântuirea noastră şi bucuria semenilor.

Istorie 4. 47

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a.

***

32. „Logica filosofică” a lui Toma de Aquino în comentariul lui Wilhelm Dancă

A publicat paralela dintre Aristotel și Toma în 2002[1]. Și despre Toma vorbește începând cu p. 36, dând o scurtă viață a lui.

Toma de Aquino s-a născut „la Roccasecca, un castel din comitatul d’Aquino în Campania”, în 1224/1225[2]. În 1230, la 5 ani, Toma îi cunoaște pe călugării benedictini de la Monetcassino, unde își începe studiile. În 1239 merge la universitatea din Neapole, unde studiază „artele liberale”, adică „logica, gramatica și lucrările despre natură ale lui Aristotel”[3].

La 19 ani, adică în 1244, intră în ordinul dominican la Neapole. Din 1245 îl cunoaște pe Albert cel Mare[4], care era profesor la Paris[5].

În 1248, Albert îl duce pe Toma la Köln. Și „călugării dominicani descoperă excepționala sa putere de memorizare și de înțelegere, predispusă spre raționamentul abstract”[6]. Se referă la Toma…care e hirotonit preot[7].

În 1252 e trimis de Albert în Franța, pentru a activa în mediul universitar. La Paris preda și călugărul franciscan Bonaventura[8].

În 1255, Toma devine magistru în teologie și predă 3 ani la Paris. În 1259 se mută în Italia pentru 10 ani. Între 1268-1269 predă iarăși la Paris[9].

În 1272 se întoarce în Italia și, la Neapole, este rectorul universității dominicane[10].

Pe 6 decembrie 1273 are „un ictus cerebral”[11], adică o apoplexie, cauzată de o hemoragie cerebrală.

În această moment sau în această perioadă ultimă a vieții lui, Toma a avut „viziunea mistică”, în urma căreia a conchis că „toate scrierile mele sunt paie în comparație cu ceea ce am văzut”[12].

„Nu mai scrie nimic, se mișcă și se hrănește destul de greu, vorbește și mai puțin ca înainte” dar slujește în continuare ca preot[13].

Papa Grigorie al X-lea îl trimite la Conciliul de la Lyon, pentru luna mai 1274[14]. Toma pornește la drum deși avea sănătatea șubredă. Însă, „din cauza unei lovituri la cap, boala se agravează și el cere să fie dus la castelul nepoatei sale Francesca, în apropiere de Maenza, pe via Appia”[15].

Dar simțind că moare, e găzduit în „camera de oaspeți a mănăstirii cisterciene de la Fossanova”. Aici moare în ziua de 7 martie 1274[16].

Deși pentru Toma de Aquino, Dionisie Areopagitul este Sfântul Dionisie Areopagitul și o autoritate teologică de necontestat, pe care îl citează  des, ca și pe Sfântul Augustin de Hippo, pentru autor el este „Pseudo-Dionisie Areopagitul”[17].

Din p. 41, W. Dancă se ocupă de „opera tomistă” și spune că Summa Theologiae este „o sinteză organică și completă a mai multor tratate de teologie din vremea lui”[18].

Ar fi fost interesat de spus, care sunt tratatele teologice pe care Toma le-a sintetizat/ compilat în lucrarea lui. Pentru că, dacă le vedem conținutul, ne putem da seama cât de „creator” a fost Toma în cartea sa…Lucrarea fiind, după cum spune autorul, curs universitar[19]. Și în timpul lui Toma s-or fi compilat cursurile universitare ca acum?…

Începând cu p. 42, autorul nostru se ocupă cu „definiția logicii”. Și ne spune că Toma „definește logica cu ajutorul conceptului de artă”[20].  Dar ajunge să concluzioneze că logica, la Toma, este „o știință teoretică”[21] sau, mai degrabă, „o introducere în știință”[22].

În subcapitolul dedicat „diviziunii logicii”, din p. 44, autorul ne spune că Toma considera logica pură „știință filosofică” iar logica aplicată o vedea ca ținând de artă.

Logica nu se ocupă cu realități fizice ci cu realități mentale[23]. Pentru realitățile logice, Toma folosește sintagma ens rationis/ entitate rațională[24].

De aceea, „obiectul logicii este constituit din entitățile raționale, care au un fundament în real” [25], fapt pentru care „creațiile fanteziei nu intră în atenția logicii”[26] ci a artei. Deși arta nu e produsul imaginației pure ci la baza ei stă o realitate fantazată, schimbată, amestecată cu propriile noastre dorințe de existență.

„Intențiile secunde sunt obiectul logicii”[27]. Adică informațiile existențiale pe care le-am dobândit în viață și pe care le-am abstractizat.

În comparație cu logica, care studiază entitățile raționale ale minții noastre, psihologia se ocupă cu „actele minții…[ca și cu] lucruri reale”[28].

„Pentru Toma, cunoașterea intelectuală se reduce la operația de abstractizare care, pe scurt, înseamnă abstragerea formei din materia individuală sau a universalului din particular sau, în fine, a speciei inteligibile din imaginile singulare”[29]. Iar prin abstractizările intelectului se obțin „ideile universale”[30].

Autorul subliniază faptul, că în comparație cu Sfântul Augustin, Toma de Aquino acorda „o importanță esențială” imaginației[31].

Însă imaginația nu produce imagini de la sine, așa după cum vrea să ne convingă Wilhem Dancă, vorbindu-ne despre „imaginile din fantezie”[32] ci se bazează pe memorie. O memorie deficitară, o memorie care uită, care își uită experiența de viață, înseamnă o tot mai mică putere de fantazare.

Baza de date personale, pe care noi o manipulăm în mod veridic dar pe care ne putem permite și să o schimbăm/ modificăm, stă în memorie. Fantezia apelează la memorie ca să producă. Așa că imaginile stau în memorie și nu în fantezie. Fantezia doar prelucrează memoria.

E adevărat faptul că „adevărurile eterne”, adică ale Revelației dumnezeiești, „nu sunt rodul căutării omenești, ci al iluminării divine”[33]. Însă, după „redescoperirea” lui Aristotel, adică după căderea scolasticii din teologia creștină în filosofia păgână, „mediile intelectuale ale scolasticii…[vorbesc] despre un nou fel de cunoaștere, care elimină intervenția divină și valorifică în mod exclusiv activitatea minții umane”[34]. Și așa a început autonomizarea trufașă a reflecției teologice romano-catolice! De aici, de la pretenția luciferică că pot cunoaște cele ale lui Dumnezeu fără El, fără ajutorul Lui…s-a ajuns la ideea scandalos de puerilă, că un om, papa, este infailibil și că el este înlocuitorul lui Hristos pe pământ.

Prof. Wilhelm Dancă nu reacționează negativ la auzul ideii, că o școală de gândire romano-catolică consideră mintea umană mai importantă decât descoperirea dumnezeiască. Nu protestează. Nu găsește acest lucru drept inacceptabil, adică faptul de a scrie o teologie care să nu aibă de-a face cu Dumnezeu.

Dimpotrivă, subliniază faptul că „Toma a observat că, teoretic, doctrina abstractizării [care nu are de-a face cu teologia ci cu logica și filosofia n.n.] este mai solidă decât cea a iluminării”[35].

Și aceasta, pentru că Toma nu știa ce înseamnă iluminare/ vedere extatică. Dacă ar fi știut, ar fi înțeles că orice abstractizare a minții umane este incomparabil de ștearsă pe lângă o vedere dumnezeiască.

Pentru că ideile de cub, de pom, de om, la care noi ajungem după multe operații mentale de înțelegere a lor sunt la îndemâna noastră, pe când realitățile văzute extatic depășesc orice imaginație umană.

Fapt pentru care, neavând în memorie niciun extaz, nu îți poți imagina un extaz, chiar dacă le citești pe toate avute de Sfinți. Pentru că experiența poate fi redată întrucâtva în cuvinte sau imagini, abstractizată sau fantazată dar nu și lipsa ei.

În p. 71, autorul spune că „Toma nu separă intelectul de imaginație, așa cum fac Descartes, Hume și Kant”.

Dar am putea vreodată să le separăm?!  Cum am putea separa, dacă ne dorim, mintea de sentimente și de voință, cât și trupul de suflet? Cum am separa văzul de miros? Când pipăm, cum am separa simțirea obiectelor de căldura sau răceala lor? De ce să separăm însușirile sufletului și simțurile trupești și sufletești când ele sunt la un loc, când ele sunt un buchet armonios al ontologiei umane?

Pentru că întrebarea e alta: de ce nu mai vrem să vedem omul în integralitatea lui, ca un tot unitar în mișcare, ci avem nevoie de ipotetica lui disecare, pentru ca să încercăm să îl înțelegem?

Trecând la tratarea conceptelor, autorul ne spune că la Toma conceptul e sinonim cu termen, cuvânt interior, idee[36]. Și că, la concept, ajungem prin abstractizare, conceptul fiind „gândul în forma sa actuală”[37].

„Conceptele sunt reprezentări universale”[38] și „prin concepte se cunosc lucrurile”[39]. Asta numai dacă, despre lucruri, ne-am format concepte corespunzătoare. Dacă am înțeles lucrurile și oamenii cu adevărat.

Însă, în p. 84, definirea conștiinței de către Toma doar ca „act” al sufletului dar nu și ca facultate/ însușire a sufletului sau ca habitus/ mod de a fi e consternantă pentru mine. Pentru că asta ar însemna că ceea ce numim conștiință nu are memorie. Ea este ceva fulgurant și nu fundamental în ontologia noastră.

Însă conștiința e o însușire a sufletului și nu o manifestare pasageră a lui. Și tocmai pentru că sunt conștient de cine sunt și de ceea ce fac, sunt răspunzător atât pentru atitudinile mele cât și pentru lipsa lor în viața celorlalți.

Și pentru că tot astăzi am citit un pasaj care explică ce înseamnă om cu conștiință în fața judecății lui Dumnezeu, îl voi reda aici pentru a calibra lucrurile. Mi-a plăcut prin poeticitatea lui fermă și de aceea mă bucur să îl redau in extenso:

„Parousia lui Hristos este deopotrivă și momentul învierii universale, a tuturor oamenilor care au trăit de la începutul lumii.

Acest cutremur de viață arată iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru viața fiecărui om și deopotrivă demnitatea unică și absolută a persoanei și vieții umane. Niciun om nu poate fi redus la un obiect, înrobit sau ucis (fie el și spiritual), pentru că în el Hristos este întreg și pentru eternitate.

În evenimentul procesului eshatologic al lumii vor fi judecate nu numai faptele, ci și intențiile, ideile, idealurile, consecințele lucrărilor, și faptelor noastre în ce-i pe care i-am cunoscut.

Va fi cântărită nu numai lucrarea, ci și posibilitatea ei neîmplinită din pricina patimilor și morții noastre interioare.

Progresia geometrică a efectivității noastre pe pământ va fi cântărită în balanța iubirii drepte a lui Dumnezeu, iar rugăciunea Bisericii pentru noi și a noastră, pentru fiecare sau pentru oricine, va deschide perspective imense ale legăturilor inter-umane. Această balanță va întregi valoarea infinită a persoanei umane […]

Dimensiunea mimetică, sau cea ereditară, influența sau vibrația firii noastre într-un sens sau altul vor putea fi descifrate în realizarea lor în oamenii prin care am rămas: Non omnis moriar.

Fiecare lucrare benefică a noastră în lume, fie că e vorba de nașterea sau creșterea unui om, de sădirea unui copac sau de edificarea unei case, de mirarea în fața unei flori, de săparea unei fântâni sau de scrierea unei cărți, va primi eflorescența temporală a consecințelor ei în oameni până la sfârșitul veacului.

Dimpotrivă, fiecare persoană pe care am rătăcit-o, ispitit-o sau smintit-o, – implicit și înfricoșător –, căderea ei pentru veșnicie va atârna greu în balanța nemuririi noastre spre osândă. Fiecare om care moștenește raiul și datorită mie, mă trage după el în rai. Fiecare om care cade în tenebrele iadului și datorită mie, antrenează și căderea mea, ca ispititor […]

Judecata este instanța de adunare a tuturor criteriilor valorice ale lui Dumnezeu. Ea judecă nu numai fapta, ci și nefapta, nelucrarea, timpul pierdut pentru sine sau timpul pe care l-au pierdut alții din cauza ta, timpul pierdut pentru măriri fără de sens, pentru protocol și convenții umane sterile și timpul petrecut în ura și judecata aproapelui”[40].

[1] Wilhelm Dancă, Logica filosofică. Aristotel și Toma de Aquino, cu pref. de Alexander Baumgarten, Ed. Polirom, Iași, 2002, 313 p. CVul autorului: http://www.unibuc.ro/n/organizare/dirresumane/post-vaca/desf-conc-orga-in-facu/docs/2012/sep/12_18_31_25Danca_Wilhelm.pdf.

[2] Idem, p. 36.

[3] Ibidem.

[4] Atât profesorul lui Toma, Albert cel Mare, cât și Toma de Aquino, sunt cinstiți ca „sfinți” în Biserica Romano-Catolică. Nu și în cea Ortodoxă.

[5] Wilhelm Dancă, Logica filosofică. Aristotel și Toma de Aquino, op. cit., p. 37.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 38.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 39.

[18] Idem, p. 41.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 42.

[21] Idem, p. 43.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 45.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 46.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 48.

[28] Idem, p. 49.

[29] Idem, p. 65.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 66.

[32] Idem, p. 67.

[33] Idem, p. 68.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 81.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 82.

[39] Idem, p. 83.

[40] Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, teză doctorală în Liturgică, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 330-331. Cartea are 518 p., în format mare.